CHAMPIONS LEAGUE FĂRĂ PREMIER LEAGUE

CHAMPIONS LEAGUE FĂRĂ PREMIER LEAGUE

 

Nu s-a mai întîmplat de foarte mult timp ca Premier League să nu aibă nici o reprezentantă în sferturile de finală ale Champions League. Mai exact din sezonul 1995-1996, asta pentru amatorii de statistici, cînd campioană a Angliei era Blackburn Rovers.


Din mai 2008, atunci cînd am avut finala engleză de la Moscova, tendința a fost limpede descrescătoare. Doar Manchester United a supraviețuit și a ținut sus prestigiul campionatului englez, cu cele două finale pierdute în fața Barcelonei. Nu m-aș hazarda să trec și Chelsea la această categorie, deși a cîștigat Liga anul trecut. Ce s-a întîmplat cu Chelsea în sezonul trecut a fost cea mai favorabilă conjunctură astrală văzută în Champions League de la înființarea sa. Ceva se întîmplă cu Premier League. Ceva se întîmplă cu echipele de acolo. Atunci, în 2008, erau 3 din 4 în semifinale, 4 din 8 în ”sferturi”. Conduceau Europa, fotbalistic vorbind. Dar a fost maximul, iar căderea era totuși inevitabilă. Iar în acest sezon, Premier League a oferit alte două contraperformanțe notabile: campioana Europei și campioana Angliei eliminate încă din faza grupelor. Arsenal a murit frumos, dar tot a murit, iar Manchester United se agață de o eliminare, fără ca nimeni să aibă certitudinea că în 11 contra 11, cu Real Madrid, nu se putea întîmpla ceea ce s-a întîmplat cu Chelsea.

Se spune despre Premier League că e cel mai puternic campionat din lume. Și nu vorbesc de cei care au un singur argument, de genul :”Premier League e cel mai puternic pentru că-mi place mie și așa zic eu!”. Nu știu sincer cum se pot judeca și deprtaja campionatele. Cel mai facil e prin trofee și prin ceea ce oferă din punct de vedere al performanțelor sportive. Iar aici Anglia, cu excepția numită Chelsea, nu oferă prea multe. Nici la nivel de club, ce să mai vorbim la nivel de echipă națională.

E totuși un mare paradox. Pentru că în Anglia se învîrt cei mai mulți bani, drepturile tv ajung la cifre absolut amețitoare, stadioanele sînt pline mereu, suporterii sînt dedicați fără a pune condiția rezultatului, marketingul funcționează ireproșabil, merchandising-ul de asemenea. Și atunci, care să fie explicația?

Aș avea eu una. Fără să pretind că e și cea mai bună. Prețurile foarte mari plătite pentru fotbaliști și salariile colosale pe care le încasează, indiferent de situații. În Anglia se cheltuie enorm pentru trabsferuri, de multe ori nejustificat, iar cota unor fotbaliști crește artificial. Ei par buni, pentru că au fost foarte scumpi, dar în realitate nu-s așa de buni.

Premier League rămîne cel mai spectaculos campionat din lume. E mai mare dragul să urmărești meciurile și, cazul meu, să le comentezi. Un meci QPR-Manchester United e clar mai apetisant decît un Chievo-Napoli, de exemplu, sau un Deportivo-Real Madrid. Premier League are și va avea fanii săi. La fel cum au, și vor avea, Primera Division, Serie A sau Bundesliga, o Bundesliga ce vine tare din urmă și țintește locul unu. Deocamdată nu-l are, pentru că din primii 10 fotbaliști ai lumii la această oră nici unul nu joacă în Germania.



Nu întotdeauna însă spectacolul oferit garantează și rezultatele pe plan internațional. Iar cel mai bun exemplu e ceea ce se întîmplă cu Premier League. Degeaba ești spectaculos dacă nu ești și eficient.

Părerile și comentariile sînt libere.

 

BARCELONA-MILAN 4-0: MOMENTUL CARE LIPSEA

BARCELONA-MILAN 4-0: MOMENTUL CARE LIPSEA

 

Am spus întotdeauna că fotbalul e o stare de spirit. Ceea ce s-a întîmplat marți seară pe ”Camp Nou” vine să confirme, o dată în plus, această teorie. Dintr-o echipă ce se prăbușea constant spre un dezastru aparent, Barcelona a redevenit, în doar 90 de minute, acea echipă capabilă să cîștige împotriva oricui, reintrînd în calculele pentru cîștigarea Ligii Campionilor. Era atît de rea Barcelona acum două săptămîni și e atît de bună acum? Probabil că nu. Probabil că nici acum două săptămîni nu era o echipă atît de proastă, la fel cum nici acum nu este o echipă perfectă. E vorba însă de starea de spirit pe care ți-o dau victoriile sau înfrîngerile.


