N-o să mă refer în cele ce urmează la meciul dintre Real Madrid și FC Sevilla. N-am la ce să mă refer. A fost o demonstrație de forță a campioanei Spaniei în fața unui adversar dispărut în misiune. Văzusem echipa de start a Madridului, fără Xabi Alonso, Khedira, Ozil, cu Kaka, Essien și Higuain, văzusem pe FC Sevilla pe viu, tot la Madrid, cu Atletico, în Cupă jucînd bine și m-am așteptat la un meci greu pentru Real. N-a fost așa, iar victoria obținută în condițiile de mai sus e un avertisment cît se poate de serios pentru Manchester United în perspectiva ”dublei” din Champions League. Sînt mulți cei care văd pe Real în postura de victimă sigură, dar i-aș invita să nu se grăbească. Gică Craioveanu a spus la un Fotbal European de acum cîteva zile că vom observa un Real complet diferit în meciurile tari față de partidele obișnuite. Pînă acum a avut dreptate, Madridul are o capacitate fantastică de regenerare, trăiește practic pentru aceste meciuri mari, la fel cum o face și Mourinho.
Dar pînă la super-duelul Real-Manchester mai avem timp. Eu unul abia îl aștept și sînt convins că toți cei care intră pe acest blog îl așteaptă cu aceeași nerăbdare. Vă ofer un promo scurt, așa ca să sporesc orizontul de așteptare, apoi vă invit să reveniți alături de mine ca să vorbim despre Cristiano Ronaldo.
Așadar despre Cristiano Ronaldo. A dat 3 goluri cu Sevilla, nu-i neapărat o știre în sine, că n-ar fi prima dată cînd dă trei goluri. Două dintre cele trei goluri au fost cu stîngul. Plus pasa pentru Benzema, la golul de 1-0, tot cu stîngul. Cristiano e un dreptaci prin excelență. Cu toții ne naștem așa, avem un picior ”bun” sau o mînă ”bună”, dacă e să vorbim și de alte sporturi. La fotbal, ca dreptaci mai folosești și stîngul. N-ai ce să faci. Unii o fac mai bine, alții mai puțin bine. Cîte cazuri de fotbaliști dreptaci ați văzut care atunci cînd au mingea pe stîngul pierd secunde bune sau momente favorabile tocmai pentru că, din instinct, și-o așează pe piciorul bun, ca să nu dea vreun rateu? Destule, nu-i așa?
Vreau să mă refer la șutul lui Cristiano, cel cu care a făcut 2-0. Un asemenea șut mai vezi la un stîngaci, dar foarte foarte rar la un dreptaci. Ce vreau să spun cu asta? Ceva ce am mai zis. Cristiano Ronaldo este un fotbalist care se antrenează enorm. Așa cum îl vedem, poate arogant, poate obsedat de felul în care arată sau în care-i stă părul (la acest ultim aspect sînt ferm alături de el :)) ), poate un pic egoist sau egocentrist, însă nimeni nu-i poate reproșa ceva, din punct de vedere profesional. Și asta am mai scris, Cristiano se automasacrează la antrenamente, la sala de forță, iar asta se vede.
Cînd toată cariera ești obișnuit să folosești cu predilecție dreptul, să faci diagonale plecînd din stînga, spre centru, tocmai ca să poți trage cu dreptul, nu te mai obosești cu celălalt picior. Vezi tu cum faci cînd ai mingea pe stîngul. Dar a face diagonală inversă, a trage cu stîngul la fel de bine cum o faci cu dreptul, la fel de puternic, pentru asta îți trebuie antrenament. Și nu unul obișnuit, ci extra. Adică să stai după ce se termină antrenamentele obișnuite și să lucrezi la celălalt picior. Sînt fotbaliști care abia așteaptă să se termine ședințele de pregătire ca să plece, rup ușile cum se mai zice pe la noi, și alții care rămîn peste program ca să progreseze, să acumuleze ceva în plus. Aceștia sînt cei care ating excelența, sînt fotbaliștii exponențiali.
