UN 0-0 CU DUBLĂ DIRECȚIE

UN 0-0 CU DUBLĂ DIRECȚIE

 

Într-o dublă manșă, un 0-0 în tur, în deplasare e cel mai prost dintre rezultatele bune. Iar un 0-0, tot în tur, dar pe teren propriu, e cel mai bun dintre rezultatele proaste. De la această teoremă vor pleca, săptămîna viitoare, Borussia Dortmund și Malaga spre rezolvarea ecuației ce are ca necunoscută echipa calificată în semifinale.



Dortmund a jucat un meci destul de straniu. Trebuia să conducă la pauză, și încă suficient de clar, dar a terminat partida oarecum tremurînd. E un simptom omenesc. Atunci cînd îți creezi atîtea situații de gol și nu reușești să profiți de ele, incertitudinea încolțește într-un colț al creierului, iar apoi se propagă. Sînt zile în care nimic nu-ți iese, orice ai face, iar fotbaliștii știu foarte bine asta. Astfel că băieții lui Jurgen Klopp au ales, văzînd că nu pot penetra poarta lui Caballero, să securizeze rezultatul de egalitate și să amîne lovitura decisivă pentru săptămîna viitoare.

Jurgen Klopp face parte din categoria antrenorilor ce încearcă să surprindă cu orice prilej. A făcut-o și miercuri. Bender rezervă și ”bătrînul” Kehl în teren, deși Bender aratase inclusiv la ”naționala ” Germaniei un moment de formă excelent. Absența lui Blaszczykowski (o să-i spun mai simplu Kuba, căci mă dor ochii pînă-i scriu numele complet), ce n-a putut fi recuperat, a modificat un pic desenul obișnuit, astfel că Borussia a jucat mai degrabă un 4-4-2 decît obișnuitul 4-2-3-1. Cu Gotze mult mai aproape de Lewandowski și cu Reus încercînd să stabilească aceeași conexiune în banda dreapta cu Piszczekcu cea pe care o au cei doi polonezi, atunci cînd Kuba e în teren. Reus în dreapta nu prea același cu Reus în stînga, iar asta s-a văzut pe parcursul celor 90 de minute.




Pellegrini a încercat și el o surpriză, cu Saviola și Baptista. Teoretic Saviola era vîrful, iar Baptista în spatele lui, dar de multe ori ei au schimbat locurile, Pellegrini căutînd să-i ofere lui Saviola posibilitatea de a primi între linii, mizînd pe viteza sa de reacție, dar și pe capacitatea ”Bestiei” Baptista de fixa apărarea adversă. Malaga a supraviețuit însă acestei prime manșe în primul rînd datorită lui Caballero, ale cărui intervenții îl transformă în eroul partidei.

E posibil să fi fost ultimul meci al celor de la Malaga în fața propriiilor suporteri în această competiție de elită numită Champions League. Calculele hîrtiei spun că dacă Șahtior, o echipă cu individualități mult mai bune ca Malaga, a luat 3 goluri la Dortmund, spaniolilor le va fi greu să reziste pe un stadion vulcanic, cu un public ce nu va lipsi la întîlnirea cu istoria. Aceleași calcule vorbesc de meciuri mai slabe făcute în deplasare de Malaga, astfel că însumînd avem o certă favorită în Borussia Dortmund. Așa cum scriam însă înainte de meciurile de ieri, postura de favorită implică și o oarecare doză de risc. Cînd n-ai nimic de pierdut, ai foarte multe de cîștigat.



O GALATA PREA SIMPLĂ PENTRU MADRID

O GALATA PREA SIMPLĂ PENTRU MADRID

 

Miercuri seară s-a văzut foarte limpede de ce toată lumea și-a dorit Galatasaray la tragerea la sorți a ”sferturilor” Ligii. E clar că reprezintă cea mai slabă echipă din cele 8 calificate în această fază. Deși nu are nume tocmai rele în lot, nici în teren și cu atît mai puțin pe banca tehnică, îi lipsesc multe pentru a fi într-adevăr o echipă capabilă să pună probleme unei super-puteri precum Real Madrid. Care și-a asigurat deja calificarea în semifinale. A treia semifinală consecutivă pentru Jose Mourinho la conducerea unei echipe ce avea, înainte de el, mari probleme în a depăși ”optimile”.