Imediat după eșecul de la Milano, atunci cînd vorbeam despre un ”Grande Milan” am scris despre situația de la Barcelona că se aseamănă foarte mult cu acțiunea filmului ”Flight”. Cel cu Denzel Washington. Absența comandantului de la manșa aeronavei numită FC Barcelona se nota, se vedea că lipseau acele decizii care să oprească prăbușirea necontrolată. Nu știu în ce măsură starea lui Tito Vilanova s-a îmbunătățit. Sper să fie așa. Vorbim totuși de sănătatea unui om încă tînăr, care mai are multe de spus și făcut pe lumea asta, care nu se împarte nicicum după simpatiile sau antipatiile față de o echipă sau alta. Iar asta e valabil și, sau mai ales, în ceea ce privește o anume echipă din fotbalul românesc. Revin. Nu știu cum se mai simte Tito Vilanova, se pare că pe 25 martie va reveni la Barcelona, dar s-a văzut implicarea sa mult mai mare la acest meci cu Milan. S-a văzut mîna antrenorului, s-au văzut mutările de natură să surprindă adversarul. Iar , echipa a simțit asta, a simțit că e cineva din nou ”in charge”.

Înainte de meciul retur cu Milan vorbeam despre ”passato, presente, tutto o niente”. Și spuneam că aceastei echipe a Barcelonei, care a făcut enorm pentru fotbal în ultimii ani, îi lipsește o victorie epică, un război cîștigat după o primă bătălie pierdută. S-a întîmplat marți seară, dar pentru ca asta să fie posibil a fost nevoie de mai mulți factori. Inclusiv de un dram de noroc, căci dacă la 1-0 intra bara lui Niang cine știe în ce registru dramatic aș fi scris aceste rînduri.  Dacă Milan a intrat cu aceeași idee tactică din tur, pe undeva normal ținînd cont de rezultat și de context, Barcelona trebuia să surprindă. Și a făcut-o din plin. Mai întîi ca așezare. A fost un limpede 3-1-2-1-3, cu Dani Alves împins mult în față, pe poziție de extremă dreaptă, cu Sergio Busquets deplasat un pic spre dreapta, pentru a acoperi spatele lui Dani Alves, cu Xavi și Iniesta unul lîngă altul, cu Pedro în partea stîngă, neobișnuită pentru el. Dar și cu Mascherano în locul lui Puyol.

Marile manevre abia acum urmează: David Villa în centru, fixîndu-i pe cei doi fundași centrali ai Milanului și, poate cea mai mare surpriză, Messi deplasat ușor spre dreapta. Tito Vilanova, cel care se spune că a avut ideea de a-l scoate pe Messi din banda dreaptă și a-l muta în centru, făcînd rocadă la acea vreme cu Eto`o, idee cu care a demolat Realul pe ”Bernabeu”, a gîndit toate aceste mișcări de trupe cu un singur scop: a-i crea lui Messi habitatul necesar pătrunderilor pe piciorul său stîng cu ceva mai mult spațiu liber în fața sa.

Pedro a fost extrem de disciplinat în noua sa zonă. Poate dacă juca în dreapta nu era așa, dar așezat pe o poziție nouă s-a concentrat mai mult, a deschis mai mult terenul, l-a ținut ocupat pe Abate, a ajutat ”învăluirile” lui Jordi Alba, l-a tras în zona sa cu această ocazie și pe Flamini permițîndu-i astfel lui Iniesta să nu aibă atîția adversari în fața lui. Mascherano a fost și el extrem de important. ”El Jefecito”, provenind din mijlocaș, a anticipat majoritatea mișcărilor pe care le făceau atacanții Milanului. Golul lui David Villa, cel de 3-0, de la o astfel de anticipare a venit. O singură dată a greșit, dar a avut noroc. Însă declarația pe care a dat-o, ”e inadmisibil ca un jucător de la Barcelona să facă o asemenea greșeală” precum și faptul, relatat de presa catalană, că a fost extrem de afectat de ceea ce se putea întîmpla arată cum trebuie să se comporte și să gîndească un jucător care nu se mulțumește niciodată cu puțin.

Priviți primele trei goluri ale Barcelonei:

Ceea ce e foarte facil de reamarcat e numărul mare de jucători pe care

 Barcelona îl propunea, la fiecare acțiune, în interiorul careului Milanului. E ceea ce a lipsit Barcelonei la partida de pe ”San Siro”, acolo misiunea lui Zapata și Mexes a fost mult ușurată de absența jucătorului de careu.