Tot ca rezultat al antrenamentelor intră și cursa fenomenală de la cel de-al treilea gol al lui Cristiano. Că are viteză știm cu toții. Mulți au, dar nu o antrenează, o consideră un dar de la natură. Cristiano își antrenează viteza ca un alergător pe suta de metri. Are preparator personal pentru asta, un alt aspect ce denotă atitudine. Nu-i totuna să alergi cu a știi cum să alergi.
Mulți îl invidiază pe Cristiano Ronaldo. Pentru toate beneficiile pe care i le aduce fotbalul. De regulă asta invidiem la o celebritate, puțini se gîndesc însă ce face pentru a ajunge la acel stadiu. Majoritatea dintre noi am ceda la primul antrenament similar celor pe care le face Cristiano Ronaldo. El e un exemplu. Iubește fotbalul și nu-l trădează, nu-l păcălește. Scriam atunci cînd Messi a cîștigat iar Balonul de Aur că Ronaldo nu se va lăsa prea ușor și va răspunde, în felul său, pe teren. Iată că răspunde, prin tot ceea ce face, vizibil, în transmisiuni directe, dar mai ales puțin vizibil, la antrenamente.
Acum cîteva zile, Sandro Rosell, președintele Barcelonei spunea într-un interviu că există un jucător la Real Madrid pe care l-a dorit întotdeauna. Deși mulți au crezut că se referea la Casillas sau la Ozil, ei bine, nu, la Cristiano se referea. Sandro Rosell a fost cel care a negociat, în 2003, transferul lui la Barcelona și tot el a fost cel care i-a intermediat primul contract cu Nike. Găsiți doate detaliile aici. Nu se gîndea sigur că va ajunge să-i fie cel mai mare adversar.Viitorul lui Cristiano e la Real Madrid, e din ce în ce mai limpede.
La fel cum nu s-au gîndit nici cei de la Liverpool. De curînd am citit un interviu cu Gerrard Houllier, care-și amintea cum în vara lui 2003 a fost la Toulon, la deja celebrul turneu rezervat ”naționalelor” de tineret și l-a remarcat. ”Am negociat și cu el și cu Sporting, dar n-am ajuns la un acord. Recunosc, nici n-am insistat prea mult. Noi îl aveam pe Kewell pe acea poziție, dar poate că trebuia să facem un efort. N-am fost insipirați”.
Sir Alex Ferguson n-a gîndit la fel în vara aceea. Și, iată, iar am ajuns la Real Madrid-Manchester United. Deja nu mai am răbdare.
E sau nu Jose Mourinho în clipul publicitar de mai jos? E o întrebare pe care şi-au pus-o toţi cei care au văzut acest spot al suedezilor de la Ikea. Trimiterile la Mourinho sînt evidente, acel „por que” din start, felul în care reacţionează la final, atunci cînd vede tricoul lui Messi.
Cu toate astea, se pare că nu e Mourinho. Nu sînt însă prea convins că acest spot a fost făcut fără acordul său. Pînă la urmă, totul ţine de bani, nu-i aşa?
N-aţi uitat probabil spotul publicitar care i-a avut pe Messi şi Cristiano Ronaldo drept protagonişti.
E doar un exemplu, să zicem două, pentru cei care duc rivalitatea din sport pe alte planuri. Rivalitatea trebuie să existe în sport, dar acolo să rămînă. A duce-o în alt plan devine o prostie.
Ceva mai devreme am scris un soi de editorial dedicat lui Gică Hagi. O opinie personală, mai degrabă, decît un prilej de a-i ura la mulți ani. Am primit apoi un mesaj în care cineva îmi reproșa că l-am uitat pe Cristiano Ronaldo. Că am am uitat că azi e ziua lui Cristiano Ronaldo și că, evident, această omisiune e impardonabilă în opinia celui care mi-a scris. Am scris destul despre Cristiano Ronaldo, despre realizările sale, despre rivalitatea sa cu Messi, despre viitorul său, despre rolul său la Real Madrid, despre cum putea să ajungă la Barcelona. Așa că nu-mi asum reproșul.