Fatih Terim are o problemă mare de tot. În ciuda personalitaății sale și a ierarhiei bine definite în structura clubului, nu poate depăși anumite lucruri fixe. Numele din lot, cele de care vorbeam mai sus, îi fac practic echipa. Sneijder și Drogba trebuie să joace, pentru că au fost aduși și sînt plătiți colosal mai ales pentru aceste meciuri de Champions League. Doi jucători cu un trecut fabulos, dar cu un prezent incert, care strică într-un fel orice manevre tactice ale antrenorului.

Logic ar fi fost pentru Galata să joace precum a făcut-o Manchester United. Dacă Sir Alex Ferguson, cu un lot mult mai bine așezat din punct de vedere valoric, a putut să gîndească o strategie defensivă, sacrificînd, în ambele manșe, cel mai important nume de care dispune, Rooney, cam pe acolo arfi trebuit să se orienteze și Fatih Terim. N-a făcut-o și s-a prezentat cu un joc fix pe placul Madridului.

Obligativitatea de a-l folosi pe Sneijder (posibil să fie și o clauză în contract) și greutățile întîmpinate de olandez de a juca în banda stîngă l-au făcut pe Terim să alcătuiască un romb la centrul terenului, cînd mult mai logic era un modul cu dublu pivot sau, de ce nu?, cu triplu pivot. A făcut-o chiar Mourinho în destule partide. Sneijder s-a autoexclus, ceea ce a însemnat că Xabi Alonso nu întîmpina nici cea mai mică problemă, Felipe Melo era mereu în inferioritate numerică, iar benzile au intrat imediat în stăpînirea Realului. Cel puțin ciudat a acționat Eboue, extrem de ofensiv, din acțiunile sale au plecat destule faze periculoase ale Galatei, dar de-a dreptul sinucigaș cînd acolo se află Cristiano.



Că Mourinho nu lasă nimic la voia întîmplării, știam. Și am mai văzut o dată. Essien fundaș dreapta, în zona de acțiune obișnuită a lui Drogba. Cum nimeni nu-l deranja pe ghanez, căci Sneijder se ducea mult spre centru, acesta a sărit mereu în sprijinul lui Varane, dublînd orice fază în care francezul ar fi fost depășit de Drogba. Care a fost, cu toate astea, cel mai periculos om al Galatei. Din nou mi se pare stranie decizia sa de astă-vară de a abandona Europa și a merge în China. Se vede clar că Didier ar mai fi putut juca aici, iar eu cred că dacă l-ar fi păstrat, Chelsea ar fi avut multe de cîștigat.

La pauză, Terim a schimbat. A scăpat de problema Sneijder, pe care l-a scos, și a trecut la un 5-3-2, încercînd măcar să salveze acel 2-0 și să facă din partida retur un motiv de sărbătoare pentru fanii turci. Cînd păstrezi însă doi oameni în atac e destul de greu. Puține echipe în Europa mai joacă, într-un moment în care se vorbește atît de mult de densitate și de scurtarea liniilor, cu doi atacanți. Cu puțină șansă, dacă apărarea sa era mai atentă la acea fază fixă și dacă arbitrul norvegian vedea penaltyul lui Ramos, ar fi putut termina cu un scor care, teoretic, ar fi lăsat loc incertitudinilor. Nu cred că ar fi schimbat prea mult datele problemei, ale calificării, căci diferența dintre Real și Galata e prea mare în aceste moment.



Jose Mourinho e, așadar, iar în semifinale. Cu o echipă curățată de cartonașe și motivată mental. Mai sînt trei meciuri doar, iar visul Ligii Campionilor se poate converti în realitate.