Cei care se reped acum să spună că Barcelona și-a revenit complet ar trebui să revadă meciul. Nu totul a fost perfect pentru Barcelona totuși. Acel pressing furibund după fiecare pierdere de balon a funcționat mai bine ca-n ultimele meciuri, dar n-a fost ca altădată. Au existat spații brutal de mari în spatele lui Busquets și rămîne acum să ne imaginăm că în locul lui El Shaarawy sau Niang ar fi fost Riberry sau Thomas Muller, Gotze sau Reus, Cristiano Ronaldo sau Di Maria, Lavezzi și Lucas Moura, sau că în față, în coasta lui Pique, ar fi fost Mandzukici, Levandowski, Benzema sau Ibrahimovici. A fost însă o zi specială, o zi în care-ți ies toate, un punct de plecare.

Finalul a arătat de ce am spus mereu că Milan e o echipă mare. Se poate muri frumos sau urît în Liga Campionilor, iar Milan a ales prima variantă. Allegri a reacționat repede, cu ce a avut la dispoziție pe bancă, iar asta a fost o problemă, căci Robinho e departe de cel de acum 6-7 ani, iar Bojan era mult prea marcat de atmosferă. Milan a pierdut cu 4-0, poate suna a demolare, dar n-a fost chiar așa, indiferent de starea de exaltare a unora.



În avancronica de dinainte de meci scriam că Messi trebuie să apară. După două luni fără vești de la el, iată că Balonul de Aur a revenit în prim plan. Messi a apărut întotdeauna la partidele importante ale Barcelonei, nu putea lipsi la aceasta. A fost un match-ball salvat de Barcelona, iar acum marja de progres e limpede. Revine Tito Vilanova, dar mai mult decît asta, FC Barcelona și-a recăpătat simțurile, senzațiile. Și și-a recăpătat protagonismul, dovada fiind numărul mare de ziare ce i-au dedicat spații pe primele pagini. Aveți AICI exemplele. Nu căutați însă presa din România, e prea ocupată cu alte lucruri, e prea preocupată să-și aplaude prăbușirea!

Să revenim la Barcelona! A fost o seară a renașterii, un pumn în masă dat de acest grup capabil de încă foarte multe seri precum cea de marți.

BARCELONA-MILAN: PASSATO, PRESENTE, TUTTO O NIENTE. EPISODUL 2

BARCELONA-MILAN: PASSATO, PRESENTE, TUTTO O NIENTE. EPISODUL 2

 

Înainte de meciul tur, toată lumea pedala pe ideea că e una dintre cele mai dezechilibrate partide din ”optimi”. Barcelona părea în mare formă, în vreme ce Milan eram exact invers. Și a ieșit poate cel mai bun meci al Milanului din ultimii ani și poate cel mai prost meci al Barcelonei din ultimii ani. Acum lucrurile s-au schimbat. Puțini din cei care vedeau o Barcelona superfavorită înaintea turului mai cred azi în capacitatea catalanilor de a întoarce rezultatul de pe ”San Siro-Meazza”.



Pe undeva, neîncrederea e justificată. Milan a cresut fantastic și pare într-o formă perfectă. Apoi, are 2-0 după prima manșă, un rezultat niciodată întors în Liga Campionilor. Barcelona nu-i în formă, vine după o serie groaznică, iar presiunea la care sînt supuși jucătorii e colosală. În plus, istoric vorbind, Barcelona nu a fost niciodată o echipă capabilă de mari răsturnări de situații precum cea de azi. Acesta e teritoriul Madridului, Real e echipa construită pe bază de testosteron și adrenalină. Barcelona a fost mereu o echipă aliniată unui principiu, mingea e actorul principal. Barcelona atacă și se apară avînd mingeaîn prim-plan, iar dacă azi trădează acest principiu calificarea e iremediabil pierdută.

Nu cred că Milan va schimba prea mult din registrul arătat în tur. Nici n-ar avea motive. Poate doar să încerce un pressing mult mai sus decît a făcut-o acasă, doar că aici intervine un risc major: dimensiunile generoase ale terenului pe ”Camp Nou”.  Absența lui Pazzini deschide poarta titularizării lui Niang. Niang-El Shaarawy, o pereche de atac tînără, explozivă, ce poate produce mari daune Barcelonei pe fiecare pierdere de balon și posibilitate de contraatac. Plus Boateng, ca om de legătură între atac și apărare. Nocerino și-a revenit, iar acum Allegri are 5 variante pentru 3 locuri. Normal ar fi să joace din nou Ambrosini ca vîrf, spre propria poartă, al triunghiului defensiv milanez, Montolivo nu poate lipsi, cu al său rol ce amintește mereu de Pirlo, deși nu are calitatea paselor actualului juventin. Între Nocerino, Flamini și Muntari se duce lupta pentru al treilea loc, cu ușor avantaj pentru Muntari dat de potența sa fizică și de încrederea căpătată după golul din tur. E de presupus însă că va juca Flamini, poate și pentru că Allegri trebuie să aducă un element de surpriză într-un modul deja citit de catalani. Flamini poate fi omul anti-Messi pe care-l visa Silvio Berlusconi la meciul tur.

