Ceea ce i s-a întîmplat duminică seară lui Sergio Ramos se vede mai rar. Gol + cartonaș galben + cartonaș galben în ceva mai puțin de 300 de secunde. Sau, depinde cum o luăm, cartonaș + cartonaș = eliminare în mai puțin de 60 de secunde.
Eliminarea e riguroasă. Ambele cartonașe galbene sînt. Cartonașul roșu e un exces de personalitate din partea arbitrului. Se spune deseori că un arbitru trebuie să acționeze și în spiritul jocului nu doar în spiritul regulamentului. A-l elimina pe Ramos la o fază în care comite o imprudență, fără intenție de a juca mingea cu mîna, e o rigurozitate de profesor de matematică foarte sever. N-am nimic cu profesorii de matematică, nici cu cei foarte severi, doar că nu mi-au plăcut. Nici profesorii severi și nici matematica.
N-aș face prea mult caz pe această eliminare. În fond era un meci cu Rayo, destul de banal, căci Rayo e bună acasă, dar afară e moale. A te lamenta pe absența lui Ramos din deplasarea de la La Coruna iar mi se pare exagerat. Chiar cred că Mourinho e mai mulțumit așa, pot juca Varane și Pepe împreună și se poate lămuri portughezul, înainte de returul cu Barcelona din Cupă, care dintre ei îl va însoți pe Ramos în centrul apărări.
Căci, da, Ramos va fi titular, indiferent de ce s-a întîmplat. Problema lui e acea stare de nevozitate pe care o scoate la iveală în anumite momente de joc, o anumită contodență în marcaj și în deposedări, pe care o știu și adversarii și arbitrii. Unii exagerează, ceilalți aplică prea mult regulamentul, avînd în minte o imagine. Între noi fie vorba, ca părere personală, Ramos a exagerat și el la faza celui de-al doilea galben, cînd se ținea cu mîinile de față, deși era evident că mingea îl lovise în mînă.
Problema lui Ramos rămîne însă Mourinho. Și invers. Nu scapă nici un prilej să se atace. Mourinho l-a înțepat evident după turul cu Manchester pentru marcajul la Welbeck la gol, deși o vină avea și Diego Lopez. În paranteză fie spus, Adan, cel care era la un moment dat la același nivel cu Casillas, n-a fost nici convocat pentru acest meci cu Rayo,. devenind, se pare, al treilea portar acum. Revenind la subiect, Ramos a răspuns la conferința de presă de după partida cu Rayo. La fel de înțepat, ”educația nu-mi permite să semnalez pe nimeni”, poate și ușor nervos după cele întîmplate. În calitatea sa de lider al vestiarului, unul dintre ei, a dat și un mesaj de unitate în perspectiva meciurilor ce urmează.
Sergio Ramos are personalitate. Și încă mare. S-a văzut asta din felul în care a executat acel penalty la Euro, cu Portugalia. După ce ai ratat cum ai ratat cu Bayern în Ligă și ai devenit subiect de bancuri în toate colțurile lumii, să vii și să dai ”scăriță” într-un moment crucial, al loviturilor de departajare, ce vreți mai multă personalitate! Ratase înainte Xabi Alonso, așa cum se întîmplase, de fapt, și cu Bayern, atunci ratase Cristiano. Cînd un portar apără un penalty e într-o stare de exaltare, are adrenalină, te domină psihic ca executant ulterior. Ei bine, ”Cuqui” Ramos a închis gura tuturor, deși o ratare i-ar fi marcat iremediabil cariera. Unii pot vorbi de inconștiență, eu vorbesc de personalitate.
Comentariul spaniolilor de la Cadena SER (e un montaj filmulețul de mai sus) e colosal. Dar mesajul e cam același :”que huevos tiene Ramos”! Traducerea sper că nu e necesară :))
Dacă e să vorbim de ”huevos”, problema e că și Mourinho are. Două ego-uri puternice sînt excelente cînd merg în aceeași direcție. Cînd sînt antagoniste e o problemă, căci vestiarul simte imediat astfel de lucruri. Între cei doi lucrurile nu-s normale. Sergio Ramos rămîne însă unul dintre cei mai buni fundași centrali din lume. Parteneriatul cu Pepe din sezonul trecut a fost impecabil și a ajutat mult Realul. Într-un fel, această perpetuă înfruntare cu Mourinho poate ajuta și acum, căci un Ramos motivat, dornic să-i arate antrenorului de ce e în stare, e o mașină de fotbal. Iar Mourinho știe asta, căci stăpînește perfect toate detaliile din această ”artă a războiului” fotbalistic.