Știam că fotbalul internațional e foarte prezent în simpatiile iubitorilor acestui sport de la noi. În condițiile în care fotbalul românesc produce foarte rar altceva decît scandaluri penibile (iar înainte de asta au fost blaturile făcute fără nici un fel de jenă, amintiți-vă ce campionat aveam acum vreo 15 ani, cu meciuri ”bara-bara”, trei la mine, trei la tine, sau alte aranjamente ordinare) oamenii și-au găsit refugiu unde au putut. Așa se face că acum simpatiile către echipe din afara țării sînt foarte puternice, iar rivalitățile iau de multe ori accente de violență a limbajului. Nu știu dacă e bine sau rău, din punctul meu de vedere e bine, căci cu asta mă ocup de prea mulți ani, din al altora nu știu, că n-am pe cine să întreb, e lumea prea ocupată cu scandalurile și deontologia.
Mă întorc la Cristiano. Azi e ziua lui. Să-i spunem și noi, de aici, la mulți ani. E deja la vîrsta perfectă pentru un fotbalist, vîrsta maturizării depline. S-au scris mii de rînduri despre Cristiano. Și se vor mai scrie. S-au folosit toate epitetele posibile, toate adjectivele, toate metaforele. E unul dintre cei mai mari fotbaliști din istorie. După unii cel mai mare, după alții nu. Neimportant.
Vreau doar două lucruri să punctez. Unu, că mulți îl invidiază pe Cristiano. Pentru banii săi, pentru că-și permite orice. Puțini știu cît de profesionist se pregătește, cît de mult muncește la antrenamente, cum se automasacrează la sala de forță. Ambiția sa e ieșită din comun și asta ar trebui să rețină lumea, nu marca mașinii sau calitățile fizice, excepționale de altfel, ale celei care îi e alături acum în viața sentimentală.
Al doilea aspect, pe care iar îl trecem cu vederea, e rolul lui Loți Boloni în formarea sa. Boloni l-a avut la Sporting, l-a promovat și trebuie că se mîndrește acum văzîndu-l unde a ajuns.
L-am cunoscut pe Cristiano în 2002, în vară, atunci cînd Sporting-ul lui Boloni și Marius Niculae a cîștigat campionatul în Portugalia. Eram la Lisabona, am stat aproape o săptămînă atunci acolo, pentru a scrie despre aceste performanțe.
Într-o zi, după un antrenament, l-am așteptat pe Marius Niculae, care se refăcea după groaznica accidentare suferită în acel sezon, accidentare care i-a blocat din păcate drumul către fotbalul mare, căci avea precontract cu AC Milan deja semnat. Am mers împreună cu el și cu Cristina, cea care i-a devenit ulterior soție, la un mall cunoscut în Lisabona, Colombo, care nu era departe de ”Alvalade”, să mîncăm ceva repede, pentru că era ora prînzului și pentru că după-masă aveau alt antrenament. Împreună cu el a venit și Cristiano. Era mic, abia făcuse 18 ani, nu-mi amintesc dacă avea sau nu mașină. Îmi amintesc perfect că avea ceva probleme de ten, un soi de acnee, pe undeva specifică vîrstei. Nu știa decît portugheză și butona încontinuu la telefonul mobil. Întorcea capul după orice fată trecea prin dreptul nostru, frumoasă, urîtă, nu conta. Îl întreba mereu pe Marius Niculae: ”Mariuș, cum să fac să am și eu fată frumoasă cum e Criștina?”. Se referea la Cristina și era simpatic cu acel ”ș”, pe care-l folosea în loc de ”s”. Marius, care era și mai mare și cu statut de vedetă la echipă rîdea mereu de el, ”păi cu fața asta vrei tu mă să ai fete frumoase!”, dar nu cu răutate, pentru îl simpatiza și l-a simpatizat mereu.
