Florentino Perez e un tip care, o recunoaște chiar el foarte franc, știe mai puțin fotbal și mai mult ”business”. E mai pregătit, așadar, să facă bani din fotbal decît fotbal în sine, dar plecînd de la acest concept a izbutit de-a lungul anilor să facă fotbal cu bani. Mult fotbal, dar și mulți, foarte mulți bani. Ei bine, Florentino Perez, care așa cum spuneam nu se pricepe atît de bine la fotbal încît să nu-și asculte colaboratorii, l-a vrut pe Carlo Anceloti antrenor de mult. Încă din vara lui 2009, atunci cînd a recîștigat președinția Realului. A mers atunci pe mîna lui Manuel Pellegrini, la recomandarea lui Jose Angel Sanchez.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
Paranteză. Jose Angel Sanchez, directorul general executiv al Realului, e omul de maximă încredere al lui Florentino Perez. În 2000, atunci când Florentino a cîștigat primul său mandat ca președinte, în urma acelei afaceri Figo, de care puțini își mai amintesc, Jose Angel Sanchez avea 32 de ani și era cel mai tînăr membru al consiliului de conducere. Absolvent de filologie, nu știa prea multe despre fotbal, dar deprinsese cunoștințe temeinice despre marketing, căci lucrase la celebra firmă de jocuri pe calculator SEGA. Lui Jose Angel Sanchez, a cărui urcare în ierarhia madrilenă a surpins pe toată lumea, i se datorează, se zice, uluitoarea creștere a brandului Real Madrid din punct de vedere economic. Grație acestei creșteri, el a devenit cel mai important colaborator al lui Florentino Perez, omul de sfaturile căruia ”presidente” ascultă întotdeauna.
Se spune că Florentino l-ar fi vrut pe Ancelotti și-n 2010. Pe el sau pe Wenger. L-a ascultat și de data asta pe Jose Angel Sanchez și l-a pus pe Mourinho. Dar după ce Mourinho a decis să plece, nimic nu l-a mai împiedicat pe Florentino Perez să-l aducă pe italian ca antrenor. Nici măcar opoziția celor de la PSG, a căror forță financiară o știm, o opoziție explicabilă, căci PSG-ul de azi ar fi fost, cred, și mai tare cu Ancelotti pe bancă decât cu Blanc. E o părere proprie.
Ar trebui să ne întrebăm ce a văzut așa special Florentino în Ancelotti. Probabil că informațiile sale despre stilul italianului merg mult mai departe decît cele pe care le avem noi. Noi știm așa: că Ancelotti a fost un mare fotbalist, foarte mare chiar. Descoperit la Roma, a atins maturitatea deplină în Milanul lui Sacchi, prima echipă completă a fotbalului modern. De la principiile lui Sacchi a plecat și Guardiola. Ancelotti juca la mijloc, lîngă Rijkaard, cu Evani și Donadoni completînd o linie colosală. Era epoca unui 4-4-2 ce greu se schimba. Mai știm că a antrenat Parma, Juve, Milan, Chelsea și PSG și că a luat titlul în 3 țări. Milanul său din perioada 2002-2007 ar fi trebuit și el să marcheze o epocă. A cîștigat de două ori Liga și poate ar fi trebuit s-o mai ia de două ori, căci acea eliminare din 2004, contra lui Depor după 4-1 acasă în tur, și acea finală pierdută cu Liverpool, la Atena, după 3-0 la pauză, fac parte din categoria accidentelor, a miracolelor ce nu se mai repetă. În acele campanii, Milanul era cea mai bună echipă și e interesant de discutat ce s-ar fi ales din destinul lui Jose Mourinho dacă s-ar fi întîlnit, în semifinalele sezonului 2003-2004 cu Milan și nu cu Depor. Mai merită reamintit, nu știu dacă în ultimul rînd, că Ancelotti a fost cel care l-a reinventat pe Pirlo. S-a inspirat un pic de la bătrînul Carlo Mazzone, care-i atribuise, în 2001, un rol asemănător pe cînd Pirlo juca la Brescia, dar Ancelotti și-a dat seama că Pirlo răspunde mai bine jucînd mai retras și a procedat în consecință. Cum vi se pare acum o paralelă între Pirlo și reinventarea lui Di Maria?
Probabil că Florentino cunoștea mai multe decît noi. Aflase pesemne că Ancelotti e un antrenor care poate să creeze o excelentă atmosferă în vestiar. Știe să lucreze cu marii jucători, știe să și-i apropie și știe cum să-i liniștească. Nu cred că-și amintește cineva de vreun conflict al lui Ancelotti cu un fotbalist pe parcursul carierei sale. După 3 ani de furtuni și uragane de tip Mourinho, Ancelotti reprezintă un front atmosferic de care Madridul avea nevoie. A spus-o chiar cel mai important om al vestiarului, Cristiano Ronaldo.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
N-o să mă refer la masacrul de la Gelsenkirchen. Mai ales că scorul e un pic mincinos, logic ar fi fost să se termine 10-2 sau 12-2 pentru Real, la ocaziile avute. Uitîndu-ne la Schalke și amintindu-ne un pic și de Leverkusen, demolată la rîndu-i de PSG, ne dăm seama ce mari probleme de lot a avut Jurgen Klopp la Dortmund dacă echipa sa poate fi acum sub Bayer în clasament și la egalitate cu Schalke. Acolo, în Germania, unde nu cîștigase decît o dată în 25 de meciuri, grație lui Roberto Carlos, Real Madrid a aruncat mănușa echipei care a ucis orice fel de suspans și de competiție în Bundesliga, Bayern Munchen. În momentul ăsta, cred că Guardiola și-a recîștigat un vechi inamic, pe Real, ce pare, repet, la momentul ăsta, singurul adversar valid pentru trupa lui Pep. Iar motivația asta, pentru Pep vine excelent.