PERICOLUL DE A FI FAVORITĂ

PERICOLUL DE A FI FAVORITĂ

 

Dacă prima zi a ”sferturilor” ne-a adus două partide cu certe doze de echilibru, măcar la început, dacă pe parcurs dozele s-au mai diminuat, a doua zi propune două meciuri cu două favorite certe: Real Madrid și Borussia Dortmund. Există însă în fotbal și acest paradox, mai bine zis acest pericol, cel al echipei favorite.



La acest stadiu al sezonului, antrenorii își doresc ca echipele lor să fie în permanență în priză competitivă. Mai ales dacă, și e valabil și pentru Real și pentru Dortmund, campionatul intern nu oferă motive pentru o astfel de atitudine. În cazul Madridului s-a văzut foarte bine la Zaragoza, dar ăsta a fost doar ultimul exemplu.

Malaga pentru Dortmund poate fi azi un adversar complicat. La Malaga e greu de cîștigat, dar cum calificarea se decide în Germania nu e un pericol iminent. În ciuda impresiei foarte bune pe care a lăsat-o pînă acum, Malaga e inferioară Borussiei. Ritmul teribil pe care-l impune echipa lui Jurgen Klopp poate aduce mari daune trupei lui Pellegrini, care nu s-a întîlnit cu așa ceva pînă acum, poate doar la Barcelona cînd a vizitat ”La Rosaleda” și a dat 4 goluri. De asemenea, Malaga nu s-a confruntat pînă acum cu o asemenea agresivitate pe moment defensiv așa cum propune de obicei Dortmund. Și nici cu două benzi atît de echilibrate, fie ca va juca ori nu Kuba.

Pentru Malaga, marele avantaj e că nu are ce pierde. Oricum a făcut mai multe decît se anticipa, iar meritele sale sînt incontestabile. Atunci cînd n-ai ce pierde poți avea multe de cîștigat. Dortmund nu e în situația asta, căci e favorită.



Nici Galatasaray n-are ce pierde. Mai ales pe ”Bernabeu”. Sau ar avea cîte ceva, lipsa mizei în returul de la Istanbul, ceea ce ne-ar lipsi pe noi, privitorii neutri, de o atmosferă senzațională. Real Madrid nu e favorită, e ultra-favorită în această dublă manșă. Ca și anul trecut, trupa lui Mourinho a avut noroc la tragerea ”sferturilor”, prinzînd cel mai accesibil adversar din urnă.

Și totuși Galatasaray e o mare necunoscută. Acum vom vedea capacitatea lui Fatih Terim de fi ”Împărat” în fața unor jucători cu nume, foarte bine plătiți, dar care navighează într-un campionat un pic mediocru. Ca să pună probleme Realului, Terim are exemplul Ferguson, care a știut cum să-și așeze echipa astfel încît Madridul să nu poată juca foarte mult.

Galata are, da, multe nume. Drogba și Sneijder în primul rînd, oameni ce au cîștigat trofeul pus în joc. Dar omeni a căror capacitate de efort pare o necunoscută, ca și adaptarea lor la ideile lui Terim. Mai e Felipe Melo, în dreptul căruia însă planează mereu necunoscuta minutului 90, mai exact dacă-l prinde pe teren sau la dușuri, eliminat. Mai e Atintop, a cărui traversare prin lotul Madridului e încă unul din marile mistere ale omenirii. Și mai e Burak Yilmaz, care, da, pare cel mai viabil produs de export al Turciei fotbalistice în momentul ăsta.

Logic ar fi ca Galata să joace un 4-4-2 cu dublu pivot și cu Sneijder beneficiind de libertate de mișcare. Mourinho îl știe bine pe Wesley, la fel cum îl știe bine și pe Drogba. Apărarea turcilor e o mare problemă, iar viteza lui Cristiano și ideile lui Ozil pot aduce mari daune. Cu toate astea, partea dreaptă, cu Eboue și ajutor de la Felipe Melo și Altintop, adică exact zona lui Cristiano, pare a fi cea mai buna, în comparație cu cealaltă, unde Di Maria ar trebui să fie stăpîn peste Riera și Selcuk Inan.