La Barcelona, în schimb, e cred pentru prima dată în ultimul an cînd dubiile sînt mai mari decît certitudinile. Iar absența lui Tito Vilanova nu-i deloc un element pozitiv în acest context. Barcelona trebuie să surprindă cu ceva, iar aici rolul lui Tito e esențial. El e omul care i-a propus lui Guardiola să-l mute pe Messi în centrul liniei de atac și pe Eto`o în bandă la acel El Clasico de pe ”Bernabeu” cîștigat cu 6-2 de Barcelona. De așa ceva ar avea nevoie Barcelona și azi, de o mutare cîștigătoare.

Thiago în locul lui Xavi ar putea fi mutarea cîștigătoare. Inconstant, superficial de multe ori, Thiago are o creștere de ritm mai mare decît Xavi și o capacitate defensivă mai bună. Fără să aibă știința tatălui său, Mazinho, Thiago se apără mai bine decît Xavi în momentele cînd mingea e la adversari. E însă un pariu extrem de riscant să joci fără Xavi în cel mai important meci al sezonului.

 E de presupus că va juca Alexis și nu David Villa. Chilianul și-a cîștigat acest drept la ultimul meci cu Depor, unde am văzut un Villa straniu de apatic. Alexis are capacitatea de a face mai multe lucruri decît Villa, iar în plus aduce și acea senzație de alergare continuă ceea ce ajută la starea de spirit a tribunei. El Mundo Deportivo, ziar apropiat Barcelonei, prezintă o echipă a Barcelonei cu Tello în linia de atac, dar prezența sa în meciul cu Deportivo și păstrarea lui Pedro pe bancă pe toată durata acelui joc nu-s în măsură să sprijine teoria cotidianului catalan. Deși Tello e un jucător ce poate aduce lucruri notabile în zona lui Abate.

Problema Barcelonei nu e însă la atacanți. Ci la poziția în care Xavi și Iniesta primesc mingiile. Dacă o fac departe de careul Milanului, cu 7-8 oameni în fața lor, misiunea de a pătrunde și a genera pericol e foarte grea. Dacă în schimb se pot plasa și primi între liniile milanezilor, atunci ocaziile vor apărea. Eu unul, dacă printr-un absurd imens, aș fi în măsură să decid ceva la Barcelona aș începe cu Adriano în stînga, nu cu Jordi Alba. Adriano are mai multă stabilitate defensivă, ofensiv e la fel de bun, dar are o mare calitate, pe care Alba n-o are: șutul de la distanță.

Iar pentru final: Messi. Cu el începe totul. În mod obișnuit, în ianuarie și februarie acumulează, iar în martie redevine exploziv. Nu i-au plăcut niciodată echipele italiene, apărările italiene. Un Messi în formă e un avantaj inimaginabil. Un Messi furios, de asemenea. Un Messi provocat de adversarul său tradițional, Cristiano Ronaldo, cu atît mai mult. De două luni n-am prea mai avut vești de la Messi, azi ar trebui să fie seara reapariției sale.



Această echipă a Barcelonei a făcut multe pentru fotbal în ultimii 5-6 ani. Trebuie doar să ai un dram de discernămînt ca să vezi asta. A cîștigat meciuri foarte ușor, a demolat echipe mari cu ușurința cu care a învins echipe mici. A cîștigat trofee și admirație. Un singur lucru n-a făcut: n-a cîștigat un război după o primă bătălie pierdută. Pentru a face asta împotriva Milanului are nevoie de acel spirit de luptă pe care l-a avut în primul an al lui Pep, acea foame, acea determinare de a alerga după minge și de a o recupera imediat ce era pierdută. Are nevoie de un meci precum cel de mai jos:

Milan n-are nevoie de prea multe. Are nevoie să fie acea echipă mare dintotdeauna. Acea echipă din tur. Dacă va reuși să fie va trece. Și va prinde opțiuni serioase pentru finala de pe ”Wembley”.

Titlul avancronicii din tur a fost ”Passato, presente, tutto o niente”. Se potrivește mult mai bine azi. Episodul doi.