Revenind la Ancelotti, faptul că a reușit să treacă peste o toamnă convulsivă, în care a luat bătaie și de la Barcelona și de la Atletico, a făcut egal la Torino și a bătut pe Juve, acasă, cu ajutorul arbitrilor, ca să discutăm doar de bornele importante, e meritul său și al stilului său deloc încăpățînat de a gîndi lucrurile. Cînd a văzut că ceva n-a mers, a schimbat, cînd a simțit că Di Maria îl poate ajuta mai mult din teren decît ca rezervă a lui Bale sau Cristiano, i-a găsit locul. Cînd a știut că Xabi Alonso e pregătit, l-a aruncat în luptă fără să-l forțeze, iar acum Alonso e omul cheie la mijlocul terenului. A schimbat acel 4-2-3-1 din startul sezonului într-un 4-3-3 ce se transformă, priviți-l mai atent pe Xavi Alonso!, de multe ori într-un 3-2-2-3 ce oferă tripletei ”BBC” din față atîtea variante de atac încît e imposibil ca golurile să nu vină.
Evident, mai sînt 3 luni de competiție, și multe se pot întâmpla. Urmează vizita pe ”Calderon”, iar Atletico nu e Schalke, căci Simeone nu e tipul de om care să uite sau să ierte și nici nu e Jens Keller, antrenorul lui Schalke, care se trezea vorbind înainte de meci: ”După Bayern, Real Madrid e cea mai bună echipă din lume. Dar nici noi nu suntem atît de răi”. Și a urmat acea sinucidere în masă, cu acea formulă bizară de joc.
Deocamdată, astăzi, Real Madrid arată foarte bine și tare mi-aș dori o dublă manșă cu Bayern sau chiar cu PSG. Clasico vom avea deja două, încă două poate ar fi cam multe. Spectacolul ar fi, cred, grandios. Pentru că Real Madrid arată foarte bine, meritele sunt ale lui Ancelotti.
P.S.
Două vorbe despre prestația echipelor din Anglia în această primă manșă a ”optimilor”. Un singur egal, scos de Chelsea și trei înfrîngeri cu același scor, două dintre ele acasă, au reaprins dezbaterea despre forța pe care o are Premier League. Mă refer că au reaprins dezbaterea în Anglia și nu la noi, căci pe aici multă lume confundă spectacolul cu forța, apropo și de Bundesliga. A spus-o Roy Keane cu subiect și predicat, și dacă nici el nu știe ce înseamnă Premier League, cine să mai știe. Că City și Arsenal au pierdut, poate e explicabil, dar că United s-a făcut de rîs în Grecia, iar Chelsea n-a putut bate în Turcia nu prea mai e.
Subiectul e mai amplu, deci merită dezbătut pe larg. Poate cu altă ocazie. Anul trecut, Anglia n-a avut echipă în ”sferturile” Ligii, dar aș prefera să aștept meciurile retur, fiindcă nu-s așa convins că Manchester United nu se poate totuși califica, de Chelsea nu mai vorbesc, ba chiar îndrăznesc să spun că și City are șansele ei. Eu cred, și am spus-o la Euro Fotbal, că echipele din Anglia plătesc factura unui campionat extrem de solicitant și mult mai echilibrat decît pînă acum, cu meciuri multe, complicate, greu de cîștigat și cu o situație la vîrf ce implică mult efort fizic, dar și psihic. Antrenorii nu mai pot face rotații, căci nu-și permit pași greșiți, iar asta se vede. Fotbalul e jucat de oameni, nu de roboți.
Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Pînă să ajung la Jese și la situația lui, voi începe, cum e și firesc cred, cu ceea ce s-a întîmplat pe ”Santiago Bernabeu”. A fost un meci așteptat de toată lumea, mai ales după cele petrecute la ultimele dueluri dintre Real Madrid și Atletico pe acest stadion, dar și prin conjunctura în care Atletico vizita stadionul rivalei, din poziția de lider în Primera, ceea ce nu s-a mai intîmplat de ani buni. A ieșit însă un rezultat pe care nimeni nu-l intuia, care face ca returul de pe ”Calderon” să devină mult mai simplu pentru Real.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Nu demult am scris pe acest blog despre faptul că zgomotul nu-i convine lui Simeone. Zgomotul făcut în jurul echipei sale, transformarea lui Atletico în favorită a meciurilor, chiar și atunci cînd adversar e Real Madrid. Lui Simeone nu-i place această presiune, dar mai mult decît lui, jucătorilor se pare că nu le place. Atletico a fost de nerecunoscut miercuri seară, iar acest 3-0, cu toate că unii ar putea vorbi și de ghinion, ținînd cont că au fost două autogoluri, mi se pare un rezultat just, dacă stăm să ne gîndim că Atletico a avut o singură ocazie în acest meci.
Foarte mult s-au concentrat jucătorii lui Simeone pe dueluri particulare. Pe Diego Costa nu l-am văzut decât ciondănindu-se cu Pepe, cu Arbeloa, cu Coentrao, cu Xabi Alonso și tot așa. E posibil să fi fost o strategie a celor de la Real, de a-l scoate din joc pe Diego Costa, de a-l atrage în diverse lupte conexe, dar fără complicitatea celui în cauză nu ar fi reușit. Diego Costa e un tip de jucător care, la rîndu-i, provoacă mult și parcă iubește aceste înțepături, mai degrabă golănești decât sportive. Dacă e ceva care să-l tragă în jos, ei bine asta este, acest stil ”de cartier” cu care înțelege să-și creeze avantaje în teren. Luat pe rînd de Pepe, de Arbeloa, de Xabi Alonso, ba chiar și de Coentrao, Diego Costa nu s-a mai gîndit la joc, iar Atletico a trebuit să se descurce fără cel mai bun om al său. Și nu s-a prea descurcat. Adăugați aici prestația modestă a lui Diego, cea destul de discretă a lui Arda, ghinionul de la golurile unu și trei, gafa lui Curtois de la golul doi, lipsa de concentrare a apărării și găsiți unele explicații ale dezastrului.
Nu toate explicațiile. Să nu se înțeleagă de aici că Atletico a pierdut meciul. Eu cred că, înainte de toate cele de mai sus, Real Madrid l-a cîștigat. Am văzut o echipă agresivă, inspirată, dornică de a-și crea ocazii, chiar în condițiile în care prestația lui Cristiano Ronaldo a fost departe de zilele lui bune. Cred, din acest punct de vedere, că-i vin numai bine lui Cristiano aceste etape de suspendare, își poate recăpăta astfel prospețimea fizică.
