E una din acele vești care-ți strică o seară, te lasă cu un nod în gât și te împiedică să dormi. Moartea unui om nu-i niciodată plăcută, moartea unui om tânăr e teribilă, iar moartea unui cunoscut îți deschide cu totul alte perspective. Te gândești că e nedrept, că era prea tânăr, că mai avea multe de făcut pe lumea asta. Te gândești, inevitabil, că erați aproape de aceeași vârstă și încerci să-ți promiți că vei merge la doctor, fiindcă tinerețea nu e veșnică, problemele apar și-atunci când ți se pare că nu există, iar moartea stă după colț, citește ziarul și așteaptă momentul.

Am aflat de moartea lui Didi Prodan imediat după ce am terminat Fotbal European, miercuri seară. Într-un fel am fost norocos, iertată să-mi fie această idee, că nu s-a aflat în timpul emisiunii. Nu-s bun în astfel de momente, mi-e groază de ele, mi-e groază că eram în studio cu Ilie Dumitrescu și știu că nici lui nu i-ar fi fost ușor, mi-e groază că Dorinel Munteanu ar fi putut plânge în direct, așa cum i s-a întâmplat lui Dan Filoti în matinalul lui, și nu știu cum ar fi reacționat. Prefer să încerc să mă gândesc că nu s-a întâmplat, că Didi Prodan a plecat un pic și poate se va întoarce la un moment dat, fiindcă a uitat să ne servească o poantă, în stilul lui. E felul meu de a mă proteja, meschin poate vor spune unii și recunosc. Știu că dramele trebuie privite-n ochi, dar mai trebuie să și poți să faci asta.

Nu l-am cunoscut atât de bine pe Didi Prodan așa cum l-au cunoscut alți colegi. Vorbeam des în perioada lui de la Atletico. Îi trimiteam săptămânal pachete cu ziare, fiindcă voia să știe ce se întâmplă acasă. Voia să fie acasă, departe de casă fiind. Apoi drumurile lui l-au purtat în alte locuri, apoi a devenit oficial și am pierdut contactul. Ne întâlneam întâmplător pe la meciuri, pe la emisiuni, ne salutam și-atât.

Simt însă că a făcut parte din apropiații mei. Laolaltă cu toți ceilalți jucători din generația sa, cea de aur cum o numim acum. Cea care ne-a scos în stradă, cea care ne-a făcut să ne îmbătăm de fericire, poate pentru prima dată unii dintre noi, cea care ne-a făcut să plângem după Suedia, poate pentru prima dată unii dintre noi. Destinul a făcut ca mai târziu să pot face emisiuni cu unii dintre acești băieți, să pot vorbi cu ei, să-i pot întreba una-alta, să pot face glume cu ei. În 1994 asta mi se părea doar un vis.

La fel cum moartea lui Didi Prodan mi se pare un coșmar. Dădea senzația că nimic nu i se poate întâmpla. Pe teren, atunci când punea piciorul fără teamă, cu acel ”io, tată, io!” cu care-și avertiza colegii că urmează o alunecare din care s-ar putea să nu mai crească iarba. Sau în afara lui, căci părea mereu exuberant, mereu pus pe glume. Părea. Înțeleg de la cei apropiați lui că avea mari frământări, că se simțea marginalizat, că ar fi vrut să se implice, dar că nu avea unde, căci brusc nu mai era nevoie de el. Acel ”io, tată, io” devenise brusc o povară pentru unii. Luptător pe terenurile de fotbal, în fața atacanților adverși, Didi a cedat această luptă, obosit de atâtea tacklinguri și intrări prin alunecare, a ridicat mâinile, ca un fundaș ce a fost, și n-a mai așteptat verdictul arbitrului.  N-a mai avut puterea s-o facă.

Cu siguranță vom afla în zilele următoare tot ce ar fi trebuit să se știe până acum. Cu siguranță se vor scrie zeci de rânduri, se vor aduce sute de elogii și se vor folosi mii de metafore pentru a caracteriza cariera celui care a fost ”fundașul de fier” al echipei naționale din cea mai fericită perioadă a fotbalului românesc. Așa suntem noi. România e țara în care cei mai apreciați oameni sunt cei morți. Când trăiesc nu-i bagă nimeni în seamă, când bolile îi chinuie teribil toată lumea întoarce capul în altă parte, când frustrările le cuceresc mintea, nimeni nu le răspunde la telefon. Când se duc, încep regretele și lamentările. S-a mai dus o valoare și am rămas cu mediocrii din ziua de azi.

Mergi în pace, Daniel Prodan. Poate o fi nevoie, acolo unde te duci, de un tip dintr-o bucată, cu suflet mare și mereu pus pe glume. Poate o fi nevoie pe-acolo de cineva care să știe să spună ”io, tată, io” în orice situație. Măcar acolo, dacă aici nu.

E unul din textele acelea pe care ți-e greu să le meșterești. Cuvintele-ți vin greu și se aliniază și mai greu. Ai doar un nod în gât, închizi calculatorul și încerci să mergi mai departe.