JOSE MOURINHO CU DECIZIILE, SIR ALEX FERGUSON CU SURPRIZELE

JOSE MOURINHO CU DECIZIILE, SIR ALEX FERGUSON CU SURPRIZELE

 

Nu se poate vorbi de acest Manchester United-Real Madrid fără a scoate din context faza eliminării lui Nani. Această eliminare a condiționat întreg jocul ulterior. Pînă atunci, Real Madrid era o echipă previzibilă, plată, de-a latul terenului, incapabilă să-și creeze ocazii de gol, deși era echipa ce trebuia să marcheze. Era o repetare a meciului de pe ”Santiago Bernabeu”, dar acolo Real și-a creat ceva oportunități, în vreme ce pe ”Old Trafford” ele n-au existat. Pînă și Cristiano Ronaldo părea marcat de revenirea pe ”teatrul viselor” sale, părea marcat de felul în care a fost primit și nu era el, Cristiano, din cele două meciuri cu Barcelona, Cristiano, cel mai bun din lume în acest moment.


În avancronică, scriam că aștept surprizele lui Sir Alex Ferguson. Rooney rezervă, ce vreți surpriză mai mare! Kagawa, trei goluri în ultimul meci, n-a prins nici un minut, ce vreți dovadă mai mare de personalitate, de demonstrație de forță a lui Ferguson într-un vestiar pe care-l domină. Plus prezența lui Giggs, imens la meciul 1000. Nu știu totuși dacă absența lui Rooney se justifica. Rooney înseamnă mai mult decît orice azi Manchester United. Mutîndu-l pe Giggs în zona aceea, pe care Rooney a acoperit-o pe ”Bernabeu”, Ferguson a obținut ceea ce a vrut: fiecare minge pe care Giggs o primea în spatele lui Cristiano, care nu coboară decît foarte rar, se transforma într-un contraatac. Am văzut pase minunate date de Giggs, ca o perfectă demonstrație că fotbalul nu se uită și dacă te îngrijești bine poți rezista și la 40 de ani.

Dar același fotbal, înclin să cred, că s-a răzbunat pe Ferguson. Pentru că nu l-a băgat pe Rooney de la început. Ăsta era un meci pentru Rooney. E foarte ușor de vorbit acum, din fața unui laptop, dar eu cred că Rooney în locul lui Nani, de la început, ar fi fost formula ideală, iar Real Madrid n-ar fi avut soluții s-o descifreze. Așa cum n-a avut pînă la eliminare.

Eliminarea lui Nani se înscrie în rîndul fazelor unde arbitrul decide. În spiritul regulamentului sau în spiritul jocului. În  spiritul regulamentului e perfect acoperit. În spiritul jocului, nu. În contextul unui joc violent, da, acțiunea lui Nani poate părea violentă, dar în condițiile în care pe ”Old Trafford” s-a jucat suficient de liniștit poate că un cartonaș galben era mai degrabă justificat. Cîteodată, arbitrii tind să acapareze protagonismul, poate dintr-un soi de frustrare că despre ei nu vorbește nimeni. Acest arbitru turc, foarte bine susținut la UEFA de cine trebuie, a mai avut un rol asemănător în semifinala Ligii de anul trecut, Barcelona-Chelsea. Însă nu trebuie exclus din discuție Nani. Jose Mourinho spunea, pe cînd era la Porto și trecea, cu multă polemică, de Deportivo într-o semifinală e Ligă, ”niciodată ca fotbalist nu trebuie să-i dai opțiuni arbitrului să te judece cum vrea el”. Nani asta a făcut. La o analiză foarte atentă a fazei veți observa superficialitatea sa și, nu știu de ce, am o vagă senzație că pe Nani nu-l vom mai vedea în sezonul viitor în tricoul lui United.

Priviți încă o dată faza eliminării! Nici un jucător de la Real Madrid nu protestează. Imaginați-vă o intrare asemănătoare a unui jucător de la Barcelona, în El Clasico. Ar fi luat foc banca Madridului, iar mîinile jucătorilor din teren ar fi fost numai în aer. Acum, nimic. Semn că echipa era la pămînt, pentru că nimic nu ieșea, minutele treceau, ba mai era și 1-0 pentru United. Dar fotbalul oferă ieșiri nebănuite chiar și de pe autostrăzile spre dezastru, iar Real Madrid e cel mai bun exemplu. În ianuarie era o echipă ruptă în două, măcinată de conflicte, iar acum, după săptămîna sa mare, e deja pe val, zboară din punct de vedere psihic spre viitor.