Ancelotti l-a surprins pe Simeone cu poziția lui Di Maria. Pe undeva forțat de achiziționarea lui Bale, Ancelotti a regîndit zona de acțiune a lui Di Maria, l-a scos din banda dreaptă unde-l tot vedeam cu Mourinho și l-a tras în centru. În principiu, pentru că pe parcursul meciurilor poziția lui se mai modifică, mai face schimb de locuri și mai ajunge în benzi. Dar în mod normal el acum joacă în linie cu Xabi Alonso și Modrici, într-un 4-3-3 pentru care Simeone nu a găsit antidot, iar Di Maria a răspuns cu o risipă de efort teribilă, dar și cu o inspirație în pase decisive de care, sincer, nu-l credeam în stare în sezoanele trecute, cînd acest aspect îi revenea lui Mesut Ozil.
Cred că Di Maria a fost omul meciului, dar mie mi se pare că Jese merită și el această titulatură. Mi-a plăcut mult felul în care a înțeles Jese să-și joace șansele, să-și forțeze într-un fel norocul. Norocul lui s-a numit accidentarea lui Bale, dar în momentul ăsta Ancelotti are o mare problemă. Și nu e simplă.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
La 20 de ani, Jese arată o personalitate de invidiat. Spunea Ilie Dumitrescu la Fotbal European că e ”obraznic”, fotbalistic vorbind, ceea ce e foarte bine. Spre exemplu, eu unul aș vrea ca și Torje să fie la fel de ”obraznic”, să aibă același tupeu pe care-l are Jese. Lucru, de altfel, pe care Gică Craioveanu l-a sfătuit pe Torje, într-o discuție relaxată, acum cîteva luni, la Barcelona. Tupeul lui Jese vine însă și din promovarea care i se face. Acum vreo 3 ani, Marca i-a dedicat un reportaj exclusiv, în care era asemuit, nici mai mult nici mai puțin, cu Cristiano Ronaldo. Dar ține și de caracter, de personalitate. Faptul că el a declarat că-n 4 ani vrea să ia Balonul de Aur vine în sprijinul celor de mai sus.
Așadar Ancelotti are o problemă. Ce va face cu Jese atunci cînd Gareth Bale va fi apt de joc? Și nu mă refer la meciuri obișnuite de campionat, în care se mai rotesc jucători, ci la cele importante. În Clasico, de exemplu. Sau în Champions League. Va putea el să țină pe banca de rezerve un fotbalist de 100 de milioane, așa cum e Bale? Mie unul mi se pare greu de crezut. La Fotbal European, marți, am spus că nu-l văd pe Jese în lotul Realului peste două campionate. Nu în campionatul viitor, peste două campionate. Mie mi se pare că revăd explozia lui Soldado, nu neapărat pe cea a lui Negredo, căci actualul fotbalist de la City n-a avut atît de multe oportunități. Ca și Jese, Soldado avea o concurență fantastică: Ronaldo, Raul, Van Nistelroy, pe care n-a reușit s-o depășească. Și a plecat.
Mi se pare că Jese seamănă foarte mult cu Pedro, de la Barcelona. Ca situație. Explozia lui Pedro, destul de bruscă și ea, care l-a dus direct la Mondialul din 2010, e asemănătoare cu cea a lui Jese. Nu știu dacă Jese va ajunge în Brazilia, dar știu că, spre deosebire de Pedro, Jese e într-un limpede dezavantaj. E cunoscută politica lui Florentino Perez, mult diferită de cea a Barcelonei. Prea puțin s-a bazat el de-a lungul timpului pe fotbaliști promovați de la Academie, din ”La Fabrica”. A preferat să aducă nume cu care să-și poată dezvolta politica agresivă de marketing, care să susțină un buget de jumătate de miliard de euro.
Totuși, personalitatea lui Jese ar putea să-l ajute. El nu pare dintre cei care să bată timid la ușa primei echipe, mai degrabă e din categoria celor care sparg ușa și intră. De văzut însă dacă nu cumva ușa spartă de el cade peste patrimoniul societății. Bale face parte din această categorie. A costat prea mult, iar un al doilea caz Kaka nu cred să-i convină lui Florentino. La fel cum nu cred să-i convină lui Jese postura de jucător de lot. Dacă a spart ușa să intre, e posibil să spargă și geamul ca să iasă.
Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Despre Juan Mata și delicata sa situație de la Chelsea am vorbit de multe ori la Fotbal European. Situație delicată ce a început de la venirea lui Jose Mourinho la Chelsea și poate că se va termina odată ce Mata, campion mondial și european cu ”naționala” Spaniei, cîștigător al Champions League și Europa League cu Chelsea (o nimica toată pentru un băiat de doar 25 de ani, nu-i așa?) s-a muta cu arme și bagaje la Manchester United. Totul e rezolvat, s-a așteptat doar revenirea lui Roman Abramovici la Londra pentru ca operațiunea să fie oficializată, evident după formalitatea vizitei medicale. Suma de transfer variază de la sursă la sursă, dar ea e considerabilă oricum, în jurul a 40-45 de milioane de euro, sensibil mai mult decît plătise Chelsea celor de la Valencia în vara lui 2011, undeva la 25 de milioane.
Bun. Asta ar fi informația. O analiză merită totuși făcută. Plecând de la o intrebare. Cum e totuși posibil ca un fotbalist de valoarea lui Mata, ales cel mai bun jucător al lui Chelsea două sezoane la rînd, să nu-și facă loc în modulul tactic gîndit de Jose Mourinho? Sînt unii care pedalează pe ideea că Mourinho s-a răzbunat pe Mata, care l-ar fi refuzat în vara lui 2011 și s-a dus la Chelsea în loc să vină la Real Madrid. Există date certe despre un astfel de comportament al lui Mourinho la adresa unor jucători. Am citit recent o carte despre Mourinho, în avion, intre Londra și Las Vegas, carte scrisă de un ziaris spaniol de la foarte respectabilul ”El Pais”, în care se vorbește despre astfel de practici și despre legătura ”de afaceri” între Mourinho și Jorge Mendes, cel care avea o putere de neimaginat pentru oamenii de rînd la Real Madrid. Însă mie unul mi-e greu să cred că Mourinho, care poate fi caracterizat oricum, mai puțin prost, și-ar fi dinamitat propria echipă, propriul interes pînă la urmă, dintr-un orgoliu de licean. Orgoliul e pentru proști, iar Mourinho nu e așa ceva.