Au trecut mai bine de 10 ani. Cristiano poate avea acum orice fată dorește, pentru că a muncit mult ca să ajungă în situația asta. Talentul e bun, dar dacă nu-l însoțești cu antrenamente, e cam degeaba.
La final, vă propun două filme documentare dedicate lui Cristiano, făcute de televiziuni din Anglia, deci foarte bune.
În primul, veți afla secretul forței pe care o are, veți descoperi parametrii uluitori de pregătire fizică.
Cel de-al doilea, e puțin mai vechi, de pe vremea cînd era la Manchester United, dar eu zic că merită văzut
Ne-am luat cu una, cu alta, cu El Clasico, cu Balotelli la Milan, cu Rooney, cu surprizele sfîrșitului de săptămînă, și am uitat să comentăm aici o mutare la prima vedere surprinzătoare: David Beckham la PSG.
De ce spun surprinzătoare? Pentru că, la 37 de ani, va împlini 38 în mai, David Beckham e mult mai aproape de vîrsta retragerii decît de vîrsta unui transfer la o echipă de Liga Campionilor și implicată în lupta pentru titlu într-unul din campionatele de top ale Europei. Ligue 1 e cam după Primera, Premier League, Bundesliga și Serie A într-un soi de clasament, cu o certă doză de subiectivism, al campionatelor din Europa, dar tot e în Top 5 și e foarte puternic.
Mie mi-a plăcut întotdeauna Beckham. Și l-am considerat un exemplu de cum poți să reușești în fotbal fără să ai talentul lui Messi, Cristiano sau alți jucători exponențiali. Beckham e un fotbalist mai degrabă limitat din punct de vedere tehnic. Rar l-am văzut driblînd. Are un mare atu, felul în care lovește mingea cu piciorul drept, un atu însă pe care l-a folosit din plin. E foarte disciplinat din punct de vedere tehnic, un ajutor mare pentru orice antrenor. Mi-amintesc de perioada sa la Real Madrid cînd, cu Capello, juca inclusiv în centrul liniei de mijloc și o făcea foarte bine. Și e un profesionist adevărat. Poate nu la nivelul lui Cristiano Ronaldo, care se masacrează pur și simplu din punct de vedere al pregătirii fizice, dar nici foarte departe. Altfel n-ar fi rezistat pînă la vîrsta asta.
Asta îmi arată că e un tip dotat. Intelectual mă refer, capitolul celălalt pe mine nu mă interesează. Mobilat intelectual să zicem. Se vede asta și din felul în care și-a construit imaginea. Ar trebui să fie un exemplu pe care l-ar putea luat toți figuranții din fotbalul românesc, de care trebuie să te rogi pentru a scoate două vorbe de la ei, vorbe care și-așa mustesc de banalitate. Beckham n-a refuzat niciodată un ziarist, iar presa a fost marele său aliat. Cînd ați citit sau auzit ultimul comentariu negativ la adresa lui? Vă amintiți să fi fost vreodată făcut pilaf în ziare? Nu prea cred, pentru că David a fost suficient de deștept să-și aleagă aliații acolo unde trebuie. Și i-a folosit asta la imagine, o imagine de pe urma căruia a scos zeci de milioane de euro. Sigur, e important și felul în care arată, dar am mai văzut destui fotbaliști prezentabili și poate mai talentați decît el care n-au beneficiat de același tratament din partea jurnaliștilor.
Priviți imaginea de mai jos!