Înapoi la Sir Alex și deciziile sale. Dar și la Mourinho. Momentul eliminării lui Nani a fost un soi de atac de panică pentru Sir Alex. Incapabil să mai gîndească, incapabil să mai proceseze informații și să ia decizii, a așteptat ENORM la un asemenea nivel pentru a schimba ceva. Spre deosebire de Mourinho, care a reacționat imediat. La fel s-a petrecut, am discutat asta la Euro Fotbal, la acel 1-6 cu City, tot de pe ”Old Trafford”, tot după o eliminare. Un ”black out” asemănător s-a instalat peste Sir Alex, care și atunci a reacționat abia după ce adversarul marcase de două ori. Acum, cu Real, imediat după eliminare, Manchester a reacționat, ca echipă, de parcă ar mai fi fost de jucat 5 minute și nu jumătate de ceas. Iată în imaginile de mai jos cum au fost repartizate forțele în 11 contra 11 și, apoi, la 10 contra 11.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Se spune că un antrenor mare trebuie să aibă mereu un plan B. Un plan pentru orice situație. Mourionho l-a avut: afară Arbeloa, intră Modrici, apoi, imediat după golul de 1-2, afară Ozil și intră Pepe. Sir Alex nu l-a avut pentru situația pe care a trăit-o. N-a sesizat, de exemplu, că Xabi Alonso a rămas liber și a putut prelua controlul partidei. Unii ar spune că degeaba ar fi avut acel plan în inferioritate numerică. Doar că, așa în inferioritate numerică, United putea marca, și nu o dată. Plus faza penaltyului comis de Ramos, o fază pe care dacă arbitrul turc o judeca la fel de riguros ca eliminarea, ar fi oferit un final de meci incredibil.

Real Madrid n-a jucat magnific acest meci. S-a calificat pentru că a știut să se muleze mai bine pe o conjunctură ce i-a fost favorabilă. Și pe o stare de spirit impecabilă. De cîte ori am spus eu aici că fotbalul e o stare de spirit?



MANCHESTER UNITED-REAL MADRID: PRIMA FINALĂ A SEZONULUI

MANCHESTER UNITED-REAL MADRID: PRIMA FINALĂ A SEZONULUI

 

Astăzi planeta se oprește în loc să vadă reprezentația. Cei mai buni antrenori ai momentului au cuvîntul. Manchester United – Real Madrid va fi, poate mai mult decît alte partide, meciul lor. În funcție de ce vor gîndi ei, în funcție de ce strategii vor adopta, în funcție de cum va interpreta fiecare jocul celuilalt vor alerga și cei 22 de actori din teren, reduși pentru o seară la un rol secundar.


E prima finală a sezonului. În general, dar și pentru fiecare dintre cele două. Un pic mai mult pentru Real, căci dacă nu trece mai departe i-ar mai rămîne echipei lui Mourinho două luni extrem de lungi pînă la finala Cupei. United are șansa de a mai avea de parcurs etape în Cupa Angliei, deși duminică vine Chelsea, un adversar deloc comod. Și pentru una și pentru cealaltă campionatul e mai degrabă un capitol închis. Înainte de partida tur vorbeam de ”mama și tata tuturor derbyurilor”. După meciul de pe ”Bernabeu” comentam tot aici prestația imperială a lui Cristiano Ronaldo, dar și surprizele lui Sir Alex Ferguson pentru Jose Mourinho.

Lui Ferguson e greu să-i ghicești echipele de start. În special în astfel de meciuri. E un antrenor care mizează tare mult pe factorul surpriză. În tur i-a ieșit. Și nu doar cu primul ”11”, ci și cu pozițiile, în special cea a lui Rooney în banda lui Cristiano. A fost o amenințare la adresa lui Mourinho, căci Cristiano nu face faza defensivă, iar prezența lui Rooney acolo l-a obligat pe Mourinho să-l mute mai spre centru sau spre banda cealaltă, cît mai departe de Rafael, veriga slabă a apărării lui United. Rooney n-a avut nici o influență pe faza ofensivă în acel joc, dar i-a permis lui Welbeck să aibă mai mult decît de obicei.

 Sir Alex și-a luat notițe la cele două partide ale Madridului contra Barcelonei. E limpede că de la ce s-a întîmplat în ele va aplica strategia. Nu cred că Sir Alex va avea vreo remușcare să se închidă și mai mult decît a făcut-o pe ”Bernabeu”, indiferent de săgețile pe care Mourinho i le-a trimis la conferința de presă de după tur. Va încerca să transforme Madridul dintr-o echipă de contraatac într-una de atac, fix situația care nu-i convine. Real Madrid nu se simte bine atacînd pozițional, preferă reacția rapidă, contraatacul.

Ferguson are o mare problemă: lipsește Phil Jones. A făcut o partidă remarcabilă pe ”Bernabeu” în zona de mijloc, iar absența sa îl obligă să regîndească situația. Nu cred că va lăsa mijlocul la latitudinea perechii Carrick-Clevereley, astfel că aștept surpriza de care vorbeam mai sus. Să fie oare Giggs, a cărui experiență poate fi utilă? Să fie un 4-3-3, cu Giggs și Cleverley un pic în fața lui Carrick? Cu Rooney și Welbeck ajutîndu-l pe Van Persie. Sau să rămînă clasicul său 4-4-2, dar cu Kagawa și Valencia pe cele două laturi? Iată un motiv de a număra orele pînă la startul partidei!

