Acum o săptămînă pe vremea asta savuram razele soarelui și o temperatură de 30 de grade undeva în mijlocul oceanului, între Mexic și Florida. În dreptul nostru era Cuba, unde nu știu exact ce se poate savura, teritoriu ce a stîrnit atîtea și atîtea discuții și controverse. Acum 50 de ani cu siguranță că un vas de croazieră cu lungimea a trei terenuri de fotbal nu ar fi navigat atît de liniștit în acele ape. Nu-mi dau seama dacă acele gînduri au avut o influență asupra vremii, cert e că-n următoarele două ore am trecut brusc de la soare la furtună, zîmbetul cerului s-a transformat într-o încruntare cețoasă, iar soarele s-a ascuns în spatele unei pîcle de proveniență incertă. Pare un scenariu de coșmar, dar nu e chiar așa. Un mastodont precum un vas de croazieră nu se sperie de o vreme ca asta.
Sînt convins că foarte mulți dintre cei care citesc aceste rînduri și-au pus măcar o dată-n viață întrebarea cum este pe o asemenea croazieră. Mărturisesc că eu mi-am pus-o de mai multe ori. Acum vreo 20-30 de ani, o astfel de croazieră reprezenta un lux absolut, era apanajul oamenilor cu bani, femeile își etalau în fiecare seară toaletele scumpe, bărbații aveau timp să discute afaceri, iar căpitanul era o prezență constantă în rîndul onoraților invitați. Lucrurile s-au schimbat radical și sînt la fel de convins că destui dintre cei ce citesc acum aceste rînduri au avut ocazia să experimenteze o astfel de călătorie.
Nu lor în special o să mă adresez în cele ce urmează. Ci celor care, așa cum am fost și eu, au mai multe dubii decît dorințe de a se îmbarca la bordul unei nave și a petrece cîteva zile în mijlocul apelor și, mai stresantă idee, în mijlocul cîtorva mii de oameni necunoscuți, fiecare cu gusturi, tabieturi, obiceiuri și educație diferită. Există la asemenea croaziere foarte multe argumente pro dar și suficiente contra.
Ideea de croazieră pe mine unul m-a atras mereu. Nu neapărat cele europene, căci destinațiile de pe continentul nostru fie le-am văzut, fie sînt destul de ușor de atins. O croazieră exotică însă mi-a surîs dintotdeauna. Astfel că atunci cînd s-a ivit ocazia unei călătorii la Miami n-am mai stat pe gînduri. Am ales în funcție de destinații și nu de vaporul propriu zis, abia după aceea aveam să aflu detalii și diferențe între nave și companii.
Din ce știu, în România există un soi de exclusivitate asupra acestor croaziere. Agențiile normale de turism nu pot intermedia ele o astfel de vacanță și apelează la una cu domeniu exclusiv în acest sens. Nu-i dau numele, căci nu ăsta e scopul acestui articol, chit că experiența mea cu ei a fost proastă. În sensul că, așa cum sîntem din păcate obișnuiți pe aceste meleaguri, am primit o ofertă sensibil mai mare decît ceea ce văzusem eu pe site-urile de acolo. Apropo de site-uri, există unul de specialitate, www.cruisecritic.com, în care găsiți tot ceea ce vă trebuie în privința acestor croazire, de la prețuri și detalii pînă la așa zise cronici ale celor care au navigat referitor la nave, la camere, la porturile unde se fac opriri și așa mai departe. E un fel de tripadvisor.com, dar destinat croazierelor. Sfătuiesc pe toată lumea să apeleze la acest site înainte de a se aventura în procurarea unei oferte de pe la noi.