Dacă stăm să analizăm stilul de joc al lui Mourinho, de-a lungul timpului, găsim cîteva explicații ale marginalizării lui Mata. E de ajuns să ne uităm la Chelsea, prima etapă, Inter și Real Madrid, fără a merge pînă la FC Porto, care a fost totuși un început de carieră, cu multe experimente. La Chelsea, prima etapă, la Inter și la Real, jocul lui Mourinho s-a caracterizat printr-o foarte rapidă tranziție pozitivă. Printr-o reacție imediată la recuperarea balonului, prin declanșarea contraatacului. Lui Mourinho nu-i plac pauzele și acceptă mai degrabă greșeli de pasare decît încetinirea ritmului de contraatac. Amintiți-vă de Robben și Duff, de Eto”o și Pandev, de Cristiano și Di Maria. Jucători care, de fiecare dată când mingea era recuperată, căutau spațiile libere și alergau într-acolo pentru a le fructifica. Alături de ei, în linia de mijloc, nu în cea a închizătorilor, ci puțin mai sus, exista un singur jucător, care rămânea ori cobora pentru a primi și distribui mai departe. Lampard, în primul episod, Sneijder, în al doilea, Ozil, în al treilea.
La Chelsea de azi, acest jucător ”de creație” pare a fi Eden Hazard. Mai degrabă pentru că-i tipul de fotbalist căruia îi convine să primească la picior mingea, nu pe poziții viitoare. E posibil ca lui Mourinho să-i placă mai mult Oscar, însă subiectul acum e Mata, iar el nu prea are loc în acest desen. Și asta pentru că Mata are alt stil, el se asociază, primește, privește, gândește și abia apoi pasează. Pierde astfel secunde prețioase din rapiditatea fazei de contraatac.
Poate să fie asta explicația ”ostracizării” lui Mata din partea lui Mourinho. Ceea ce nu înseamnă că Mata e un jucător slab, nici pe departe. Pur și simplu el nu e aglutinat de sistemul tactic al portughezului. Spre deosebire de predecesorii săi, Mourinho nu prea obișnuiește să-i facă pe plac patronului, dacă asta îi afectează ideile. Și-a cîștigat dreptul ăsta prin performanțe și prin personalitate. Se spune că Roman Abramovici era îndrăgostit, în termen metaforic firește, de tripleta Hazard, Mata, Oscar, pe care o cerea în permanență în primul ”11” la meciurile importante. Mourinho nu pare prea preocupat de sentimentele patronului, asta e posibil să-l coste la un momenta dat, așa cum s-a întîmplat și-n primul său mandat, cînd nu-l băga pe Șevcenko deși știa că e preferatul lui Abramovici.
Mergem mai departe. Așadar Mata la Manchester United. Despre Manchester United, eliminată acum și din Cupa Ligii, e nevoie de un articol separat de analiză. Se va face cât de curând. Am scris de mai multe ori pe acest blog despre problemele lui Moyes. AICI, de exemplu. Atunci cînd am aflat că el e cel chemat să-l înlocuiască pe Sir Alex Ferguson, am scris despre ”David și Goliat-ul din Manchester”. Mi s-a părut de atunci un David cam mic pentru un Manchester așa de mare. Întotdeauna succesiunea la o monarhie de succes, așa cum a fost cea a lui Sir Alex, se realizează cu mare greutate, cu convulsii, uneori se termină cu revoluții. Deocamdată, la United sîntem la stadiul de convulsii. Mă uit cu multă admirație la fanii de pe ”Old Trafford” și la răbdarea pe care o au cu David Moyes. La alte echipe el cred că era înlocuit de mult. La presiunea publicului.
Poate reprezenta Juan Mata piesa care să redreseze mecanismul lui Manchester United? Rămîne de văzut. E cert că Manchester United are nevoie de un jucător de creație în zona de mijloc, iar Mata este așa ceva. Eu unul îl vedeam perfect integrat la FC Barcelona, ca stil, doar că Barcelona n-avea azi de unde plăti 40 de milioane de euro. Nici aici nu pedalez pe ideea că Mourinho nu l-ar fi dat pe Mata la Barcelona, pînă la urmă banii sînt importanți, nu de unde vin ei. Ar fi de făcut totuși o precizare. Dacă a acceptat să-l dea pe Mata la United, înseamnă că Mourinho nu vede în United o contracandidată la titlu în Premier League. Să ne amintim cum l-a blocat pe Demba Ba, care era ca și luat de Arsenal, după ce a aflat că Wenger l-a cumpărat pe Ozil. Și-a dat seama că, avîndu-l pe Ozil în spate, calitățile lui Demba Ba puteau transforma pe Arsenal într-un adversar puternic. Ceea ce, chit că n-a venit decît Ozil, s-a întîmplat oricum.
Fanii lui Manchester United speră ca Mata să devină pentru echipa lor ceea ce a devenit Ozil pentru Arsenal. E un pic mai greu însă. Ozil s-a dus la o echipă ce se mula pe stilul lui, o echipă de posesie, de pase, de construcție, cu coechipieri apți să se asocieze cu el. Nu știu dacă Manchester United e o asemenea echipă pentru Mata. Sînt tare curios în ce poziție va fi repartizat Mata în modulul lui Moyes. United are nevoie de un creator lîngă Carrick și sper ca Mata să nu pățească precum Kagawa, trimis în bandă, unde jocul îi e limitat.
Oricum ar fi, avîndu-i apți pe Mata, Rooney și Van Persie, ultimii doi atît din punct de vedere fizic, cît și din punct de vedere al relației personale cu Moyes, ce nu pare a fi grozavă, poate cu încă un transfer în zona centrală a apărării și cu o regîndire a poziției lui Fellaini, care n-are cum să se fi prostit în așa hal față de perioada Everton, Manchester United ar putea începe să se gîndească la o poziție de Champions League. Care e, după părerea mea, maximum de performanță pentru acest sezon.
P.S. Nu demult scriam că ”Mata n-are cratimă, are valoare”. Nu mi-am schimbat părerea.
Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
Știu că au trecut destule ore de la El Clasico de sîmbătă, dar cum n-am apucat după meci să comentez nimic din ceea ce am văzut pe ”Camp Nou” o fac acum. Mă gîndesc că subiectul e la fel de interesant, iar trecerea timpului a făcut ca informațiile să se așeze în minte, iar concluziile să fie mai profunde.
De la început, o precizare. Cei care vor să se agațe de penaltyul neacordat Realului și să înceapă aici o ceartă cu cei care ripostează cu neacordarea celui de-al doilea ”galben” lui Ramos ori cu posibilul fault comis de Pepe la Fabregas, ar face bine să închidă această postare. Atunci cînd ești Barcelona sau Real Madrid și ai loturile pe care le ai, mi se pare că nu-i corect să te agăți de arbitraj. Așa cum azi ai fost ajutat, ieri ai fost dezavantajat. Așa cum Real a fost dezavantajată sîmbătă, la fel de flagrant a fost ajutată cu Juventus. Așa cum Barcelona a fost avantajată sîmbătă, va fi probabil dezavantajată cu alte ocazii. Eu unul îmi amintesc foarte bine o fază similară cu cea dintre Mascherano și Cristiano petrecută în primăvară, la meciul de Cupă de pe Camp Nou, cînd Pedro a fost dărîmat aproape identic de Xabi Alonso, tot cu Undiano Mallenco arbitru.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Să vorbim totuși de fotbal!
A fost un Barcelona-Real Madrid diferit de ceea ce am văzut pînă acum. Ieșite de sub sfera de influență a celor doi mari antrenori pe care i-am avut ca protagoniști în ultimii ani, Guardiola și Mourinho, Barcelona și Real Madrid au arătat ca două șantiere în lucru, cu arhitecții și inginerii pe margini, încercînd să le explice constructorilor ideile pe care le au. Destul de puține lucruri au semănat cu partidele trecute, dar eu cred că trebuie să ne obișnuim cu asta. Barcelona încearcă să uite momentele excepționale din perioada Guardiola, iar admiratorii acestei echipe trebuie să înțeleagă că acele vremuri s-au dus și duse vor rămîne. Poate doar dacă într-un viitor Guardiola va reveni la echipă să se mai poată întoarce și senzațiile de atunci, dar și asta rămîne o necunoscută. Deocamdată Guardiola e bine unde e, iar Barcelona trebuie să învețe să se descurce și fără el. Asta încearcă să facă Tata Martino, cu metodele sale, cu ideile sale. Eu nu cred că vreodată Guardiola îl scotea pe Iniesta și-l băga pe Song, într-un moment de dominare al Realului. Tata Martino a făcut-o și pînă la urmă i-a ieșit.
Au fost, de fapt, două ”Clasico” într-unul. Cel din prima repriză e una, cel din a doua e cu totul altceva. Cînd am văzut formulele de start ale ambelor echipe am rămas destul de surpinși. Eram cu Gică Craioveanu în fața stadionului și ne pregăteam de intrarea în direct la Fotbal European. Ni s-a părut că ambii antrenori au băgat cu forcepsul fotbaliști în primul 11. În fața dilemei care dintre Xavi, Iniesta sau Fabregas pe două locuri, Tata Martino i-a băgat pe toți trei, scoțîndu-l din cărți pe Alexis. Chilianul era în bună formă, ceea ce s-a văzut ulterior. În poziție de 9 fals, Fabregas e util doar cînd nu e Messi. Așa, Messi a trebuit mutat spre dreapta, ceea ce l-a deranjat vizibil în joc, iar Fabregas n-a dat deloc randamentul de altădată. Mult mai logic era linia deja cunoscută, Alexis-Messi-Neymar, cu Fabregas pe bancă.
Dacă la Barcelona am rămas surprinși un pic, la Real Madrid am rămas direct cu gura căscată. Ancelotti a greșit grav formula de start și zău că nu știu dacă nu cumva greșeala lui a fost mai importantă în stabilirea rezultatului final decît cea a lui Undiano Mallenco. De fapt n-a fost doar o greșeală, ci două, două și jumătate mai bine zis. Ramos pe post de mijlcaș defensiv a fost ceva ce nimeni n-a înțeles. Un semn clar de teamă, de antrenor italian care-și betonează linia de mijloc. Asta făcea Mancini la City, dar Ancelotti promitea că va juca fotbal pe Camp Nou. Ceea ce a și făcut în repriza a doua de altfel. A doua greșeală, Bale ca vîrf de atac, poziție pe care a mai schimbat-o cu Cristiano sau cu Di Maria. A fost cam aceași dilemă ca a lui Tata Martino. Bale trebuia să joace, pentru că banii dați pe el impun această decizie, dar Di Maria era într-o formă excelentă. Așa că au intrat amîndoi. Mai logic mi se pare să fi jucat Bale în locul lui Modrici, cu doi închizători în spate, dar nu Ramos unul dintre ei. Ancelotti s-a temut de forța liniei de mijloc a Barcelonei și l-a sacrificat pe Benzema. Dar dacă tot a fost dominat de teamă, mă întreb de ce n-a jucat cu Pepe mijlocaș închizător, căci mutarea asta a mai fost făcută și de Mourinho. Ori poate tocmai de aceea n-a făcut-o. Ramos n-are calități de mijlocaș. A încetinit jocul, s-a așezat mereu cu fața spre minge cînd urma s-o primească și nu spre lateral, așa cum a făcut-o mai tîrziu Illaramendi. Jumătatea de greșeală de care vorbeam mai sus mi se pare Carvajal în locul lui Arbeloa, pe partea lui Neymar. Doar de lipsa de inspirație în unele momente a brazilianului a făcut ca bietul Carvajal să nu fie victimă a acestui meci. Experimentatul Arbeloa ar fi fost, e părerea mea, mai util.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Cînd Ancelotti a schimbat și a pus fiecare jucător pe postul lui s-a văzut. Real a dominat repriza a doua, în care a avut și posesie superioară Barcelonei. Nici măcar Bayern cînd a bătut cu 4-0 și 3-0 pe Barcelona n-a avut posesie superioară. Benzema e vîrful pe care-l preferă Cristiano, căci se mișcă mult și-i eliberează spații. Di Maria îl trăgea pe Adriano după el în partea cealaltă, Marcelo urca mai mult ca-n prima repriză, Modric găsea mai ușor unghiurile de pasare, toate pentru Illaramendi dădea mai multă fluiditate jocului, iar Benzema făcea ce știa mai bine, demarcări. Barcelona a fost obligată să se apere în propria jumătate de multe ori, cîteodată chiar cu 5 oameni și Iniesta pe post de mijlocaș central, ceea ce l-a deterrminat pe Tata Martino să-l bage pe Song în locul lui. A venit golul lui Alexis și totul s-a năruit pentru Real.