La Mourinho, ecuația e mai simplă. Are un singur ”overbooking”, la fundașii centrali, 3 pe două locuri, Varane, Pepe,  Ramos. Toți trei par în foarte bună formă și nu-i exclus să joace toți 3, cu Ramos în banda dreaptă, căci Mourinho are nevoie și de oameni pentru fazele fixe. Un alt moment al jocului unde se vor duce bătălii demne de războaiele mondiale. Și ar mai fi Cristiano Ronaldo. Mourinho știe în ce formă e și cred că va căuta să-l apropie cît mai mult de careul lui United, eventual chiar scoțîndu-l din zona sa obișnuită, cea stîngă, și mutîndu-l în centru.

Cine va da primul gol, va conduce dansul. Dacă dă Manchester, lucrurile nu se schimbă prea tare. Dacă dă însă Madridul, atunci, da, scenariul va fi diferit, căci Manchester va trebui să atace și să intre exact în jocul dorit de madrileni. Nu-s permise erori în această seară, căci nu mai există a doua opțiune. Acesta e, prieteni, Manchester Unted-Real Madrid, meciul meciurilor, duelul tuturor duelurilor!



Iar pentru cei care încă n-au apucat să ajungă pe ”Old Trafford”, dar cu siguranță își doresc, vă ofer posibilitatea de a face un tur al stadionului împreună cu un grup de turiști japonezi, un tur obișnuit, care se poate face în orice zi fără meci

GRANDE MILAN, PICCOLO BARCELONA

GRANDE MILAN, PICCOLO BARCELONA

 

Se spune că drumul cel mai simplu pînă la eșec e atunci cînd sari peste etape, cînd te gîndești prea mult la viitorul îndepărtat și-l planifici fără să iei în calcul prezentul și viitorul apropiat. E și o vorbă: ”Vrei să rîdă Dumnezeu de tine? Fă-ți planuri”. Tare adevărată e și nu puțini dintre noi am trăit-o pe propria piele atunci cînd cel mai bine ne era, atunci cînd credeam că sîntem stăpînii inelelor universului și deținem cheile adevărului absolut.

Ceva de genul ăsta s-a întîmplat cu Barcelona pe ”San Siro”. Apropo, denumirea oficială a stadionului e ”Giuseppe Meazza”, indiferent dacă joacă Milan sau Inter. ”Giuseppe Meazza San Siro”, spun și comentatorii italieni, la fel ca toți ceilalți comentatori. Că unor suporteri ai Milanului nu le place numele, considerîndu-l pe Meazza drept reprezentant al Interului, deși el a jucat și la Milan, mai puțin, e adevărat, e cu totul altă discuție. Discuția e una, denumirea e alta. A fost o paranteză adresată tuturor celor care se cred foarte deștepți ei și-i cred foarte proști pe alții. Asta apropo și de stadioanele lui Arsenal, Bayern, Schalke pe care noi nu avem voie să le spunem la emisiuni și meciuri de Champions League pentru că așa e regula.

Înapoi la Barcelona. Și la Milan. Dacă Milan a făcut un joc senzațional, Barcelona a jucat cel mai prost meci pe care eu mi-l amintesc din 2008 încoace. ”Passato, presente, tutto o niente” scriam în avancronică. A fost unul dintre lucrurile pe care le-am nimerit. Am recitit-o, nu e totuși chiar atît de ”varză”. Am intuit că Ambrosini va juca în centru, am intuit pasele lungi pe El Shaarawy și rolul lui Boateng, am avut dreptate cînd am vorbit de felul în care iese Milan cu mingea din apărare, spre lateral nu spre centru, dar și cu faptul că, deși au primit goluri multe în Serie A din centrări de pe benzi, apărătorii Milanului nu vor avea o mare problemă cu asta, căci Barcelona rar folosește această resursă. Și am anticipat echipa Barcelonei.

 Ei bine, poate că asta a fost o problemă. Guardiola a avut succes atunci cînd primul său ”11” putea fi oricare. Tito Vilanova are o formulă favorită, atunci cînd circumstanțele o permit. Cea de miercuri de pe ”San Siro”, cea de pe ”Bernabeu”, cea din meciurile considerate grele. Ori asta nu știu cît de mult ajută. Allegri a știut clar pe cine va avea în față și a acționat în consecință. A surprins doar așezîndu-și echipa un pic mai jos, spre propriul careu. Modulul a fost atît de scurt și atît de compact de parcă jucătorii erau legați cu o frînghie și se deplasau în bloc, dintr-o parte în alta, astfel încît să nu ofere nici cel mai mic spațiu pentru primire între linii și pentru pase filtrante. Niciodată Barcelona n-a creat superioritate pe un flanc sau pe o zonă centrală, niciodată n-au fost situații de ”2 x 1”. Urmarea: n-a avut nici măcar o ocazie de gol.