Faptul că de la respectiva agenție a venit un alt mail, cu prețuri modificate în urma sesizării mele, m-a enervat peste măsură. Astfel că am decis, ceea ce fac rar dacă vine vorba de vacanțe, căci o agenție de turism te poate scoate din multe încurcături, să fac totul pe cont propriu. Simplu n-a fost, căci, ce să vezi, pe site-ul companiei cu care doream să călătoresc România nu se regăsea printre țările ce puteau face plata on-line (mai exact cînd ajungeai la adresă, după ce parcurgeai etapele inițiale, descopereai că România nu apare). Așa că am fost nevoit să fac totul prin telefon, cu greutățile aferente. Nu neapărat legate de preț (e inutil cred să adaug aici ce fel de abonament telefonic folosesc) ci legate de modul în care toate datele erau recepționate corect. Cum am mai avut o experiență asemănătoare cu doi ani în urmă, atunci cînd tot așa am cumpărat bilete la Celine Dion în Las Vegas, m-am înarmat cu răbdare și am izbîndit să mă înțeleg cu americanul de la capătul celălalt al firului. Foarte drăguț de altfel (mi-a oferit ceva ponturi pe care vi le furnizez ceva mai tîrziu), dar cu dificultăți în a înțelege numele. Cu Andrei a mers mai simplu (”Agassi, remember, plus i from Italy!”), cu Niculescu ceva mai complicat. Ce naiba de denumiri să-i ofer eu omului astfel încît să înțeleagă?! M-am descurcat în cele din urmă (”N from Norway, I from Italy, C from California, U from United etc”). Cu cardul de credit a mers repede, acolo erau cifre, cu mailul de asemenea, astfel că după vreun sfert de ceas totul era rezolvat, iar mailul de confirmare a venit instant.
Vaporul cu care am fost eu (să nu cumva să faceți eroarea de a spune barcă) a fost Carnival Breeze, unul dintre cele mai mari din lume, în orice caz cel mai nou al respectivei companii. O chestie imensă, despre care te întrebi din start cum naiba se poate deplasa. Am avut în ultima seară curiozitatea (împins mai mult de dorința de a vedea dacă hardughia se balansează la fel de mult peste tot sau doar la camera mea) să măsor cu pasul distanța dintre camere. eu am stat la etajul 6, unde erau numai camere, deci a fost mai simplu. De la un capăt la altul, cu un mers pe care am încercat să-l țin constant, am măsurat 350 de pași. La 1,86 cît am eu înălțime, calculați fiecare și țineți cont că e vorba de interior, la exterior se mai adaugă destui metri. E ca și cum ai lua-o cu blocul în care stai pe mare, la plimbare. Cu toate astea, atunci cînd a fost furtună, ”blocul” se balansa semnificativ, cam ca la un cutremur.
N-am știut la momentul cînd am ales care-s diferențele dintre nave și companii. Repet, m-am orientat în funcție de dată și destinați, nici măcar în funcție de preț. Înțeleg totuși că ”Royal Carribean”, ”Norvegian” și ”Disney Line” sînt ceva mai sus în ceea ce privește condițiile oferite, în timp ce ”Carnival” stă mai bine la media de vîrstă a călătorilor. În sensul că, spre deosebire de cele amintite, media e mai mică. Eu unul n-am avut nici cea mai mică problemă în ceea ce privește condițiile, nici camera și nici mîncarea neproducîndu-mi vreun reproș. Și nu sînt chiar maleabil din punctul ăsta de vedere.
Vă pomeneam de ponturi. Sper că n-ați părăsit textul, căci mai am multe să vă spun. Unul este legat de un serviciu numit ”Faster to the fun”. Costa 50 de dolari pe cameră, dar merită, fie și pentru că vă permite să vă îmbarcați și să părăsiți ”corabia” atunci cînd doriți, fără a mai sta la coadă. Și cînd spun coadă, înțeleg COADĂ. Sînt totuși 4000 de oameni care trebuie să se urce pe vas și apoi să coboare. Cît ar fi ei de organizați (și sînt), coadă tot se face. Ei bine cu acest serviciu treci peste linie, barierele ți se ridică amabil, iar orele (nu exagerez) de așteptare pot fi reduse. Îi datorez o bere americanului pentru asta :)).
Trebuie să spun că prima impresie n-a fost prea grozavă. După ce m-am instalat în cameră, fără bagaje, căci le lăsasem la intrare, au venit abia în cursul serii, am purces spre etajul 10, unde se lua prînzul. Ce-am văzut acolo m-a debusolat un pic, în sensul că deși afară coada era uriașă, la fel de mari erau și cozile la mîncare. Ideea că așa va fi mereu în următoarea săptămînă mărturisesc că m-a dat atunci peste cap. Dar n-a fost așa, căci după ce nava s-a pus în mișcare s-au deschis alte restaurante, astfel încît realmente n-a mai fost nici o problemă în acest sens. Trebuie spus că pe o asemenea navă se poate mînca non stop. Și gratis. Există cîteva restaurante în care se plătește un soi de taxă, între 15 și 35 de dolari de persoană, funcție de profilul restaurantului, dar și la acești bani ai suficientă mîncare la dispoziție. Există restaurante cu specific italienesc, mexican, indian, mongol, un steak house, unul japonez extrem de drăguț, plus cele tradiționale americane, de barbecue sau burgeri.