PSG a făcut o mutare excelentă. L-a alăturat pe David Beckham, cu a sa imagine decupată parcă din pauzele de publicitate de la filme, brandului pe care încearcă să-l creeze. Ce vreți alăturare mai bună decît cea a lui Beckham lîngă orașul Paris? Glamour în stare pură, ca să folosesc un termen decupat din industria soției lui David Beckham. Ca brand, PSG-ului îi lipsea această ștampilă. Era mai degrabă o jucărie a unui șeic plictisit de banii pe care-i are, vorba expresiei ”are la bani de-l enervează”, un teritoriu cam arid peste care s-a abătut o binefăcătoare ploaie de petro-dolari.
E lesne de observat cît de mare e scris Paris Saint-Germain. Asta ca nu cumva zîmbetul comercial al lui David Beckham să preia prim-planul. Și-au îndeplinit obiectivul francezii. În 5 luni, cît e contractul englezului, dacă nu cumva, cine știe?, decide să-l prelungească, alăturarea Beckham-PSG va face ca imaginea clubului să primească un plus cît se poate de limpede. David Beckham posedă capacitatea de a pătrunde cu imaginea sa pe zone interzise PSG-ului ca și club de fotbal.
Priviți și filmulețul de mai jos! Reacția ziariștilor, a fanilor, îmbrînceala fotografilor, eleganța ce a caracterizat toate momentele. Nimic din toate astea nu s-a văzut la prezentarea lui Ibrahimovici. Fiecare însă cu treaba lui. Zlatan a fost adus să de goluri, și le dă, Beckham a fost adus pentru imagine. Și a început deja să o creeze.
Din punct de vedere sportiv, o să ne lămurim repede. Cît mai poate Beckham? Asta e o întrebare pe care și-o pun toți, căci campionatul din SUA e puțin popularizat în Europa și nici nu pare prea vioi. După Manchester United, Real Madrid și AC Milan, PSG se alătură pe CV-ul lui Beckham pentru un plus de lumină. Iar lumina din ”Orașul Luminilor” parcă e și mai puternică acum cu David Beckham integrat în ea.
Am văzut cu toții primul Clasico al anului, cel de săptămîna trecută, din Cupa Spaniei. L-am comentat, l-am analizat, l-am discutat în acele zile. A fost unul dintre cele mai frumoase din lunga serie de meciuri directe între cei doi coloși ai fotbalului spaniol. Dar, pe cît de frumos a fost meciul, pe atît de greu le-a venit ambelor combatante să se refacă, să se mobilizeze și să să concentreze la următorul adversar din campionat.
Atunci cînd Barcelona s-a împiedicat la San Sebastian, scriam că reducerea distanței față de lider e benefică pentru Real Madrid. M-am referit atunci doar la echipa madrilenă, dar cred că e valabil și în ceea ce privește Barcelona. Tensiunea competitivă e extrem de importantă, a avea jucătorii mobilizați la maximum e un deziderat al oricărui antrenor, mai ales că pentru Real Madrid, dar și pentru FC Barcelona, urmează meciurile cu adevărat importante, cele din Champions League.
Gică Craioveanu spunea sîmbătă, la Fotbal European, că se vor observa, în ceea ce a mai rămas din sezon, diferențe între felul în care Madridul va aborda meciurile cu adversari grei și felul în care va juca în meciurile cu parteneri normali, să le spunem meciuri ”de serviviu”, care trebuie jucate și ele, chiar dacă fără chef. Confirmarea a venit imediat, la cîteva ore practic, la Granada, unde Madridul a fost din nou patetic și, uneori, penibil.
Autogolul lui Cristiano Ronaldo e doar un detaliu, o anecdotă. Chiar dacă e primul autogol din cariera sa și a fost un bun prilej de glume pe rețelele de socializare, e un lucru care se poate întîmpla oricui. A fost o fază fixă, Cristiano s-a apărat la prima bară, doar că a lovit prost mingea. Ce s-a petrecut în continuare cu el și cu echipa iese din sfera normalului. O echipă care nu trage la poartă nu poate cîștiga un meci. Sau poate, cazul Granadei, dar numai cu mult noroc. IarRealul a tras o singură dată pe poartă, și atunci nu prea periculos, iar în condițiile astea, în fața unui adversar care a alergat de parcă de acest meci depindea viitorul omenirii, drumul spre eșec a fost cel normal.