Așa cum v-ați obișnuit poate, în week-end vă propun și altfel de subiecte. Unele bazate mai puțin pe cuvinte și mai mult pe imagini. Sînt foarte multe filmulețe sau chiar filme pe youtube avînd ca temă fotbalul și cred că merită să fie văzute. Nu sînt din păcate traduse în limba română, dar pînă la urmă cred că asta nu e o mare problemă. Ba chiar poate să fie un beneficiu, mai exersăm limbile străine.
Pentru azi vă propun să continuăm superduelul din Champions League dintre Jose Mourinho și Sir Alex Ferguson. Am scris și în avancronica partidei, dar și atunci cînd am comentat cele întîmplate pe ”Bernabeu”, sînt cei mai buni antrenori din lume la ora actuală. Felul în care gîndesc meciurile e unic, felul în care-și fac meseria e, de fapt, unic.
Vă ofer cîte două filme documentare avîndu-i pe cei doi drept protagoniști. Veți descoperi multe imagini inedite, dar și multe pe care, probabil, le-ați mai văzut.
Vizionare plăcută!
Primele sînt despre Sir Alex Ferguson. Sînt ceva mai vechi, dar merită.
Următoarele două sînt despre Jose Mourinho?
Iar pentru final, vă ofer, ca bonus, documentarul realizat de Real Madrid TV atunci cind Jose Mourinho a împlinit 50 de ani. Are cîteva minute:
1-1 cu Barcelona, în Cupă, 1-1 cu Manchester United, în Ligă. Doi adversari diferiți, două meciuri tur, două competiții eliminatorii, același rezultat. Dar două stări de spirit complet distincte.
Dacă după 1-1 cu Barcelona lumea a plecat încîntată de pe ”Bernabeu”, iar egalul, am fost pe stadion și am văzut, a fost sărbătorit ca o mare victorie, acum, deși n-am mai fost pe stadion, cred că percepția a fost mai degrabă de nemulțumire. Cu Barcelona, Madridul avusese mari probleme de lot, ceea ce cu United nu s-a întîmplat. Cu Barcelona, Madridul scăpase mai degrabă cu bine dintr-un meci dominat de adversari, cu Manchester, Madridul mai degrabă a scăpat victoria printre degete, căci meciul l-a dominat destul de clar.
Am spus de o sută de ori că problema Barcelonei e că adversarii i-au învățat stilul și procedează în consecință. La fel începe să se întîmple și cu Real Madrid. Cu Mourinho, Real Madrid a devenit cea mai reactivă echipă din lume, cu contraatacul cel mai rapid, viguros, potent și productiv. A spus-o chiar Sir Alex Ferguson la conferința de presă. Astfel că și-a făcut o tactică prin care să nu permită Realului să contraatace. Sau, mă rog, să încerce. În mare măsură i-a reușit, cel puțin în repriza a doua, cînd avînd golul lui Welbeck în sacoșă, Manchester United a ieșit rar din propria jumătate, limitîndu-se la contraatacuri sporadice, care au scos în evidență, cred eu, clasa uriașă a lui Robin Van Persie. Un fel de ”ia mingea și ataca-ma”, la care eu aș mai adăuga două cuvinte esentiale: ”DACĂ POȚI”.
Problema Realului e că atunci cînd atacă pozițional devine extrem de previzibil. Cu excepția lui Ozil, care mai mereu termină benzina pe la minutul 70, nu are pasatori de nivelul lui Xavi, Iniesta, Fabregas și Messi. De la patru jucători mai repede vine o soluție decît de la unul singur. Real are un Cristiano Ronaldo fenomenal, dar după el nu prea mai vine nimeni. Benzema are un sezon oribil, la fel și Higuain, deși la ”Pipita” trebuie să luăm în calcul accidentările. În mod normal, aici trebuie să se orienteze Florentino Perez în mercato, la această poziție, cea e vîrf de careu. Cu Manchester, Cristiano a jucat mai mult în centru decît în bandă, asta deși acolo era un Rafael extrem de vulnerabil, ba și cu cartonaș galben. Ideal ar fi fost un Cristiano multiplicat, dar asta nu se poate. Oricum, mie tot mi se pare o greșeală că Madridul n-a insistat mai mult în repriza a doua pe partea lui Rafael.
Revenind la Manchester și la jocul său. Părerile sînt împărțite. Sir Alex și-a jucat cartea. Miza e imensă, să recunoaștem. Își mai aduce aminte cineva cum a jucat Manchester United în semifinala cu Barcelona din sezonul 2007-2008? În ambele manșe? A fost 0-0 pe ”Camp Nou” și 1-0 pe ”Old Trafford”. Eu îmi amintesc, pentru că am comentat de cîteva ori aceste meciuri la un magazin Barcelona TV, care se difuza pe un post de televiziune, Sport Klub, remarcabil într-o vreme, dar dispărut urmare a unui management penibil și îmbibat în alcool. În acele meciuri, Manchester a jucat cam la fel, deși Barcelona de atunci, ultimele suflări ale echipei lui Rijkaard și Ronaldinho, era o ruină. Cel puțin returul de pe ”Old Trafford”, după un gol fantastic al lui Scholes, a semănat perfect cu repriza a doua de aseară. Scopul scuză mijloacele, parcă așa se spune, nu? Iritarea lui Mourinho a fost evidentă la conferința de presă, dar a fost suficient de condescendent față de Sir Alex ca să nu-l atace. Însă acel mesaj, ”pe teren propriu, cu filozofia existentă în Anglia, nu cred că va putea juca atît de aproape de propriul careu”e o mică înțepătură. Pentru cine are creier să o simtă. Iar Sir Alex are.
Am scris în avancronică despre ”Duelul Giganților”. Pînă la urmă, o echipă de fotbal joacă pentru a cîștiga, nu pentru a fi gigant. Gigant ești atunci cînd cîștigi. Întrebarea mea este: contează sau nu cum cîștigi?
Manchester United și-a dat-o, cum se zice în peluză, parte-n parte cu Barcelona în două finale. Și n-a uitat nimeni cum a ieșit, n-a uitat nimeni că în 2009, cu o superechipă în care erau și Cristiano, și Tevez, și Van der Sar, plus toți ceilalți la apogeul carierei, a luat un 2-0 scurt de la un adversar cu o apărare improvizată, n-a uitat nimeni mîinile tremurînde ale lui Sir Alex, din 2009, de pe ”Wembley”. A învățat din lecțiile alea, a aplicat ce mai aplicase, vezi dubla cu Barcelona din 2008 și, deocamdată, i-a ieșit. Judecata se va face pe terenul lui, pe ”Teatrul Viselor”.
Nu vreau să mă refer din nou la Cristiano Ronaldo. Am scris despre felul în care se antrenează, despre ceea ce reprezintă el pentru Real, despre viitorul lui. Devine monoton, la fel cum monotonă e și dezbaterea Messi sau Cristiano, în loc să ne bucurăm că-i putem admira pe amîndoi, noi ne certăm pe cine e mai bun.
Vreau să mă refer în schimb la Rooney. A făcut un meci colosal din punct de vedere al sacrificiului pentru echipă. Dar mie mi se pare că Rooney e foarte mare pentru că alții se tem de el, nu pentru că el poate juca și rolul de mijlocaș defensiv. Rooney e mare atunci cînd se apără în zona propriului careu, dar e imens cînd atacă în careul advers. E ”Rooney, the goal machine” nu ”Rooney, the bodyguard”. E totuși o lecție pe care o dă Rooney tuturor jucătorilor cu multe figuri și puține realizări, acest devotament pentru un club, dar și pentru un antrenor. Poate nu i-a convenit ce joacă, cred că nu i-a convenit ce joacă, dar e vorba de o echipă și de interesele ei, e vorba de un antrenor căruia îi respecți deciziile pentru că nu-i pui la îndoială priceperea.
M-am referit un pic, mai sus, și la Van Persie. Și la Benzema. Aș vrea s-o fac din nou, pe scurt. Imaginați-vă că Van Persie juca aseară la Real Madrid! Atît.
Și aș mai vrea să mă refer la De Gea. A fost senzațional. A fost criticat, analizat, persiflat. Se spune că nu-i fericit la Manchester, că nu s-a acomodat cu orașul, cu lima, cu mîncarea. Înainte să ne repezim să-l facem zob pentru asta să ne gîndim că pot fi motive pertinente. Adevărul e că, dacă-l privim cu atenție, nu are o față care să inspire siguranță. Dar e foarte tînăr, pentru un portar mai ales, și va ajunge foarte mare pentru că are calități. Să fim sănătoși cu toții și să vorbim despre el peste 10 ani.
Și încă o observație. Cu mîna pe calendar. Marți, 26 februarie, returul cu Barcelona din Cupă. Sîmbătă 2 martie, meciul cu Barcelona din Primera. Marți, 5 martie, returul cu Manchester United. Acesta e programul Realului. Un meci de campionat mai mult pentru orgoliu, plus două finale, la care pleacă într-un mic dezavantaj. De aici încolo, fiecare e liber să facă pronosticuri.
P.S. Am lăsat la urmă această imagine. E sub genericul ”fără comentarii”.
E meciul meciurilor, duelul duelurilor. Mama și tata tuturor derbyurilor, ca sa parafrazăm o caracterizare a unui ”clasic” al Angliei. Sigur, e o ușoară exagerare aici. Așa vom zice dacă, de exemplu, în sferturi sau semifinale vom avea Manchester United-Barcelona, Real-Barcelona, Barcelona-Bayern sau Real-Bayern. E o ușoară exagerare, de acord, dar astăzi e ceea ce se simte în aer. Ce-o fi mai încolo o să vedem, azi, Real Madrid – Manchester United sună senzațional.
Am putea reduce afișul la Cristiano Ronaldo. Împotriva fostei sale echipe, în fața celor care l-au ridicat spre vîrfurile fotbalului. Bla, bla, bla. Am putea să discutăm despre duelul Mourinho-Ferguson, probabil cei mai buni antrenori ai momentului, în condițiile în care Guardiola se odihnește de cîteva luni. Bla, bla, bla din nou. Ar fi nedrept să reducem această colosală confruntare la simple dueluri particulare.
Sînt atît de multe de spus și scris despre acest meci că nici nu știu de unde să încep. Cei care cred că un meci de fotbal, în ziua de azi, la acest nivel, e o simplă goană după minge a unor băieți în pantaloni scurți, care se așează pe teren după îi taie capul și se deplasează după cum le vine în minte, ar face bine să nu mai citească în continuare, să se ocupe de altceva pînă diseară, cînd se vor uita la meci și nu vor dori să înțeleagă ce se întîmplă.
Nu rîdeți, voi cei care continuați să citiți, sînt mulți cei care fac parte din categoria de mai sus.
E un mare paradox în situația actuală a celor două echipe. Manchester United nu lasă senzația că ar avea un lot atît de puternic ca altădată, dar conduce autoritar în Premier League. De partea cealaltă, Real Madrid are poate cel mai bun lot din ultimii ani, după unii cel mai bun din istorie, dar e departe de Barcelona în Primera Division și a avut cîteva prestații jenante în acest sezon. Și totuși, în meciurile mari, cu adversari adevărați, Madridul a arătat o putere de regenerare extraordinară, o forță fantastică, a arătat ca o echipă care poate cîștiga în fața oricui.
Cred că asta e marea problemă a lui Sir Alex Ferguson. Această forță a Realului. În mod normal, sistemul său e clar, cu doi ”închizători”, doi jucători de bandă și cei doi ”fantastici” pe fază de atac. Există însă o mare problemă și în mod sigur Ferguson o știe. Echipa nu-i întotdeauna foarte scurtă, foarte compactă, apar deseori spați mari între linii. Asta în principal pentru că apărarea tinde să rămînă în zona propriului careu, ca nu cumva fundașii să fie surprinși cu o pasă lungă, peste ei, cam cum s-a întîmplat, de exemplu, la primul gol al lui Juve de la Glasgow. Pe de altă parte, Van Persie se menține mult în zona careului advers, unde e letal, lăsîndu-i doar lui Rooney varianta de a face legătura între compartimente. Rar îl vedem pe Van Persie alergînd cu mingea la picior zeci de metri, făcînd diagonale sau intrînd în combinații. Zona sa e careul. Consecința e o echipă cam lungă, ceea ce în Premier League nu e o mare problemă, cu excepția cîtorva meciuri, în schimb în fața unui Real Madrid care caută aceste spații poate fi fatal.
Meciul e în dublă manșă, returul e pe ”Old Trafford”, astfel că, oricît de frumos ar suna pentru fani ”mergem să batem pe orice stadion” , pe ”Bernabeu” obiectivul principal e să nu iei gol. Dacă reușești să dai e perfect, dacă reușești să nu iei și să dai e mai mult ca perfect.
În mod logic echipele sînt cele pe care le vedeți. Cu Valencia în dreapta, în încercarea de ajutorare a lui Rafael, căci e banda lui Cristiano. Rafael e departe de a fi un fundaș lateral de siguranță, e pe undeva veriga slabă a apărării. De aceea Valencia cred că e obligatoriu în acea zonă. Pe partea cealaltă, Evra oferă mult mai multe garanții, iar noua sa orientare ofensivă se constituie într-o problemă, dar pentru Mourinho. Ajungem însă și la Real, în curînd. Am un semn de întrebare în privința lui Nani, care e de multe ori indolent, dar nici prezența lui Welbeck nu-mi sună prea bine.
N-ar fi straniu deci să vedem o linie de mijloc mai sigură, cu 3 închizători. Sir Alex a probat acest sistem de cîteva ori, ultima dată cu Tottenham, coincidență echipa fostului asistent al lui Mourinho, cu o filozofie asemănătoare. Asta înseamnă mutarea lui Cleverley spre stînga și plasarea lui Phil Jones în centru, fie în fața celor doi fundași centrali, care ar trebui să fie Vidici și Ferdinand, fie mai sus, fix în zona lui Xabi Alonso. Exact așa a gîndit Jurgen Klopp contra Realului, iar Borussia Dortmund e mult mai ofensivă, prin construcție, decît United. La Dortmund, Borussia a bătut pe Real oferindu-le madrilenilor mingea, dar blocîndu-l, prin efortul colosal al lui Mario Gotze, pe Xabi Alonso, ceea ce a dus la diminuarea fluidității în joc prin crearea de mari probleme la prima pasă.
În plus, se știe că Realului nu-i surîde ideea de a construi. Mult mai bine îi vine un meci în care o face adversarul. E cea mai reactivă echipă din lume, iar Ferguson n-are cum să nu știe asta, la fel cum a știut și Klopp.
Un scurt detaliu, și cu asta facem trecerea la Madrid. La conferința de presă, Mourinho a venit cu Essien. De regulă era însoțit de un titular, mai ales că în față avea presa engleză, pe care atît o regretă. Ar vrea să însemne asta că va juca Essien? Puțin probabil, zic eu, dar nu imposibil. Ce-ați zice de un Essien care să-l blocheze pe Rooney în linia de mijloc? Într-un triunghi de mijlocași centrali, cu Alonso și Khedira, pe care și Mourinho l-a mai încercat. Pentru United, orice pierdere a balonului de către Rooney, în zona de mijloc, poate fi dramatică. E posibilă și varianta Essien ca fundaș dreapta și Arbeloa în stînga, căci Coentrao a avut prestații oscilante în această zonă. E o poziție delicată la Madrid cea de fundaș stînga, căci Cristiano nu face faza defensivă, iar dacă adversarul aduce doi jucători acolo deja face superioritate.
La Real, nu cred că va juca Pepe. Ar fi straniu. După două luni de pauză să reapari tocmai în fața lui Van Persie e cam riscant. Varane a jucat perfect cu Barcelona, iar o pereche Ramos-Varane asigură și un plus pe zona de anticipație. Cred că va juca Benzema, e mult mai intuitiv decît Higuain și mult mai periculos în gura porții. În rest Ozil, Di Maria (dacă nu cumva se aplica varianta cu 3 mijlocași, caz în care poate apărea inclusiv Modrici) și, bineînțeles, Cristiano.
Plus eternul ”Santiago Bernabeu”. Acel ”miedo escenico” de care tot vorbesc madrilenii. Am fost de multe ori pe ”Bernabeu”. De mai multe ori ca pe Giulești, de exemplu, asta ca să nu vorbesc de alte stadioane in țară. Atunci cînd se cîntă imnul Realului, pus foarte foarte tare la boxe, evident ca o încercare de intimidare, îți dai seama ce înseamnă Real Madrid. Mie, unul, mi se face mereu pielea de găină. Cînd îți cîntă Placido Domingo imnul e deja altceva, nu?
Dar Manchester United nu e echipa, istoric vorbind, care să se teamă. A trecut prin atîtea, un imn și un stadion ostil nu sînt chiar de speriat. E un meci pe cinste. Eu unul abia aștept să-l văd și să-l comentez.
N-o să mă refer în cele ce urmează la meciul dintre Real Madrid și FC Sevilla. N-am la ce să mă refer. A fost o demonstrație de forță a campioanei Spaniei în fața unui adversar dispărut în misiune. Văzusem echipa de start a Madridului, fără Xabi Alonso, Khedira, Ozil, cu Kaka, Essien și Higuain, văzusem pe FC Sevilla pe viu, tot la Madrid, cu Atletico, în Cupă jucînd bine și m-am așteptat la un meci greu pentru Real. N-a fost așa, iar victoria obținută în condițiile de mai sus e un avertisment cît se poate de serios pentru Manchester United în perspectiva ”dublei” din Champions League. Sînt mulți cei care văd pe Real în postura de victimă sigură, dar i-aș invita să nu se grăbească. Gică Craioveanu a spus la un Fotbal European de acum cîteva zile că vom observa un Real complet diferit în meciurile tari față de partidele obișnuite. Pînă acum a avut dreptate, Madridul are o capacitate fantastică de regenerare, trăiește practic pentru aceste meciuri mari, la fel cum o face și Mourinho.
Dar pînă la super-duelul Real-Manchester mai avem timp. Eu unul abia îl aștept și sînt convins că toți cei care intră pe acest blog îl așteaptă cu aceeași nerăbdare. Vă ofer un promo scurt, așa ca să sporesc orizontul de așteptare, apoi vă invit să reveniți alături de mine ca să vorbim despre Cristiano Ronaldo.
Așadar despre Cristiano Ronaldo. A dat 3 goluri cu Sevilla, nu-i neapărat o știre în sine, că n-ar fi prima dată cînd dă trei goluri. Două dintre cele trei goluri au fost cu stîngul. Plus pasa pentru Benzema, la golul de 1-0, tot cu stîngul. Cristiano e un dreptaci prin excelență. Cu toții ne naștem așa, avem un picior ”bun” sau o mînă ”bună”, dacă e să vorbim și de alte sporturi. La fotbal, ca dreptaci mai folosești și stîngul. N-ai ce să faci. Unii o fac mai bine, alții mai puțin bine. Cîte cazuri de fotbaliști dreptaci ați văzut care atunci cînd au mingea pe stîngul pierd secunde bune sau momente favorabile tocmai pentru că, din instinct, și-o așează pe piciorul bun, ca să nu dea vreun rateu? Destule, nu-i așa?
Vreau să mă refer la șutul lui Cristiano, cel cu care a făcut 2-0. Un asemenea șut mai vezi la un stîngaci, dar foarte foarte rar la un dreptaci. Ce vreau să spun cu asta? Ceva ce am mai zis. Cristiano Ronaldo este un fotbalist care se antrenează enorm. Așa cum îl vedem, poate arogant, poate obsedat de felul în care arată sau în care-i stă părul (la acest ultim aspect sînt ferm alături de el :)) ), poate un pic egoist sau egocentrist, însă nimeni nu-i poate reproșa ceva, din punct de vedere profesional. Și asta am mai scris, Cristiano se automasacrează la antrenamente, la sala de forță, iar asta se vede.
Cînd toată cariera ești obișnuit să folosești cu predilecție dreptul, să faci diagonale plecînd din stînga, spre centru, tocmai ca să poți trage cu dreptul, nu te mai obosești cu celălalt picior. Vezi tu cum faci cînd ai mingea pe stîngul. Dar a face diagonală inversă, a trage cu stîngul la fel de bine cum o faci cu dreptul, la fel de puternic, pentru asta îți trebuie antrenament. Și nu unul obișnuit, ci extra. Adică să stai după ce se termină antrenamentele obișnuite și să lucrezi la celălalt picior. Sînt fotbaliști care abia așteaptă să se termine ședințele de pregătire ca să plece, rup ușile cum se mai zice pe la noi, și alții care rămîn peste program ca să progreseze, să acumuleze ceva în plus. Aceștia sînt cei care ating excelența, sînt fotbaliștii exponențiali.
Tot ca rezultat al antrenamentelor intră și cursa fenomenală de la cel de-al treilea gol al lui Cristiano. Că are viteză știm cu toții. Mulți au, dar nu o antrenează, o consideră un dar de la natură. Cristiano își antrenează viteza ca un alergător pe suta de metri. Are preparator personal pentru asta, un alt aspect ce denotă atitudine. Nu-i totuna să alergi cu a știi cum să alergi.
Mulți îl invidiază pe Cristiano Ronaldo. Pentru toate beneficiile pe care i le aduce fotbalul. De regulă asta invidiem la o celebritate, puțini se gîndesc însă ce face pentru a ajunge la acel stadiu. Majoritatea dintre noi am ceda la primul antrenament similar celor pe care le face Cristiano Ronaldo. El e un exemplu. Iubește fotbalul și nu-l trădează, nu-l păcălește. Scriam atunci cînd Messi a cîștigat iar Balonul de Aur că Ronaldo nu se va lăsa prea ușor și va răspunde, în felul său, pe teren. Iată că răspunde, prin tot ceea ce face, vizibil, în transmisiuni directe, dar mai ales puțin vizibil, la antrenamente.
Acum cîteva zile, Sandro Rosell, președintele Barcelonei spunea într-un interviu că există un jucător la Real Madrid pe care l-a dorit întotdeauna. Deși mulți au crezut că se referea la Casillas sau la Ozil, ei bine, nu, la Cristiano se referea. Sandro Rosell a fost cel care a negociat, în 2003, transferul lui la Barcelona și tot el a fost cel care i-a intermediat primul contract cu Nike. Găsiți doate detaliile aici. Nu se gîndea sigur că va ajunge să-i fie cel mai mare adversar.Viitorul lui Cristiano e la Real Madrid, e din ce în ce mai limpede.
La fel cum nu s-au gîndit nici cei de la Liverpool. De curînd am citit un interviu cu Gerrard Houllier, care-și amintea cum în vara lui 2003 a fost la Toulon, la deja celebrul turneu rezervat ”naționalelor” de tineret și l-a remarcat. ”Am negociat și cu el și cu Sporting, dar n-am ajuns la un acord. Recunosc, nici n-am insistat prea mult. Noi îl aveam pe Kewell pe acea poziție, dar poate că trebuia să facem un efort. N-am fost insipirați”.
Sir Alex Ferguson n-a gîndit la fel în vara aceea. Și, iată, iar am ajuns la Real Madrid-Manchester United. Deja nu mai am răbdare.
Acum cîteva zile, butonînd telecomanda, am dat peste un film pe care-l mai văzusem, ”Being John Malkovich”. L-am mai văzut o dată. Nu, nu vă speriați! N-o să fac aici cronică de film. Dar mi-ar plăcea să văd un film cu titlul: ”Being Roman Abramovici”.
”În mintea lui Roman Abramovici”. Cam așa l-aș traduce, pentru piața din România. Eu unul aș vrea să știu ce e în mintea lui Roman Abramovici. Firește, aș vrea și să fiu Roman Abramovici, dar asta e puțin mai greu. Dar măcar să știu ce gîndește tot aș vrea. Ce gîndește în legătură cu fotbalul, e limpede, deși dacă tot m-aș infiltra în creierul său aș verifica și ce s-a petrecut acolo atunci cînd i-a dat 6 miliarde de euro fostei soții ca să divorțeze. Deși mi-e teamă că subiectul ar stîrni reacția neuronilor bodyguarzi ai neuronilor magnatului de la Chelsea.
Hai să ne întoarcem la Chelsea, nu vreți? Știu, vorbesc mult, așa fac și pe la emisiuni, dar e mai bine să vorbești mult decît să taci mult. Sincer nu știu ce poate fi în mintea lui Abramovici acum. Deja e aproape cert, Rafa Benitez, în care eu unul am avut mare încredere la momentul numirii, își va face bagajele. Asta n-ar fi o problemă, căci nu e nici primul, nici ultimul în situația asta. Problema apare abia după ce Rafa va pleca. Oare cine ar putea veni în locul lui?
Acum, în momentul ăsta, aș vrea să intru în mintea lui Abramovici, pentru că refuz să cred că el nu știe, astăzi, acest lucru. Dar dacă nu știe?
E de presupus că nu i-a picat deloc bine cînd a aflat că Guardiola se duce la Bayern Munchen. Pep era antrenorul ideal pentru el. Pe lîngă multele calități, Guardiola mai avea una: era liber de contract. Plus că nu mai lucrase niciodată cu Abramovici. Pentru magnatul rus există două tipuri de atrenori: cei pe care i-a dat afară și cei pe care urmează să-i dea afară. Ar mai fi un tip, cei pe care nu poate să-i dea afară, motiv pentru care nici nu-i va angaja. Roman Abramovici e o figură aparte în fotbalul englez tocmai pentru că se desparte de antrenori foarte ușor. Foarte ușor pentru Anglia, să ne înțelegem!, unde răbdarea și noțiunea de ”proiect pe termen lung” sînt mereu la modă. Dar ușor necunoscute pentru Abramovici.
Roman Abramovici e singurul care l-a dat afară pe Jose Mourinho. Mourinho cel de azi, nu cel de la începutul carierei, de la Benfica. Dar o să ne întoarcem, peste cîteva rînduri, la portughez. Printre cei ”executați” de Abramovici ar mai fi Ranieri, Ancelotti, Felipe Scolari, Avram Grant, Ten Cate, Vilas Boas, Di Matteo, chiar și Hiddink, deși situația celui din urmă nu-i chiar la fel cu a celorlalți. Și se pregătește Benitez. O listă cam mare totuși.
Chelsea de azi nu se poate orienta decît spre un antrenor cu succes. Cine sînt antrenorii de succes astăzi? Cam puțini. Jurgen Klopp, Diego Simeone, Antonio Conte, Frank de Boer, poate Deschamps, poate Low. În Anglia se vorbește și de David Moyes, care după atîția ani la Everton poate ar vrea să schimbe ceva în viața lui. Toți cei pomeniți mai sus ar avea CV-ul necesar pentru a pregăti pe Chelsea.
Să ne înțelegem bine! Chelsea e o echipă foarte bună, are un lot excelent, cu posibilități de extindere considerabile, căci Abramovici are bani. N-are însă altceva, răbdare și o politică de conducere suficient de coerentă. Ar vrea prestigiul lui Manchester United, performanțele Realului, fotbalul Barcelonei, seriozitatea lui Bayern, stilul lui Arsenal și suporterii lui Liverpool. Toate la un loc, dacă s-ar putea. Ceea ce e imposibil, căci îi lipsește acea politică managerială de care vorbeam și pe care toate celelalte, inclusiv Liverpool, o au. Ultimul exemplu e Lampard, căruia ba i se prelungește, ba nu i se prelungește contractul. Nu discut aici despre meritele lui Lampard, care sînt incontestabile, dar cred că și el ar vrea să știe pe ce se bazează, dincolo de dragostea pe care o are față de club.
Antrenorii pe care Abramovici nu i-ar putea da afară nu vor lucra niciodată la Chelsea. Ei sînt Sir Alex Ferguson și Arsene Wenger.
Dar Jose Mourinho? Observați, e o întrebare, nu o constatare.
Jose Mourinho e o categorie aparte. Nu mai e cel demis în 2007. A mai pus ceva în CV-ul său, e un idol pe Stamford Bridge și încă nu a ajuns la categoria antrenorilor pe care Abramovici să nu-i poată da afară. Încă. Mourinho mai are un avantaj. E în foarte bune relații cu Marina Granovskaia.
E un nume nou, de care n-ați auzit, nu-i așa? Ei bine, Marina Granovskaia e persoana de încredere a lui Abramovici la Chelsea. Toată lumea la club știe că dacă vrei să vorbești cu Abramovici trebuie să treci mai întîi pe la biroul Marinei Granovskaia. Imaginea ei a crescut proporțional cu puterea, în special după ce Frank Arnesen a abandonat corabia albastră în 2010. Deși în ierarhia oficială e abia a patra, după președintele Bruce Buck, un avocat de 66 de ani, după directorul executiv, Ron Gourlay, și după directorul sportiv, nigerianul Michael Emenalo, Marina Granovskaia are din partea lui Abramovici puteri depline. Ea e cea care l-a anunțat pe Di Matteo că e demis, la ora două noaptea, pe aeroportul Gatwick, ea e cea care i-a dat un sms lui Benitez, care era la Abu Dhabi, și apoi l-a sunat. E prezentă la negocieri și are ultimul cuvînt. Sau, în fine, penultimul, căci ultimul cuvînt îl are, evident, Abramovici. Care însă are mare încredere în colaboratoarea sa și în instinctele ei.
Care instincte, se pare, duc spre Jose Mourinho. Se zice că a discutat deja cu Jorge Mendes, se zice că a fost pus pe masă inclusiv transferul lui Radamel Falcao, se zice că tocmai din această cauză s-a schimbat situația lui Lampard și nu se mai discută cea a lui Terry. Se zice că Marina Granovskaia e dispusă să plătească și cei 5 milioane de euro daune către Real Madrid dacă Mourinho demisionează.
Eu unul mai am o întrebare: și cu Manchester City, cum facem?
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!