Mîncarea e suficient de apetisantă, eu n-am prea avut senzația de alimente congelate sau semipreparate, chiar m-a mirat lucrul ăsta. Cina e un pic diferită, în sensul că se ia la restaurant, fiecare avînd o masă desemnată și un chelner desemnat. Se comandă ”a la carte”, un aperitiv, un fel principal și un desert, existînd un capitol rezervat felurilor tradiționale din porturile în care ancorasem. Practic n-ai cum să stai înfometat vreo secundă, pericolul vine din tentația de a gusta din toate. În ceea ce mă privește, la întoarcere, cîntarul a refuzat să avem un dialog constructiv. Băuturile se plătesc separat, se poate comanda la pahar sau la sticlă și zău că știu restaurante în București cu prețuri mai mari ca acolo. Există însă și aici varianta gratuită, apa de la dozator, iar dimineața sucurile de la dozator și cafeaua la filtru, care sînt peste tot. Dacă vrei să nu cheltui nici un ban în plus față de ceea ce ai plătit, e destul de simplu. Și am înțeles că mulți americani chiar fac asta, căci pentru ei e mai ieftină o săptămînă pe un vas de genul ăsta chiar decît acasă, mai ales dacă au adunat mai multe croaziere și beneficiază de tot felul de reduceri și promoții.
Aici intervine unul din punctele negative. Întîlnești tot felul de oameni, tot felul de culori, tot felul de dimensiuni. N-ai cum să faci abstracție de ei, oricît ai vrea. Am văzut în cele cîteva zile petrecute la bord atît de mulți oameni grași cum nu am văzut în viața mea. Și cînd spun grași nu mă refer la plinuți, ci la cei pe care cîntarul nu-i suportă. Rotunzi de-a dreptul. Care nu aveau nici un complex față de modul în care arată, ba chiar li se părea firesc să scape în fizic mîncare cît pentru un regiment. Vă reamintesc, mîncarea e la discreție.
Pentru unii ar putea fi un punct negativ, pentru mine n-a fost. Sînt și foarte mulți oameni bătrîni la bord. Care se deplasează greu, unii foarte greu, care au nevoie de asistență. Pe mine m-au impresionat însă două lucruri. Grija pe care toată lumea o are față de acești oameni, dar și felul în care înțeleg ei să-și trăiască bătrînețea, viața pînă la urmă. După zeci de ani de muncă acum își pot permite astfel de momente. La ei, căci la noi situația e cu totul alta.
Din punct de vedere al petrecerii timpului la bord, momente de plictiseală teoretic nu apar. Există cinematograf, există o sală de spectacole de dimensiuni considerabile, cu cîte două reprezentații pe zi, chiar remarcabil realizate. Există cel puțin trei locuri în care se cîntă muzică live, iar cei ce doresc pot dansa. Există discotecă. Există bingo. Există cazino, funcționabil doar cînd vaporul e în larg, locul cel mai plin. Există și un wine bar, unde te poți relaxa și degusta un pahar de vin bun, departe de decibelii din alte locuri. Chiar și o bibliotecă. Și o sumedenie de locuri pentru copii.
Modalitatea de plată e acel card pe care-l primești la îmbarcare. Pe el se adaugă tot ceea ce se cheltuiește, iar decontarea se face la final, la check out. Există așa numitele gratuități, un fel de atenție către echipaj, ce se adaugă la taxele inițiale. Apoi fiecare consumație are inclus un ”tips”, de asemenea obligatoriu, iar cine vrea poate adăuga ceva la acel, să-i zicem, bacciș. Pare destul de complicat, dar după cîteva consumații te obișnuiești, ba chiar e mai comod decît să te cauți de bani mereu. Inclusiv cumpărăturile, căci există un soi de promenadă cu magazine de tip dutty free, se fac cu acel card.