Și dacă am amintit de Granada, să nu-l uităm pe Torje. Extrem de generos în efort, Torje a meritat aplauzele spectatorilor la schimbare. Poate că de la el lumea de la noi aștepta goluri, pentru că noi îl știm ca jucător ofensiv, însă noul antrenor de la Granada a gîndit alt rol pentru el în acest meci. Pe partea sa, a lui și a fundașuli dreapta, Nyom, Realul nu prea a mișcat, Cristiano Ronaldo mutîndu-se, poate tocmai din această cauză, spre centru sau în banda cealaltă.
Cristiano nu trebuia să joace acest meci. A avut probleme fizice, a jucat cu infiltrații contra Barcelonei și s-a văzut și atunci că nu-i în apele sale. Problema e că el vrea să joace mereu, ambiția sa e ieșită din comun, doar că în aceste condiții, cînd nu e la capacitate maximă, mai mult strică decît ajută. Iar autogolul, la nivel mental, nu l-a ajutat, ba l-a aruncat într-o ciudată stare de anxietate, care pînă la final l-a sufocat.
Și încă un lucru. S-a văzut ce important e Mesut Ozil. Absența sa a privat Realul de organizare, dar în special de ultimă pasă. Modrici n-are nici o legătură cu Ozil, iar pe parcursul meciului de la Granada s-a văzut cum de multe ori Khedira era cel care încerca să-i ia locul colegului de la ”naționala” Germaniei. Modrici înseamnă pasă și asociere, plus progresie cu mingea la picior, Ozil e cel care primește, se întoarce, se uită, face acea pauză insesizabilă aproape în care gîndește, și apoi dă pasa decisivă.
Revin la ceea ce a spus Gică Craioveanu. Și mă întreb dacă nu cumva această lipsă de motivație în ANUMITE meciuri nu va afecta prestația echipei în ACELE meciuri de care vorbeam, cele importante. Pînă la prima manșă cu Manchester United mai e foarte puțin, iar calendarul e infernal, cel puțin în faza partidelor retur: Barcelona în cupă, Barcelona în campionat, United în Ligă, 3 meciuri într-un interval miercuri-marți ce vor pune mari probleme.
Și la Barcelona se poate vorbi, pe alocuri, de lipsa tensiunii competitive. Presupun că dacă Real cîștiga la Granada, ar fi jucat altfel și catalanii la Valencia. Un oraș în general ostil Barcelonei, un teren pe care Barcelona nu se simte deloc bine, dar și un stil gîndit de Ernesto Valverde care nu convine Barcelonei. Cît timp a putut să alerge, Valencia a terorizat Barcelona cu pressingul, zonal și personal, în cazul lui Xavi, care n-a prea apărut. Iar cînd Xavi nu dă ora exactă în jocul catalanilor se vede cu ochiul liber.
În plus, Messi a făcut un meci foarte slab. La fel ca anul trecut în această perioadă, traversează o zonă de turbulențe din punct de vedere fizic, ceea ce-i afectează calitatea. Sigur că la valoarea pe care o are găsește cîte o pasă decisivă, dar pe ”Mestalla” a fost evident că nu e în apele sale. Și la el se poate vorbi de o oboseală post Clasico, la fel ca și la ceilalți jucători. Spre deosebire de Real însă, Barcelona a scos un punct, astfel că bilanțul contabil al acestei etape e cît de cît pe plus.