Galata va avea, zice-se, 10.000 de turci pe ”Bernabeu”. E posibil ca ei să domine fondul sonor, căci fanii Realului nu-s peste măsură de zgomotoși în meciuri în care nu văd pe teren Barcelona ori Atletico Madrid. Nu vreau să mă gîndesc însă la fondul sonor de la Istanbul în cazul în care rezultatul din tur va fi unul ce va lăsa loc de incertitudini.

AVALANȘA BAVAREZĂ

AVALANȘA BAVAREZĂ

 

În avancronica partidei de pe ”Allianz Arena” (spre deosebire de emisiunea Euro-Fotbal, aici am voie să spun cum se numește stadionul) scriam despre examenul pe care actuala și viitoarea campioană a Italiei îl dă împotriva lui Bayern. Așa a fost. Pînă acum, Juve n-a prea avut adversari de acest calibru, în aceste două sezoane de supremație în Serie A, căci nici o echipă din Italia nu deține în acest moment forța pe care o arată viitoarea campioană din Bundesliga.

Primul examen a fost picat. Bayern a fost ca o avalanșă pentru Juve, care a avut noroc că și-a putut păstra respirația pînă la final. Și că a putut lăsa ceva speranțe pentru meciul retur. Speranța moare ultima și, cu toate că pare foarte greu, există și procente de reușită. Iar aici, indiferent că place unora și displace altora, ceea ce a făcut Steaua cu Ajax e un exemplu.



Juve a avut o mare problemă numită Andrea Pirlo. E referința sa în joc, farul care indică drumul celorlalte corăbii din teren. Cu Bayern, Pirlo a fost depășit. Și nu mă refer la faza primului gol, deși o astfel de greșeală din partea unui fotbalist cu o astfel de experiență e mai rar văzută, ci despre întregul context al partidei. Ritmul și presiunea sufocantă impuse de Bayern l-au scufundat pe Pirlo și poate că n-ar fi fost foarte rău dacă Antonio Conte ar fi apelat mai repede la Pogba.

Ar putea fi adăugat aici și Buffon, ale cărui două erori la cele două goluri sînt indiscutabile, dar care s-a mai scos pe durata jocului cu cîteva intervenții ce au limitat proporțiile scorului. Sigur, se pot găsi destui, și se vor găsi, sînt convins, mai ales pe la noi, unde aruncatul mizeriei sub covor e sport național, care vor aduce în discuție golul de 2-0 al nemților și poziția la limită a lui Mandzukici, ori o eventuală sancțiune pentru Ribery. Sînt detalii ce nu pot lipsi din lectura partidei, dar a pune eșecul pe seama lor ar fi o crasă lipsă discernamînt. Pur și simplu Bayern a fost prea bună.



Bayern mi se pare în momentul ăsta principala favorită la cîștigarea Ligii Campionilor. Peste Barcelona, care are probleme și s-a văzut asta la Paris, peste Real Madrid. Bavarezii inspiră teamă și impun respect. Reprezintă o mașină perfect pusă la punct, o tehnologie germană de multe ori impecabilă.

Accidentarea lui Tony Kroos, foarte gravă din păcate pentru el, sezon aproape terminat, ridică unele probleme, dar s-a văzut cu Juve, în nici un caz probleme de nerezolvat. Thomas Muller pe locul lui, Robben și Ribery în benzi. Ba chiar mi se pare o soluție mai bună pentru Heynckes, căci Thomas Muller l-a substituit perfect pe Kroos, ba chiar a făcut mai bine decît el misiunea de a-l tampona pe Pirlo. În plus, puține echipe se pot lăuda cu o asemenea calitate pe extreme. Lahm-Robben și Alaba-Ribery, sună formidabil, să recunoaștem. Dar și cu o asemenea eficacitate în gura porții, unde există o concurență, Mandzukici vs Mario Gomez, generatoare de mari performanțe.