Partea semnificativ pozitivă a unei asemenea croaziere vine din porturile în care se fac opriri. De regulă se navighează noaptea, iar dimineața vasul ancorează în porturi, unde zăbovește cîteva ceasuri bune. Timp în care poți face excursii, existînd un oficiu special în acest sens și un caiet de oferte suficient de stufos, sau poți rămîne pe vas, unde, de exemplu, prețurile la SPA scad la jumătate. Excursiile se pot face prin intermediul companiei sau pe cont propriu, ultima variantă incluzînd totuși riscul de a rămîne pe-acolo, căci vasul nu așteaptă pe nimeni la ora plecării dacă nu are excursiile antamate în mod oficial.
Ai astfel posibilitatea să bifezi cîteva ore în destinații în care se ajunge ceva mai greu. Eu am avut în program Jamaica, Grand Cayman și Mexic. În fiecare am luat excursiile care mi s-au părut mie interesante. În Jamaica am ancorat la Falmouth, apoi am mers cu un autocar la o cascadă celebră, Dunn’s River Falls, pe care am urcat-o, prin apă, de la bază la vîrf. Demers interesant și ușor problematic, căci impunea ceva efort fizic, ceva concentrare, căci urcai printre stînci, dar mai ales ideea de grup, de ajutor reciproc. Fiecare trebuia să-l ajute să urce pe cel din spate, care în cazul bărbaților era o femeie, dar, așa era regula, alta decît cea cu care erai (dacă erai), care mergea în fața ta. Ideea ducea spre un soi de responsabilizare, un fel de team building dar cu străni. Spre ”norocul” (citiți ghilimelele) am prins în spate un rodnic exemplar de femeie americancă bine clădită, care mai mult mă trăgea înapoi decît izbuteam eu s-o ajut să urce. Motiv pentru care m-am ales cu o rană frumușică la gleznă, în urma unui marșarier neprogramat. A fost însă interesant, bine măcar că rana era frumușică. De acolo am mers la o plajă, ocazie cu care am făcut cunoștință cu relieful jamaican, cu bucătăria jamaicană, cu viața din această țară, căci drumul cu autocarul a durat ceva, dar și cu stilul de viață jamaican. Pe care sincer m-aș strădui să-l adopt și acasă. ”Noi nu avem probleme, avem situații”, ne-a spus încă din start șoferul, avertizîndu-ne că traficul s-ar putea să ne creeze ceva emoții, dar să stăm liniștiți, e as în materie de șofat. Sincer, aș vrea să-l văd în București, la ceas de seară, pe ploaie.
În Grand Cayman, teritoriu unde se vede că există foarte mulți bani depuși, am avut o experiență fantastică într-o apă atît de albastră cum n-am mai văzut pînă atunci, înconjurat de ”stingrays”, mai cunoscuți la noi drept ”pisică de mare”. De-a dreptul domesticite, se plimbau printre picioarele noastre așteptînd mîncare, fix ca o pisică de apartament. Fusesem avertizați să nu purtăm nimic în picioare și să avem grijă să nu le călcăm, singura situație în care ar putea deveni periculoase. Am făcut poze, le-am hrănit cu calamari, ba ne-a fost oferită posibilitatea unui ”kiss”, pe care eu am refuzat-o, avînd alte gusturi în acest sens.
În Mexic am ancorat în Cozumel, o insulă, dar pentru că erau ceva nori am renunțat la o zi petrecută pe ”Isla Pasion”, o plajă privată cu nisip alb și apă la fel de albastră ca-n Cayman, și am trecut cu feribotul spre continent, la Playa del Carmen. O stațiune cunoscută de pe Riviera Maya, alături de Cancun, pe care am străbătu-o la pas timp de cîteva ore. Am gustat tequilla de la ea de-a acasă, am degustat mîncare mexicană adevărată, a meritat și această experiență.
M-am lungit foarte tare, dar 6 zile nu se pot povesti în rînduri puține. Concluzia mea după o astfel de croazieră este că părțile bune sînt semnificativ mai multe decît cele rele. Și că merită încercată măcar o dată. Eu unul mi-am propus să mai încerc, nu în Europa, ci tot în zona Caraibelor, căci ar mai fi de bifat Bahamas, St Marteen, Aruba, Curacao etc. Și visez la o croazieră în Alaska, printre balene și cîini husky. A visa nu-i interzis, nu-i așa? Las viața să mă surprindă și-n continuare.
Lasă un răspuns