Nu s-au năruit însă speranțele de viitor. Această jumătate de oră în care Realul a dominat Barcelona pe terenul ei nu s-a văzut nici cînd Mourinho cîștiga pe Camp Nou. Schimbarea de identitate a unei echipe nu se face însă foarte lesne. De la stilul Mourinho la stilul Ancelotti nu-i ușor de trecut, dar lucrurile par a merge pe drumul corect. Bale își va reveni fizic, calificarea în primăvara Ligii e deja obținută, vor începe rotațiile și lucrurile vor deveni mai simple. Fiecare va juca pe postul lui, iar Ancelotti nu se va mai juca de-a schimbările, căci a văzut ce i s-a întîmplat.
Dincolo, la Barcelona, e un pic mai simplu. Baza rămîne tot jocul pus în scenă de Guardiola. Identitatea n-ar trebui să se scimbe, căci acest stil vine din trecutul clubului, nu neapărat de la Barcelona. Vom vedea însă din ce în ce mai des o Barcelona dominată de adversari, care se va și apăra, care va ceda posesia dacă va fi cazul. Lui Tata Martino îi mai rămîne să rezolve o singură ecuație: Messi și Neymar împreună. Pentru cei care-l vedeau un transfer eșuat, Neymar a răspuns cu evoluțile de pînă acum, într-o creștere evidentă. La fel de evidentă este însă și forma fizică slabă a lui Messi. Nu mai e același de la acea accidentare de la Paris, iar asta se vede cu ochiul liber. Cînd va reveni însă la forma sa fizică inițială, vom vedea cum se va soluționa trecerea de la Barcelona lui Messi la Barcelona lui Messi și Neymar. Să oferi libertate totală de mișcare pentru doi jucători nu s-a mai văzut la Barcelona de pe vremea lui Cruyff, care a făcut asta cu Romario și Stoicikov. Au trecut de atunci însă 20 de ani, iar fotbalul s-a cam schimbat.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
P.S.
În momentul ăsta, după ce am văzut în El Clasico, mi se pare că atît Barcelona cît și Real Madrid sînt destul de departe de Bayern Munchen, Dortmund, Chelsea ori Arsenal. Chiar și PSG e un pericol. Mai e însă pînă vor începe meciurile eliminatorii în Champions League, așa că se mai pot schimba destule.
P.S. 2
După multă vreme, n-am mai văzut un duel Messi vs Cristiano Ronaldo într-un meci Barcelona-Real Madrid. Messi a făcut cel mai slab Clasico pe care eu mi-l amintesc, iar Cristiano a jucat doar o jumătate de ceas în doua repriză. Dacă vă e dor de duelul lor de altădată, iată aici un altfel de duel dintre cei doi.
A fost primul mijloc de săptămînă european, prima întîlnire cu cele două competiții continentale, ajunse, ambele, la faza grupelor. Acolo unde își dau întîlnire doar cei puternici, doar cei care dispun de valori și știu să le folosească. N-am apucat să trec în revistă cele întîmplate în Champions League, din motive obiective (o pană de curent provocată de un șantier din imediata vecinătate, despre care poate o să scriu odată cîte ceva, căci e absolut incredibil cum se poate construi un edificiu în care urmează să locuiască oameni și cum se poate, mai ales, primi autorizație pentru construcție), dar o fac acum și adaug și ceva considerații despre Europa League.
Dacă vă așteptați să mă refer la Steaua, n-o s-o fac. S-a vorbit destul înainte și după meciul de la Gelsenkirchen, mai ales după, și, din păcate pentru cei care se uită, s-a vorbit prea puțin în cunoștință de cauză și prea mult pe baza antipatiei față de unele persoane sau a intereselor. Despre șansele Stelei am scris înainte de meci . N-o să vorbesc nici de Pandurii, pentru care simpla prezență în grupele Europa League e o performață ce merită apreciată. Șanse nu prea are, căci Dnepr și Fiorentina sînt mult prea bune, iar locul 3 nu duce nicăieri, dar poate aduce un pic de prestigiu și experiență.
Aș vrea să mă refer la meciul acestei etape de debut. Napoli-Dortmund n-a fost doar o confruntare a liderilor din Serie A și Bundesliga, a fost și o confruntare a unor antrenori cu stiluri diferite. Rafa Benitez și Jurgen Klopp. Meciul n-a dezamăgit, iar atmosfera de pe stadion nici atît. Napoli a luat 3 puncte importante, iar Dortmund a pierdut 3 poate și mai importante, căci într-o astfel de grupă, Manchester City știe cel mai bine căci i s-a întîmplat anul trecut, chiar și un gol poate fi foarte important.
În aceeași avancronică a sezonului, scriam că merg pe mîna lui Rafa Benitez, care adoră astfel de meciuri de impact. S-a văzut cum a pregătit duelul cu Klopp. A renunțat la obișnuitul său sistem 4-2-3-1 în favoarea unui 4-4-1-1, cu echipa retrasă în propriul teren, așteptînd, atacîndu-și cu brutalitate adversarul cînd acesta avea mingea, și declansînd contraatacurile. I-a ieșit perfect, deși Borussia n-a mai fost acea echipă estetică și eficientă pe care o știam. A continuat să alerge mult, dar parcă Jurgen Klopp a tras ușor frîna de mînă, căci motorului său atît de lăudat îi lipsea o rotiță de bază: Gundogan. Fără el, fără mintea sa limpede la construcție, jocul Borussiei suferă clar, iar Nuri Sahin, o mare dilemă totuși, căci e greu de explicat căderea acestui fotbalist în decurs de doar 3 ani, n-a izbutit să-și asume pe deplin responsabilitatea.