Dacă aș fi Guardiola, aș începe să-mi pun unele întrebări în legătură cu momentul ales pentru a prelua această echipă.



 

PSG-BARCELONA 2-2: GREU FĂRĂ MESSI CONTRA LUI ZLATAN

PSG-BARCELONA 2-2: GREU FĂRĂ MESSI CONTRA LUI ZLATAN

 

Unul dintre primele articole de pe acest blog, pe vremea cînd abia învăța să meargă în această lume a internetului sau, ca să mențin limbajul, în blogosferă, s-a numit ”Barcelona cu și fără Messi”. A fost scris imediat după meciul de Ligă al Barcelonei cu Benfica, poate vă amintiți momentul, atunci cînd Messi a fost extrem de aproape de o accidentare foarte foarte gravă. Atunci a avut noroc. La Paris, însă, s-a produs și inevitabilul. E o lege a fotbalului.

A avea în lot cel mai bun fotbalist din lume înseamnă și posibilitatea de a-l vedea accidentîndu-se, căci nu există fotbalist pe planeta asta care să nu fi pățit măcar o dată așa ceva. Lionel Messi nu e un bibelou prețios, pe care să-l pui la vedere și să ai grijă ca pisica să nu-l facă țăndări. El e fotbalist și e supus acelorași legi ale acestui sport. Iar Barcelona, ca echipă ce-l deține pe cel mai bun fotbalist din lume, e și ea supusă acelorași legi. Fotbalul nu se poate opri cît timp Messi e accidentat, el merge mai departe, iar Barcelona de asemenea. Acum e momentul să arate că și poate. Despre asta însă un pic mai jos.



Barcelona cu și fără Messi  a fost un scenariu pe care l-am văzut la Paris. O primă repriză cu Messi, o a doua fără el. Inevitabil, o Barcelona în prima parte, o alta în a doua.

Pînă la ieșirea argentinianului s-au produs cîteva evenimente notabile. În primul rînd titularizarea lui Beckham. Cînd a fost adus la PSG spuneam despre că Beckham e un plus de ”glamour” pentru ”Orașul Luminilor”. Nu m-am așteptat atunci, așa cum nu cred că s-ar fi așteptat cineva, să-l văd pe englez titular într-o astfel de partidă, contra unui asemenea adversar. Beckham a fost un fotbalist mare, nu foarte mare și nici măcar genial, dar a fost mare, însă acum vîrsta pe care o are nu poate fi păcălită, iar diversele activități colaterale în care e implicat (cu o săptămînă înainte de meci era în China) nu-l ajută.

Cred că Ancelotti a văzut în Beckham un soi de ”quarterback” din fotbalul american. Capabil să lanseze pasele lungi și precise către Ibrahimovici și să execute, căci la asta e foarte bun, fazele fixe. Paradoxul a făcut ca ambele goluri ale francezilor, unul din fază fixă, celălalt dintr-o astfel de lansare, să se marcheze după ieșirea sa. Orice ar fi gîndit Ancelotti, a fost o greșeală și doar prestația excelentă a lui Matuidi (o mare pierdere pentru PSG suspendarea sa la retur), care a părut decupat din filmul ”Un bărbat multiplicat”, plus meciul slăbuț făcut de Xavi și Iniesta au făcut ca această greșeală să nu fie plătită scump de parizieni.