E totuși ceva care preocupă și la Barcelona. Starea de sănătate a lui Tito Vilanova. Absența sa de pe bancă se vede mai ales în momentele complicate. Marea calitate a lui Vilanova, chiar și cînd era secundul lui Guardiola, era felul în care intepreta o partidă în timp real, felul în care corija anumite aspecte care nu funcționau. Cu Valencia, echipa a fost lentă, de-a latul terenului, iar schimbările au părut a fi dictate din teren, nu de pe bancă. E o problemă tare delicată, sănătatea unui om e mai importantă ca orice, dar e un detaliu care începe să se observe, mai ales că, se spune, Tito va reveni abia spre sfîrșitul lui martie.
A fost primul Clasico al anului, prilej de discuții, analize, polemici, certuri și alte elemente ce compun o astfel de rivalitate. FC Barcelona și Real Madrid nu pot exista una fără cealaltă, fiecare e un reper pentru tabăra adeversă, iar această rivalitate colosală a dus la progresul fotbalului în Spania. Real Madrid și FC Barcelona sînt astăzi primele două branduri fotbalistice din lume, din orice punct am privi acest lucru. Din punctul de vedere al bugetelor, al banilor pe care-i vehiculează, al profiturilor pe care le generează, al lui Messi sau Cristiano Ronaldo, al fotbaliștilor ce compun loturile, al audiențelor televiziunilor din toată lumea, chiar și al datoriilor, asta ca să-i împac și pe cei care caută nod în papura acestei realități. Datorii care, dacă tot am ajuns la acest capitol, sînt, în marea lor majoritate, către bănci private, astfel că viitoarea lege a fair play-ului financiar propusă de UEFA le va afecta foarte puțin.
Real Madrid datorează această clasare performanțelor din secolul trecut, care au ajutat la formarea brandului, dar mai ales unui om: Florentino Perez. A cărui viziune s-a dovedit excepțională, la fel ca și capacitatea de a readuce strălucirea acestui club, de a-i reface imaginea și de a-l propulsa în fruntea topurilor. Acel Real Madrid ”galactic”, acea comuniune de Baloane de Aur adunate într-o singură echipă, acel ”glamour” oferit de Zidane, Ronaldo, Beckham, Figo, Raul, Roberto Carlos, Redondo sau Guti s-au transformat în prima mare echipă a secolului 21.
Barcelona nu putea sta degeaba privind la strălucirea rivalilor. Și astfel s-a creat ”Barcelona Bonita”, un concept tras din ”jogo bonito”, un slogan publicitar de acum un deceniu. Dacă la Real Madrid a fost Florentino Perez, la Barcelona a fost Ronaldinho. În jurul lui s-a creat acea echipă frumoasă, din care s-a născut cea de azi, cea mai bună, în mod evident, din istoria clubului și una dintre cele mai bune, nu-s puțini cei care cred că e cea mai bună, din istoria fotbalului.
Filmul pe care vi-l propun astăzi despre asta vorbește. Despre renașterea Barcelonei. ”FC Barcelona Confindential” e primul documentar realizat, oarecum pe principiul reality show-urilor, cu un club mare de fotbal. Cu imagini inedite, din birourile conducătorilor, cu discuții inedite, cu instantanee de culise nevăzute pînă atunci din tratativele pentru transferuri, cu sume de bani niciodată dezvăluite.
E un film mai vechi, dar merită să-l vedeți. Vă sfătuiesc să o faceți chiar dacă nu sînteți fan sau admirator al Barcelonei. Veți vedea cum o echipă managerială tînără și entuziastă reușește să aducă zîmbetul și bucuria de trăi peste un stadion și un club în plină depresie. Joan Laporta-Sandro Rosell-Ferran Soriano-Txiki Beguiristain-Frank Rijkaard-Ronaldinho. Aceasta e echipa. În afara lui Rosell nimeni nu mai e acum în club. Dar ei au fost cei care, pe vremea cînd erau uniți și nu aveau orgolii, au început totul.
”FC Barcelona Confidential” e un film numai bun pentru un week-end.Vizionare plăcută!
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!