Pe lîngă absența lui Gondogan, Borussia a avut neșansa ca Reus să fie într-o zi slabă, iar Behrami, omologul, într-un fel, al lui Gondogan la Napoli, să fie în formă bună. Și a mai avut Napoli un atu care s-a numit Insigne. În fața unei echipe care transformă orice intercepție într-un pericol, Benitez l-a activat pe micuțul mijlocaș, o invenție a lui Zeman la Pescara, căci Insigne are un mai bun control al balonului decît Pandev și pierde mai greu posesia. În plus, are și marea calitate de a bate bine loviturile libere, ceea ce s-a văzut.
Dortmund are un pic de șansă. Calendarul e de partea sa, căci dacă ar fi întîlnit Arsenal, ar fi fost un soi de meci decisiv, iar cu Arsenal e greu de jucat în orice circumstanță. Așa, cu Marseille acasă, are posibilitatea de a puncta și a aștepta să vadă ce se întîmplă la Londra, căci OM e cea mai slabă echipă a acestei grupe. Pentru Napoli, pînă la duelul cu Arsenal, urmează un altul, cu Milan, duminică seară. Un meci întotdeauna complicat, pe care, așa cum îl știu pe Benitez, Napoli va încerca să-l închidă și să-l îndrepte spre un egal.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
În aceeași etapă inaugurală a Ligii, două aspecte de semnalat în victoriile clare ale Realului și Barcelonei. La Istanbul, Real a bătut cu un scor decupat de pe vremea lui Di Stefano. Nu scorul e important ci felul în care Ancelotti a schimbat din mers. Poate și pentru că a venit Gareth Bale, Ancelotti a renunțat, rămîne să vedem dacă definitiv, la 4-3-2-1 și a mers pe un extrem de clasic și italian 4-4-2. Cu Di Maria în dreapta, poziție în care e așteptat Bale, cu Isco în stînga și cu Cristiano un pic mai sus, în ajutorul lui Benzema, pe care golurile îl salvează mai mereu de critici, căci nici de data asta partida sa n-a fost grozavă. Apoi, atunci cînd Bale a intrat în locul lui Isco, s-a trecut la un 4-2-3-1, dar cu Bale în zonă centrală. Ancelotti încă desenează la Real, mai e pînă cînd va găsi formula perfectă. Și, apropo de Isco, pentru cei care îl pun mereu în balanță cu Ozil, merită consemnat golul cu care Isco a deschis scorul, un gol și un mod de a-și crea situație de finalizare pe care Ozil n-ar fi reușit niciodată să le facă.
Barcelona a bătut la fel de clar, Messi a dat și el 3 goluri, toate par în regulă. Doar că nu e chiar așa. Nu știu dacă voit, înclin să cred că da, după pauză, cu 1-0 cu golul lui Messi, Barcelona a avut o jumătate de repriză în care mai degrabă s-a apărat și în care posesia a fost a olandezilor. Înclin să cred că a fost un experiment pe care l-a încercat Tata Martino, căci prea multe probleme i-a adus în ultimele meciuri încercarea de a reveni la acel presing agresiv din primul seozn al lui Guardiola. Cu asta a venit Tata Martino la Barcelona, cel puțin la nivel declarativ, cu dorința de reînvia acel presing. Doar că se vede treaba că asta nu prea mai merge, poate și pentru că nu mai există aceeași jucători. Avînd avantaj pe tabelă, Barcelona a pus două linii de 4 oameni în fața Ajaxului, lăsîndu-i doar lui Messi libertatea. Alexis în dreapta și Neymar în stînga, ambii terminînd, din pricina acestui experiment, destul de repede benzina.
O Barcelona jucînd pe contraatac era greu de imaginat acum doi ani. Iată că poate, e adevărat în fața unui rival mai degrabă slab, dar e o declarație de intenții oarecum. Nu generală, dar poate punctuală, în anumite meciuri sau momente de meci. Marca a făcut publice rezultatele unui sondaj pe internet în care 72 la sută dintre cei care au răspuns erau de acord că Barcelona are nevoie nu neapărat de o schimbare de stil ci de o reajustare. Vă amintiți cuvintele lui Pique, care spunea că Barcelona a fost cam mult prizonieră a unui stil de joc pe care și-l autoimpunea? Nu cred că au fost spuse la întîmplare, deodată, ci cred că au venit urmare a unor discuții în vestiar. E o temă de urmărit.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
N-aș vrea să închei fără să remarc o echipă: Swansea. Am comentat meciul galezilor de la Valencia. Sigur că a fost unul disputat în condiții speciale, căci Valencia a rămas în 10 oameni în primele 10 minute, dar am avut o echipă britanică deosebit. Swansea nu e Arsenal, nu e City, nu e United, nu e Chelsea, nu e Totenham, nu e nici măcar Liverpool la nivel de forță economică. Am dat exemplul echipelor ce s-au distațat de-a lungul timpului nde vechiul stil englezesc ”kick and run”. Dar Swansea reușește să se alăture acestor nume și eu cred că e una dintre favoritele la cîștigarea Europa League.
Să reușești, echipă englezească fiind, să ai posesie dublă pe terenul unei echipe din Spania, chiar și în inferioritate, e mare lucru, căci posesia e elementul primordial în fotbalul spaniol. Să ieși din apărare cu construcție, să duci mingea cu pase spre careul advers și să nu apelezi mai deloc la celebra pasă lungă britanică, iată un nou model. Izbutut nu cu fotbaliști de milioane sau zeci de milioane ci, mai degrabă, cu fotbaliști ce nu și-au găsit locul. E incredibil cum Michu nu și-a găsit echipă în Spania, la fel Benat, e incredibil cum cuplul de fundași centrali Chico Flores și Jordi Amat au fost lăsați să plece așa de ușor. Swansea e un model de seriozitate în jurul unui proiect, căci aducerea lui Laudrup după plecarea lui Brendan Rodgers a fost bine gîndită și asigură continuitate.