În avancronică  am anticipat că partea stîngă a apărării PSG-ului e zona cea mai debilă a acestei echipe, căci Maxwel, dincolo că n-a fost niciodată foarte feroce, nu mai e nici măcar cel de la Inter sau Ajax, dar și că PSG are un avantaj brutal la jocul aerian. Așa a fost. Deși Alexis a jucat în stînga, Dani Alves n-a avut nici un fel de problemă în a face ce-i trece prin cap pe acea zonă. De unul singur i-a terorizat pe Maxwell și Pastore, plus că i-a trecut prin cap și acea pasă absolut genială de la golul de 0-1. Am avut dreptate și la jocul aerian. PSG a controlat acest aspect, iar Ibrahimovici nu cred că a avut vreun duel pe care să-l fi pierdut.

Ieșirea lui Messi a fost un exercițiu pentru Barcelona. Care a dominat repriza a doua în mare parte, pe fondul unei căderi inexplicabile a francezilor, rămînînd acum doar să ne imagină, ce s-ar fi întîmplat cu Messi pe teren. Atît de multe automatisme există în jocul Barcelonei cu Messi în teren, încît fără el a fost dificil de găsit o modalitate de a ajunge la poartă. Acea pasă de geniu dată de Fabregas iese din context și confirmă ceea ce totuși se știa: Cesc face parte din categoria fotbaliștilor, nu a jucătorilor de fotbal.

Golul lui Ibrahimovici șterge un pic din teoria conspirației lansată de cei care nu suportă Barcelona și succesele acestei echipe. Un asemena ofsaid ca la golul de 1-1 putea vedea și un spectator plasat în postura de arbitru de tușă. Ca să nu mai zic că arbitrul adițional era la doi pași, iar ”centralul” Stark avea și el o bună vizibilitate. Acum teoria conspirației s-a mutat în cealaltă tabără, apropo și de reducerea suspendării lui Ibrahimovici dar și, cum de nu, a naționalității președintelui UEFA, Michel Platini.

Golul lui Matuidi lasă deschisă ușa acestei duble, căci 1-2 era un rezultat foarte greu de întors. Barcelona are cheia în continuare, dar PSG a arătat, în primele 20 de minute ale primei reprize, că posedă suficientă calitate în teren pentru a pune mari probleme catalanilor. Inclusiv pe Camp Nou, mai ales în condițiile în care Barcelona nu prea mai are apărare, după accidentarea lui Mascherano, al cărui sezon pare încheiat.

Returul va fi pentru Barcelona o altă partidă decît returul cu Milan. Atunci au fost avînt, energie, impuls. Miercuri va fi altceva. Cu sau fără Messi.



BAYERN-JUVENTUS: EXAMENUL VIITOARELOR CAMPIOANE

BAYERN-JUVENTUS: EXAMENUL VIITOARELOR CAMPIOANE

 

Există o vorbă veche în fotbal care spune că nu e bine să dai toate golurile într-un singur meci, chiar dacă ai posibilitatea, e mai bine să mai lași și pentru alte confruntări. Mai degrabă o superstiție decît o teorie, această idee a avut puține de-a face cu Bayern de-a lungul timpului, iar cine nu crede n-are decît să-l întrebe pe Johan Cruyff cum s-a simțit cînd bavarezii, invitați de onoare la meciul său de retragere, au dat un 8-0 sec Ajax-ului chiar la Amsterdam. Așa că acest 9-2 cu Hamburg, din week-end, devine mai degrabă anecdotă.

Juve vine și ea după o victorie în ”Derby d”Italia”, mult mai puțin generoasă ca scor, dar suficient de concludentă ca prestație. Ambele echipe sînt așadar liniștite în ceea ce privește competiția internă, așa că sînt clar dispuse la orice în această dublă manșă din Champions League.



Aici însă e altceva. Această competiție are darul de a scoate ce e mai bun din fiecare participantă. Care dacă sînt bune oricum, cazul ambelor în această seară, promite un duel de zile mari. Bayern are o mică problemă. Lipsește Javi Martinez, pe lîngă absența deja intrată în cotidian a lui Badstuber. E disponibil din nou Boateng și cred că va fi utilizat din primul minut, alături de Dante, în locul belgianului Van Buyten. Boateng e mai mobil și mai util în fața unui adversar ce nu are, cu excepția, poate, a lui Matri un atacant veritabil de careu.

