Pep Guardiola a sosit în Anglia în vara lui 2016. Avea în bagajul său, printre altele (”accidental”, vorba lui Ilie Dumitrescu), trei titluri de campion al Spaniei, trei titluri de campion al Germaniei, două Champions League, două Supercupe europene și două Mondiale ale cluburilor. Toate păreau însă derizorii la acel moment, toate aceste trofee aveau în dreptul lor diferite comentarii negative. Ca oricare dintre noi, Guardiola are admiratori, dar și persoane care nu-l suportă. Perioada petrecută pe banca Barcelonei și duelul său, planetar la acea vreme cu Real Madrid-ul lui Mourinho, au radicalizat foarte mult sentimentele oamenilor față de el. În sensul că nu prea există cale de mijloc, ori îl simpatizezi, ori îl antipatizezi. Ceea ce, de exemplu, unui Jurgen Klopp nu i se întâmplă, despre el nu se poate spune că le este antipatic nici măcar dușmanilor înverșunați ai lui Liverpool. Cu Pep însă e altceva, iar motivul mi se pare evident, cel pe care l-am expus mai sus. Citeste mai mult …
”Trăim decenii de împliniri mărețe”. Așa suna o bucată dintr-un refren de la finalul anilor 80, de proslăvire a mărețului conducător și a mărețului partid unic de atunci. Nu-mi propun eu aici să comentez cât de mărețe au fost ”împlinirile” din epoca respectivă, ci doar să constat, plecând de la acest refren, că am trăit și noi un deceniu formidabil, că am fost contemporanii unei perioade de 10 ani în care doi jucători de fotbal au fost protagoniștii unei rivalități cum nu cred că a existat vreodată în istoria sportului. O rivalitate care le-a permis celor doi să atingă cote nebănuite și să câștige, fiecare, trofee pentru care o singură fotografie nu e de ajuns. Citeste mai mult …
”Trăim decenii de împliniri mărețe”. Așa suna o bucată dintr-un refren de la finalul anilor 80, de proslăvire a mărețului conducător și a mărețului partid unic de atunci. Nu-mi propun eu aici să comentez cât de mărețe au fost ”împlinirile” din epoca respectivă, ci doar să constat, plecând de la acest refren, că am trăit și noi un deceniu formidabil, că am fost contemporanii unei perioade de 10 ani în care doi jucători de fotbal au fost protagoniștii unei rivalități cum nu cred că a existat vreodată în istoria sportului. O rivalitate care le-a permis celor doi să atingă cote nebănuite și să câștige, fiecare, trofee pentru care o singură fotografie nu e de ajuns. Citeste mai mult …
Am avut intenția să scriu acest text încă de acum două săptămâni. Chit că atunci lucrurile nu erau pe deplin clarificate, totuși tendința deja exista. A apărut însă povestea cu Toto Berizzo, de după acel fantastic Sevilla-Liverpool, care m-a făcut să schimb cu totul direcția articolului respectiv. Acea poveste, în paranteză fie spus, n-a fost chiar atât de emoționantă precum a fost prezentată în mass-media în dimineața următoare partidei de pe ”Sanchez Pizjuan”, în sensul că la Sevilla se știa de câteva zile despre boala lui Berizzo (între timp a fost operat și e deja în tratament intensiv), dar ideea în sine a fost prea frumoasă, firul epic era prea ofertant. Eu unul, am mai zis-o, prefer astfel de subiecte, chiar cosmetizate pe alocuri, care să-mi arate fața umană și însorită a fotbalului, poate e un soi de autoapărare, e posibil, dar e fenomenul din care îmi câștig existența și nu vreau să insist până la saturație pe latura negativă, prezentă în mod clar, căci nu cred că ajută nimănui. În fine, nu mai insist, e o temă de dezbatere pe care poate o voi aborda altădată. Deocamdată revin la ceea ce intenționam să scot în evidență acum două săptămâni. Și anume faptul că imperiul contraatacă. Citeste mai mult …
În Champions League, lunile noiembrie și decembrie nu decid nimic. Ele sunt un fel de rodaj, un soi de exercițiu pentru echipele ce se pretind favorite la cucerirea trofeului. Exercițiu în diverse ipostaze și cu diverse scenarii, mai bune sau mai rele, cu care te poți, la o adică, întâlni pe parcursul unui singur meci, atunci când chiar contează. Adică în martie, aprilie și mai, când competiția devine dură și marja de eroare e foarte foarte mică. Însă, chiar dacă nu decid nimic, lunile noiembrie și decembrie, cu ale sale meciuri din faza grupelor, pot scoate în evidență anumite aspecte. Și pot ridica destule semne de întrebare, dacă nu cumva chiar de exclamare. Citeste mai mult …
Nu mă pregătisem pentru un astfel de text. De fapt, pentru așa ceva nu ești pregătit niciodată. Mă pregătisem să scriu ceva despre revenirea la viață a echipelor din Premier League în Champions League. Aveam pregătit și titlul, ”Imperiul contraatacă”. Parcă mai mult ca niciodată din 2008 încoace, de la acea finală britanică de la Moscova, șansele ca un club din Anglia să câștige trofeul au crescut considerabil (n-am uitat de 2012, când a luat Chelsea, dar atunci a fost o sumă de conjuncturi favorabile ce greu s-ar mai putea repeta, căci Chelsea, deși a câștigat, era departe valoric în acel moment de celelalte 3 semifinaliste, Real, Barcelona și Bayern). Evident, aveam de gând să mă leg, conjunctural, și de ceea ce s-a întâmplat la Sevilla. Planurile mi-au fost date peste cap de vestea neplăcută care a comoționat și emoționat lumea fotbalului miercuri dimineață: Eduardo Berizzo, antrenorul celor de la FC Sevilla, are cancer la prostată, iar jucătorii grupării andaluze au aflat trista veste în pauza meciului cu Liverpool, când scorul era 3-0 pentru ”cormorani”. Acest 3-3 din final, felul în care a jucat Sevilla în cea de-a doua repriză, dar și felul în care jucătorii se bucurau împreună cu antrenorul lor după marcarea golului egalizator capătă acum alte dimensiuni. Pun în stand-by textul despre cluburile din Premier League, împeriul va putea să contraatace și zilele viitoare, căci vreau să fac loc acestei povești de viață de la Sevilla. Citeste mai mult …
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!