O finală e mai mult decît un derby. Un derby are structura sa, mai ales atunci cînd vorbim de un derby adevărat, în noțiunea sa de dicționar, căci în ultima vreme cuvîntul s-a extins și către alte partide. Cînd se întîlnesc două rivale din același oraș, senzația e cu totul alta, pentru că și rivalitatea, am evitat să folosesc cuvîntul ”dușmănie”, e mult mai mare. Iar cînd acest derby se transformă într-o finală, cu trofeul la cîțiva metri, toate calculele de dinainte devin incoerente.
Cîte finale ați văzut în care echipa considerată cu șansa a doua a făcut surpriza și a plecat acasă cu cupa mult dorită? Destule probabil. Ultimul exemplu putea fi miercuri, în finala Europa League de la Amsterdam. Benfica era sub Chelsea la calculele hîrtiei și poate că ar fi meritat să cîștige. N-a făcut-o, dar ideea rămîne.
Atletico n-a mai bătut pe Real Madrid de 14 ani. 25 de meciuri. Timp în care s-a dezvoltat un complex de inferioritate ce se manifestă în mod vizibil, indiferent de locul în care se joacă partida, ”Bernabeu” sau ”Calderon”. Un blocaj mental ce transformă în coșmar și meciurile aparent mai ușor de cîștigat. Cum a fost cazul ultimului duel din Primera Division, pierdut de Atletico, pe propriul teren, după ce a avut un timpuriu 1-0, în fața unui Real doar cu gîndul la returul cu Dortmund.
Dacă e să vorbim totuși de finale, au fost patru între cele două rivale. În trei a cîștigat Atletico. Și toate s-au disputat pe ”Bernabeu”. E adevărat, de la ultima au trecut mai bine de 20 de ani, dar mesajul transmis mai sus rămîne valabil. Într-o finală e posibil orice.
Diego Simeone pare un antrenor pentru finale. Știe să-și mobilizeze echipa, vorbește pe limba jucătorilor, e de presupus că la lasă la o parte politețurile înainte de joc și dă drumul la limbajul de stadion. Ăsta e el, felul în care se comporta ca fotbalist s-a translatat în meseria de antrenor. Va încerca să lucreze la psihicul jucătorilor, să le agite personalitatea și să caute senzația de unitate, de grup. Știe perfect, căci a trecut și el prin episoade de genul ăsta cînd era jucător, că la Real apele nu-s calme, că vestiarul e divizat, că Mourinho e aproape pe picior de război cu ai săi. 
Probabil că va intra cu formula cunoscută. Mario Suarez, Gabi și Koke pe zona centrală. Arda Turan și Diego Costa cu libertate de a schimba pozițiile, plus Radamel Falcao. ”El Tigre” e speranța la gol, dar marea lui problemă e că are mare nevoie de susținere. Eu cred că mult mai util ar fi fost Adrian în teren, în locul unuia dintre cei trei din zona centrală. Să ne imaginăm un Atletico a la Borussia, cu Adrian, Diego Costa și Arda în spatele lui Falcao! Cu echipa avînd posesie, construind electric și sufocîndu-și adversarii. N-o vom vedea! Simeone e din școala italiană. Nu se lasă el sedus de astfel de exemple. Va merge pe un 4-1-4-1 suficient de flexibil. Va lăsa posesia Madridului pentru că știe că asta incomodează echipele lui Mourinho. Nu cred că va apela la un pressing foarte sus, căci asta ar însemna să-și lungească echipa, ceea ce lui Ozil și Cristiano le-ar conveni de minune. Mai degrabă se va apăra în propria jumătate, va invita fundașii centrali ai Madridului spre linia de centru și va încerca să contraatace, mizînd pe forța lui Diego Costa, tehnica lui Arda și viteza de reacție a lui Radamel.
Comportamentul lui Mourinho ar fi bizar dacă n-am cunoaște circumstanțele. Obișnuit să provoace, portughezul a fost peste măsură de liniștit. Nu știu dacă e cea mai bună manieră de a pregăti o finală, nu știu dacă autogestiunea vestiarului, noțiune pe care am auzit-o și în perioada în care Tito Vilanova lipsea de la Barcelona și vă amintiți care au fost rezultatele, e cea mai potrivită tactică de a cîștiga un trofeu ce ar putea salva un sezon.
Mourinho are și cîteva semne de întrebare. Plus o problemă. Cu ”P” mare, de la Pepe. Căci chiar Pepe e problema. Mourinho e pus în fața unei situații delicate. Accidentarea lui Varane e cauza. Ramos vine după o accidentare, iar Pepe n-a fost anul ăsta deloc la înălțimea pe care se situase în campionatul trecut. Logic ar fi să joace Raul Albiol, față de care Mourinho a manifestat, în acești trei ani, o ciudată reticență. Ar fi o mare surpriză să joace Pepe, chit că perechea Ramos-Pepe devenise o forță în sezonul 2011-2012. Lewandovski l-a făcut praf la Dortmund pe portughez, iar un duel cu Falcao n-ar fi deloc recomandabil. Plus că pe acolo mai e și Diego Costa, un jucător care provoacă mult, dă cu cotul, lovește, iar asta pentru un adversar aflat într-o situație psihică delicată nu-i tocmai bine.
Semnele de întrebare sînt Modrici, Khedira, Di Maria, plus redundanta deja dezbatere Higuain sau Benzema? Primii trei sînt în competiție pentru două locuri, iar dintre Benzema și Higuain se va alege atacantul. Probabil că va fi Benzema, mult mai bine primit de publicul de pe ”Bernabeu”. Cît despre Modrici, grea decizie! E unul dintre puținii jucători din lotul Madridului care mai sînt alături de Mourinho, pare în formă bună și cred că va juca. De văzut cum va gîndi Jose mai departe. Cu Khedira alături de Xabi Alonso, pentru mai multă siguranță la mijloc, căci Modrici fără minge arată destul de slabă participare, sau cu Di Maria, pentru destabilizarea zonei lui Filipe Luis.
Un factor extrem de important e cel al pregătirii fizice. Se aude că Simeone a derulat un plan bine pus la punct de pregătire a echipe special pentru această finală. Și-a permis să facă asta imediat după semifinală, de vreme ce nu prea mai avea pentru ce să se agite în campionat. Dacă e așa, Realul pleacă în flagrant dezavantaj, căci, dincolo că echipa pare obosită, Cristiano Ronaldo și Ramos vin cu destule probleme fizice la această finală.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!