 Și mai departe e destul de simplu. La prima vedere. Fără Javi Martinez, Heynckes îl va trimite de la început pe Luis Gustavo. N-aș zice că e neapărat un handicap, căci Javi Martinez n-a făcut un sezon demn de cei 40 de milioane de euro plătiți pentru el, dar acomodarea cu un alt fotbal, altă țară, alte obiceiuri nu-i întotdeauna facilă. Luis Gustavo e mai agresiv, nu-i la fel de bun pe faza de construcție ca spaniolul, dar un doar un amănunt. Agresivitatea sa trebuie însă bine controlată, căci Luis Gustavo e capabil și de o eliminare, ceea ce ar fi o mare eroare din partea sa.La meciul cu Leverkusem de acum ceva vreme, Heynckes a probat o linie mediană de 3, cu Luis Gustavo, Javi Martinez și Sckhveinsteiger în același timp, dar această așezare e mai probabilă pentru meciul retur, depinzînd evident și de rezultatul de azi. Fără Javi Martinez și fiind meci acasă, e greu de crezut deci că-l vom vedea pe Timoșciuk.

Apoi ar veni temuta linie de 3 a nemților. Riberry în stînga, Kroos în centru, Thomas Muller, aparent în dreapta. De ce aparent? Urmăriți-l pe Muller în joc. Veți vedea cum se deplasează constant spre centru, nu în diagonală ca Ribery, ci spre o poziție mai centrală, mai apropiată de un al doilea vîrf. În același timp, vîrful, Mandzukici sau Gomez, dar cel mai probabil Mandzukici, se lasă spre dreapta, ceea ce face ca misiunea fundașilor centrali adverși să fie foarte dificilă.


Să trecem la Juve! Ceea ce se întîmplă la campioana Italiei în ultimele sezoane e o demonstrație de lucru bine făcut. Și urmează vremuri și mai bune. Deocamdată acest meci cu Bayern e cel mai greu din mandatul lui Conte, e adevăratul examen al unei echipe ce a subordonat Serie A.  E posibil să asistăm la o schimbare de filozofie la Conte. În primul rînd la așezare. Obișnuita linie de 3 din apărare e foarte posibil să se transforme într-una de 5. Veți spune că e același lucru, dar e foarte important poziția în care vor sta cei doi laterali, probabil Lichtsteiner și Asamoah, cît de departe vor fi ei de fundașii centrali din zona respectivă, Barzagli și Chiellini. În special cei din dreapta, acolo unde erupe vulcanul Ribery, au un rol foarte important, iar faptul că Lichtsteiner a fost menajat cu Inter arată că și Conte înțelege bine acest lucru. Apoi mai e varianta Pogba. În mod normal, mijlocul lui Juve e clar, Vidal-Pirlo-Marchisio, dar mie nu mi s-ar părea deloc straniu să-l vedem pe Marchisio mai în față și pe Pogba alăturîndu-se lui Vidal și Pirlo. Ar dispărea oarecum dependența de Pirlo, căci dacă Bayern își face pressingul obișnuit, Pirlo va fi asfixiat, și ar apărea, prin apariția lui Pogba, ceva mai multă contondență, cu riscurile de rigoare, vezi Franța-Spania și cele două ”galbene” în 100 și ceva de secunde. Marchisio nu va dispărea, căci n-are cum să dispară, Claudio e un element fundamental în această echipă, dar ar putea fi avansat, într-un soi de 5-3-1-1, în spatele vîrfului, ca să poată primi între linii, să dea ultima pasă sau să încerce șutul, fază care nu i-ar fi străină nici lui Pogba.

Juve nu e Hamburg, dar nici Bayern nu e Inter. Meciul va fi deschis, cît poate fi de deschis un astfel de joc în care e implicată o echipă italiană în deplasare, dar posibilitățile ca totul să se decidă încă din tur mi se par destul de puține.



Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă