Bayern a bătut din nou pe Arsenal și Guardiola pe Wenger. Ca și-n sezonul trecut, ca și-n anii trecuți. În contextul unei duble manșe, scorul general este net favorabil bavarezilor, care-și văzuseră rezolvată situația încă de la pauza partidei de pe ”Allianz” de miercuri. 

Sigur, Arsenal a venit la Munchen cu foarte multe absențe. Posibil că altfel ar fi arătat trupa lui Wenger măcar cu Theo Walcott în primul ”11”, ca să nu mai vorbesc de ceilalți indisponibili. Dar situația asta la Arsenal nu e nouă. Wenger mereu a avut accidentați, dar nici nu a gîndit prea tare o formulă prin care să se asigure că există măcar niște variante de rezervă cît de cît competitive. Miercuri a jucat cu Joel Campbell în dreapta și cu Giroud în zona centrală. Iar urmările s-au văzut. Giroud l-a deranjat destul de puțin pe Boateng, cît despre Campbell, în care Wenger n-a părut de-a lungul timpului că are prea mare încredere, i-a oferit lui Alaba prilejul să facă un meci colosal, ba chiar să dea și gol din mijlocul terenului, cumva spre partea opusă. Alexis Sanchez și Ozil s-au pierdut încet-încet, pe măsură ce resursele lor se scurgeau ca nisipul dintr-o clepsidră, iar apărarea a fost, atît timp cît Bayern s-a străduit să atace, într-o teroare continuă.

Se vor găsi destui care să se ascundă în spatele absențelor. Realitatea e că, azi, Arsenal nu poate concura nici măcar la prezența în semifinale, cu toate că acasă e văzută ca un candidat serios al lui City la titlu în Premier League. Ar fi deja redundant să deschid discuția referitoare la strategia lui Wenger, la felul în care el gîndește lucrurile, probabil că un plus consistent în balanța contabilă la final de sezon îl va mulțumi și pe el și pe unii fani ai ”tunarilor” cu orientare corporatistă. În momentul ăsta, nu din pricina dublei cu Bayern, de unde totuși s-au obținut 3 puncte, Arsenal e într-o situație delicată , căci calificarea din grupe nu mai e deloc sigură. Sînt 6 puncte între Arsenal și Olympiakos, exact cîte mai sînt puse-n joc. Arsenal trebuie să bată pe Dinamo Zagreb, pe ”Emirates”, să spere că Bayern va rezolva, cum ar fi logic, duelul cu grecii și abia apoi să se gîndească la o victorie cu 2-0 la Atena, căci una la limită nu e suficientă după ce Olympiakos a cîștigat cu 3-2 la Londra. E complicat, dar nu imposibil, căci Arsenal a mai fost în situații de genul ăsta în Champions League și a reușit să treacă mai departe.

Revenind la ce s-a întîmplat la Munchen, diferențe mari față de primul duel, de pe ”Emirates”, n-au fost. Bayern a dominat și la Londra, doar că acolo n-a marcat, iar cadoul lui Neuer a contat decisiv. În avancronica partidei scriam că bavarezii, dincolo că simt nevoia unei revanșe după cele întîmplate în tur, au și nevoie de victorie, ca să-și mențină avansul față de Olympiakos. Diferența între un Bayern cu nevoie de victorie și unul care nu simțea această necesitate s-a văzut și e reflectată de scorul final de la Munchen.

Guardiola a început din nou cu acel modul de care vorbește toată lumea în ultima vreme: 2-3-5. Pe faza de atac, căci atunci cînd mingea era la Arsenal lucrurile se schimbau evident. Ce m-a surprins pe mine la ultimele meciuri ale lui Bayern, inclusiv în campionat, e numărul mare de jucători pe care-i aduce în zona careului advers. În cartea ”Herr Pep”, ultima variantă, cea care include și episoadele de la Bayern, Guardiola își amintește de dubla confruntare cu Inter, din semifinalele ediției 2009-2010. Atunci cînd vulcanul islandez ce tocmai erupsese a făcut ca Barcelona să meargă la Milano cu autocarul, detaliu ce n-a prea fost luat în calculul victoriei cu 3-1 a Interului de pe ”Meazza”. Guardiola nu la acel meci se referea, ci la returul de pe ”Camp Nou”. El era convins că Barcelona a pierdut acea calificare fiindcă el nu a știut să deseneze echipa în așa fel încît să aibă mai mulți oameni în careu și pe respingere, pe faza a doua cum se mai zice. Pesemne că aceste aspect l-a marcat, căci dacă e să privim cu atenție meciurile lui Bayern vom observa cît de mulți jucători aduce în careu, de cele mai multe ori 4, dar sînt și situații cu 5, și cît de bine stau alți 3 pe respingere. Practic adversarul nu are cum să respingă altundeva decît la un jucător al lui Bayern. Treaba a funcționat cu Arsenal, a funcționat în Bundesliga, dar nu-s așa convins că împotriva unei echipe mai bine așezate și cu oameni periculoși în față, gen tripleta Barcelonei, ar mai merge la fel de bine. În acest stil, Bayern trebuie să termine cumva fazele, ca să permită efectivului să se retragă, altfel e surprins pe contraatac și poate ieși rău. De aceea pasează mult și la siguranță, ca nu cumva să apară greșeli, dar și pe principiul lui Pep, pe care tot în cartea respectivă l-am descoperit, ”dacă medicii ne recomandă să mestecăm mai mult, ca să putem digera mai bine ceea ce mîncăm, eu cer să pasăm mai mult, ca să ne organizăm mai bine atunci cînd atacăm”.

La observația mea ”Bayern e cea mai tare echipă a momentului în Europa”, făcută miercuri seară, în timpul meciului cu Arsenal, Florin Bratu mi-a răspuns că de vreo 3 ani, în octombrie și noiembrie, spun același lucru. Și are dreptate. De vreo 3 ani, Bayern e cea mai bună echipă a toamnei, dar în aprilie și mai, cînd se cîștigă trofeele, situația nu mai e aceeași. Spre diferență de sezoanele trecute însă, Bayern pare mai bine desenată la nivelul lotului. Guardiola are mai multe variante la dispoziție, iar absențele lui Robben și Ribery, oamenii pe umerii cărora s-a cîștigat tripla în 2013 și pe care Pep i-a avut destul de puțin timp la dispoziție împreună, absențele celor doi așadar nu mai cîntăresc așa de greu. Douglas Costa și Coman, folosiți pe picior schimbat miercuri cu Arsenal, spre surpriza lui Wenger, ce organizase foarte bine dublajul în benzi, plus Vidal, plus revenirile lui Thiago și Javi Martinez (urmează și Badstuber) fac ca Pep să aibă la dispoziție cel mai echilibrat și competitiv lot de la venirea la Munchen. Aprilie și mai sînt însă lunile în care se face bilanțul.