Fanii Barcelonei se lamentează acum vorbind despre autobaza Milanului din fața lui Abbiati. Pe undeva frustrarea lor e de înțeles, căci fotbalul, pentru a fi spectaculos, trebuie jucat în doi. Și de unii și de ceilalți. Însă e la fel de adevărat că fotbalul, pentru a fi eficient, trebuie jucat și în funcție de adversar. Barcelona n-o face, Milanul a făcut-o. La fel cum au făcut și alte echipe împotriva Barcelonei, la fel cum a făcut, nu mai tîrziu de săptămîna trecută, Manchester United contra Realului. Toată lumea știe cum joacă Barcelona, toată lumea știe că dacă încerci să joci fotbal contra lor ești curățat. Inclusiv Real Madrid folosește un profil defensiv în ”Clasico”, indiferent unde se joacă, și asta în condițiile în care fanilor nu le place asta, iar lotul are destule variante ofensive.

Fanii Milanului sînt însă italieni. Și înțeleg fotbalul cu totul altfel. Înțeleg că nimic nu trebuie lăsat la voia întîmplării, toate detalile sînt importante. Milanul a jucat în primul rînd să nu primească gol, marcarea golului venea în plan secund, dacă era izbutită se transforma într-un fel de bonus. Ei bine, Milanul n-a luat gol, ba a și dat, și încă două, deja nu mai e bonus, e de-a dreptul jackpot. Iar acum e favorită pentru retur. Unde, e de presupus, va folosi aceeași tactică. Barcelona a jucat de zeci de ori astfel de meciuri. Majoritatea le-a cîștigat, în cele din urmă. Singurele probleme au venit de la italieni și de la Mourinho. Cîteodată, vezi Interul din 2010, italienii și Mourinho erau în aceeași barcă, în alte situații a fost doar Mourinho, în altele doar italieni, vezi Chelsea de anul trecut.

 Pînă la retur mai e destul. Sînt cîteva aspecte pe care aș vrea să le scot în evidență. Unu ar fi Montolivo. Un mijlocaș care, mi se pare mie, s-a cam irosit luînd tîrziu decizia de a face pasul spre o echipă mare. Al doilea ar fi Messi. MESSI INEXISTENT, iată ceva cu adevărat inedit. Fiecare minge pe care o primea aducea în jurul său 3 sau 4 adversari. Jocul său de asociere e cunoscut, la fel ca și diagonalele sale. Allegri a văzut totul foarte limpede. Al treilea ar fi David Villa. Se întîmplă ca unii fotbaliști să se transforme în indiscutabili atunci cînd lipsesc. Mie mi se pare că David Villa era mult mai util decît Alexis Sanchez, în condițiile în care ”centralii” Milanului nu aveau nimic în zona lor. Al patrulea aspect ar fi reacția impecabilă a catalanilor, a lui Pique, de exemplu, pe care l-am auzit în direct, față de prestația arbitrului. Care arbitru, mie unul, mi se pare o caricatură, mai ales după ce l-am văzut aici la București la România-Olanda. ”Noi sîntem FC Barcelona, nu ne putem plînge de arbitraj sau de teren”. Impecabil.

Și ar mai fi Tito Vilanova. După meciul cu Valencia, scriam că absența sa se vede în momente punctuale din timpul jocului, nu la pregătirea lui. Tito Vilanova are marea calitate, o avea și pe vremea cînd era secundul lui Guardiola, de a interpreta partidele în timp real, de a găsi soluții rapid. Fără el, Jordi Roura a făcut ce ar fi făcut orice practicant al jocurilor de tip manager. L-a scos pe Fabregas și l-a băgat pe Alexis. În rest nimic, căci dacă Puyol nu se accidenta nu se mai făcea nici o schimbare. Și aici e o discuție, dacă e normal să-l lași pe Puyol să joace în acele condiții, dar în momentul ăsta Puyol are mai multă greutate la Barcelona decît Roura, poate și decît Tito Vilanova. Xavi pedala în gol la mijloc, acuzînd și lipsa de prospețime de după accidentare, și poate că era de luat în seamă varianta Thiago. Dar pentru asta e nevoie de antrenor. Din acest punct de vedere, Barcelona, ca și club, e pusă într-o situație tare delicată, căci nu se știe exact cînd va reveni Tito Vilanova din America.

Pînă la retur mai e destul. Mai avem două ”Clasico” pînă atunci, plus un senzațional Manchester United-Real Madrid în Ligă, plus alte derbyuri din campionatele interne. Sîntem norocoși, n-avem cum să ne plictisim.

 

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă