Sînt cam 150 de zile de când Pep Guardiola e ”in charge” la Bayern. N-am numărat și vacanța, am numărat zilele de cînd el a început să antreneze probabil cea mai bună echipă din lume în acest moment. Acest ”probabil” sună așa mai degrabă comercial, mai degrabă ca un serviciu adus fanilor celorlalte mari echipe europene, care nu vor să vadă realitatea. Iar realitatea e cea expusă în a doua frază.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum. Ci despre Guardiola. Pe care nu puțini l-au privit cu reținere la momentul numirii sale. Am auzit destule păreri cum că Pep va deteriora jocul lui Bayern, în încercarea sa de a impune filozofia cu care cîștigase la Barcelona. Nu știu însă cîți dintre sceptici s-au gândit cu adevărat, înainte să arunce verdicte, cît de greu este să preiei o echipă care a câștigat tot, cît de greu este să-i chemi din nou la masă pe acei jucători sătui de atîtea delicatese, cât de greu e să convingi lumea că poți schimba ceva, fără să schimbi, în esență, mare lucru și cît de greu e să cîștigi în fața unor adversari care deja îți știu jocul pînă în cele mai mici amănunte. Dar despre acest din urmă aspect, ceva mai târziu.
Am văzut ultimul meci din Bundesliga al Bayern-ului. Accidental, s-a întîmplat să fie tocmai o victorie la Dortmund, pe terenul rivalei din campionat, o victorie concludentă ca scor, pe unele momente și ca joc. Deși nu trebuie dat deoparte contextul în care a fost obținut succesul, cu Borussia măcinată de accidentări, fără întreaga linie de apărare, mi s-a părut că Bayern încă își continuă procesul de omogenizare cu noul antrenor, fără ca asta să însemne că va deveni o clonă a Barcelonei lui Pep. Principiile acelui concept marca Guardiola se regăsesc ori încep să se regăsească în actualul Bayern, căci Guardiola nu e deloc un oarecare. Cifrele lui, că tot e la mare modă acest concept al cifrelor, în fața căruia ne subordonăm de multe ori, demonstrează asta. E o personalitate, un antrenor cu performanțe notabile, un om care a creat una dintre cele mai frumoase echipe din istoria de pînă acum a fotbalului, FC Barcelona. Are ideile lui, stilul lui, el nu știe să antreneze altfel decît plecînd de la concepțiile sale, în urma cărora a obținut rezultatele. Nici un om a cărui valoare a fost probată de performațe, în orice domeniu doriți, nu se duce la un alt job și continuă ca un robot ceea ce a făcut predecesorul său. E chestie de personalitate, de caracter, tot încearcă să pună o amprentă proprie asupra lucrurilor, să vină cu o idee nouă, cu o concepție. Altfel e văzut ca un oportunist, care cîștigă pe seama muncii celui pe care l-a înlocuit. Pep a fost adus pentru că șefii lui Bayern, care e un model de gestiune din acest punct de vedere, au intuit că poate aduce ceva în plus unui mecanism aproape perfect. În fond, Bayern putea să-și pună aproape orice antrenor dorea la momentul cînd s-a aflat că Jupp Heynckes nu mai vrea să continue. Și pe Mourinho putea să-l pună, cred că și pe Jurgen Klopp ar fi reușit să-l convingă în cele din urmă, chit că e un tip suficient de parolist. Însă Bayern deține acea capacitate de persuasiune, are atuurile sale. Guardiola vine cu altfel de gestiune, o gestiune bazată pe încrederea pe care o oferă jucătorilor săi, dar și pe care o pretinde de la ei, o gestiune în care mingea e cel mai important element, în jurul căruia se aliniază toate celelalte aspecte, într-o entropie studiată, deloc la voia întîmplării.
Poate că a mirat ieșirea nervoasă a lui Guardiola după victoria de la Dortmund. Acele amenințări la adresa acelor jucători care devin furnizori de informații pentru ziariști. Nu cred că Pep e atât de credul încît să nu-și dea seama că relațiile dintre anumiți fotbaliști și ziariști n-au cum să înceteze. Încearcă însă o limitare a lor. L-a enervat teribil faptul că ”Bild” a aflat primul ”11” pe care-l gîndise pentru Dortmund. Se spune chiar că l-a schimbat în ultimul moment, lăsîndu-l pe Gotze pe bancă tocmai din această cauză. Deși Mandzukici nu era complet refăcut. N-avem de unde să știm dacă e adevărat, cert e că atunci cînd Gotze a intrat pe teren lucrurile s-au schimbat, iar Bayern a cîștigat meciul. Gotze ca fals 9 a fost, se zice, ideea cu care Pep ar fi vrut să-l surprindă pe Klopp, pe principiul ”cel mai bun om al tău în zona cea mai slabă a adversarului”, idee preluată de la Cruyff. A reușit, dar nu de la început.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:
Guardiola s-a mai lovit de așa ceva pe cînd era la Barcelona. Pe rețelele de socializare, mulți ziariști spanioli apropiați lui Pep au povestit un episod similar petrecut înainte de ultimul său El Clasico, cel din aprilie 2012. Barcelona era la 4 puncte de Real, iar o victorie ar fi redus distanța la unul singur. Atunci, Guardiola a gîndit o formulă supriză, un 3-4-3, cu Tello pe zona lui Coentrao, cu Pedro, Alexis, Fabregas și Pique pe bancă. Formula a fost experimentată la antrenamentul închis din dimineața jocului, dar imediat a transpirat din vestiar către ziariști. Guardiola n-a schimbat atunci tactica, iar rezultatul se cunoaște, Mourinho a avut toate datele și a știut cum să le contracareze. Se spune că Guardiola a aflat cine a fost ”vorbărețul” și i-a cerut președintelui Rosell să-l vândă. Era vorba, nu-i greu de intuit, de unul dintre cei 4 rămași pe bancă, un nume foarte greu. Rosell n-a acceptat, iar aste, zice-se, l-a determinat pe Guardiola să ia decizia la care medita de ceva vreme, să plece de la Barcelona.
Repet ce-am scris mai sus. Nu cred că Guardiola e așa naiv încît să nu-și dea seama că n-are cum să oprească legăturile dintre jucători și ziariști. Presa caută aceste informații, mai ales acum cînd on-line-ul funcționează pe ideea de ”breaking news”, iar fotbaliști dornici să ofere secrete în schimbul unor anumite avantaje există și vor exista. Dacă însă a ieșit public acum cu această amenințare, înseamnă că Guardiola se simte foarte stăpîn pe el, mult mai stăpîn decît era, de exemplu, la Barcelona. Cu victorii precum cele de la Dortmund, încrederea fanilor în el sporește. Ceea ce încearcă Guardiola la Bayern n-a mai reușit nimeni. Să preia cea mai puternică echipă din lume și să o facă și mai puternică. Cînd ai un astfel de obiectiv, orice detaliu contează.
P.S. Acest text a apărut in premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
Ce de probleme are Borussia Dortmund înaintea acestui meci cu Napoli! Și ce fluctuant e fotbalul în zilele noastre. Cînd a bătut pe Arsenal, chiar la Londra, Borussia era pe cai mari, chiar foarte mari. Se vorbea din nou de posibilitatea cîștigării Champions League, se vorbea de Bundesliga. Lucrurile în campionat mergeau bine, Bayern părea un zid ce poate fi escaladat. Era 22 octombrie și destul de cald afară.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Acum e frig, e umezeală și e multă preocupare în aer în Dortmund. 3 eșecuri au contribuit la această răcire a stării de spirit, sub granițele normalului pentru această perioadă a anului. Un soi de cod galben pentru Borussia, o coincidență cu culorile tricourilor din meciul cu Napoli. Eșec cu Arsenal, eșec cu Wolfsburg, eșec cu Bayern. O succesiune de rezultate negative ce a făcut ca în Bundesliga să se creeze o breșă de 7 puncte față de Bayern (ba chiar și pierderea locului secund, pe care stă acum Leverkusen), iar în Champions League să se joace un meci cu Napoli în condiții de maximă presiune atmosferică.
Să privim clasamentul!: Cu 6 puncte, Borussia e obligată să cîștige. În mod normal, Arsenal va bate pe Marseille, așa cum au făcut-o toate celelalte pînă acum. Și va face 12 puncte. Va avea deplasare la Napoli în ultima etapă, un meci ce poate fi infernal. Napoli are 9 puncte în momentul ăsta, 3 mai mult decît Borussia, așa că orice rezultat în afara eșecului o avantajează. Iar eșecul, spre deosebire de Borusia, n-o scoate definitiv din cărți. Dacă Napoli bate, totul e clar, Borussia e eliminată. Dacă se termină egal, situația nu se prea relaxează, mai ales în condițile în care Arsenal bate pe OM, căci în ultima etapă, Napoli și Arsenal ar avea varianta unei remize pentru a merge amîndouă mai departe. Rezultatele directe, după victoria lui Napoli din primul meci, avantajează echipa lui rafa Benitez. Și, oricît de multe bezele și-ar fi trimis pînă acum Wenger și Klopp, realitatea din teren se cam schimbă în astfel de condiții.
Iată așadar cam care e scenariul după care trebuie să joace Borussia cu Napoli. Și mai adăugăm aici alte aspecte negative. Accidentările s-au adunat ca un blestem peste Jurgen Klopp, n-are apărare, iar omul esențial de la mijlocul terenului, Gundogan, se lasă așteptat. Iar adversar este Rafa Benitez, un antrenor căruia îi plac tare mult astfel de meciuri cînd echipa sa nu trebuie să piardă.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:
Problema lui Klopp vine și din meciul cu Arsenal, pierdut acasă. Arsenal, o echipă predominant ofensivă și cu o estetică atrăgătoare, a jucat atunci cel mai pragmatic meci pe care eu mi-l amintesc în epoca Arsene Wenger. Iar dacă Wenger a putut, cu echipa sa, Benitez va încerca și el, mai ales că vorbim de o filozofie ce-i este mult mai aproape. Borussia este o echipă ce nu e prea bucuroasă să atace pozițional. Preferă contraatacurile. Guardiola spunea după meciul cîltigat de Bayermn, în week-end, că e echipa cu cel mai bun contraatac din lume. Unii s-ar grăbi să o asemene cu Realul lui Mourinho, dar eu nu m-aș grăbi. Echipe reactive, ambele, se deosebesc prin traseele pe care le adoptă în cazul unei intercepții. Iar atunci cînd vorbim de Borussia, absența lui Gundogan e fundamentală în acest aspect. Nu mai vorbesc aici de absența fundașilor centrali, pentru că deja e prea mult, prea multe probleme. Linia de pase Hummels-Gundogan, de la care pleca acea formidabilă deplasare a celorlalți pe spațiile lăsate libere de adversar, de data asta nu este. Nuri Sahin e lent și mai e și stîngaci, ceea ce crează o problemă de poziționare în plus. Iar Sokratis nu e Hummels din punct de vedere al controlului la minge și mi se pare că nu e nici Subotici din punct de vedere al marcajului.
Cu toate astea, grecul rămîne unica soluție viabilă. Cu Bayern, lîngă el a jucat Manuel Friederich. S-a descurcat cu Mandzukic, cît de cît, dar după ce a intrat Gotze s-a rupt filmul. El nu poate intra însă în Liga Campionilor, așa că Jurgen Klopp va trebui clar să improvizeze. Cu Bender sau Sebastian Kehl. Eu cred că primul, astfel că veteranul Kehl va fi folosit la mijloc. În loc de Bender-Gundogan avem Kehl-Sahin.
Dincolo, la Napoli, n-aș fi foarte mirat dacă ar apărea și al treilea închizător, alături de Inler și Behrami. Mai ales în condițiile în care Hamsik nu poate juca. În primul duel dintre cele două, la Napoli, Benitez a surprns cu o așezare 4-4-1-1, foarte retrasă, mult spre propriul careu, cu care a închis toate posibilitățile celor de la Dortmund. Borussia a avut atunci ocazii, chiar și în 10 oameni, căci are calitate, dar n-a reușit să-și impună jocul. Acum va trebui din nou să atace, căci Napoli sigur n-o va face. Dacă și Bayern, avîndu-l pe Guardiola pentru care orice schimbare de stil e nenegociabilă, a atacat cu multă precauție, de la Rafa Benitez nu mă aștept s-o facă. Singura problemă a lui Napoli e apărarea pe zonă centrală, acolo unde Lewandovski poate aduce multe daune cuplului Albiol-Britos.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
Se tot vorbește în zilele astea despre Balonul de Aur. E inevitabil, finalurile de an aduc după sine astfel de premii și astfel de dezbateri. Vreau să vă invit în cele ce urmează să ne întoarcem puțin în timp și să revedem cîteva momente din cariera unui Balon de Aur, unul dintre cei mai mari fotbaliști ai lumii: Zinedine Zidane.
Am promis acum ceva vreme că voi posta pe acest blog ceva despre Zidane. A fost unul dintre jucătorii mei preferați. Ceea ce făcea el pe teren mi se părea magic, felul în care atingea mingea, mîngîind-o ca pe o fată frumoasă, felul în care se mișca pe teren, parcă dansînd, felul elegant în care dădea golurile. Totul era special la Zidane. Posesor al unui fizic privilegiat, al unei tehnici desăvîrșite, al unei clarviziuni depline în joc, Zidane face parte din categoria marilor fotbaliști ai planetei.
Din păcate pentru el, n-a avut parte de retragerea pe care poate o merita. Acea finală a Mondialului din 2006, acel incident în urma căruia a fost eliminat, incident care, veți găsi mai jos, are un film documentar dedicat, acel incident așadar a făcut ca ieșirea lui Zizou de pe scena fotbalului să nu primească ovațiile pe care le-ar fi meritat.
Se spune că ultima impresie contează. E foarte adevărat, știm cu toții asta. Cred însă că la Zidane nu se aplică. Cred că la Zidane contează mai mult tot ceea ce a făcut pe teren de-a lungul carierei decît acea lovitură aplicată lui Materazzi. Între voleul din finala Ligii Campionilor din 2002 și capul dat în pieptul lui Materazzi, eu rămîn cu prima execuție.
Hai să lăsăm imaginile să vorbească! Vă propun nu unul ci doua filme documentare despre Zinedine Zidane. Poate vi se par multe, dar eu zic că merită să le vedeți pe toate. Chiar să treceți peste eventualul handicap al lipsei unei traduceri. Filmele sînt în franceză, dar imaginile n-au nevoie, în cea mai mare parte, de traducere. Ele sînt cele care contează.
Vizionare plăcută!
Pentru început, filmul carierei sale:
Al doilea film, de care vorbeam și mai sus, e un documentar realizat de postul M6 exclusiv despre incidentul cu Materazzi. Studiat din toate unghiurile și cu toate mărturiile posibile, filmul ne oferă o altă perspectivă a cazului
Finalurile de an calendaristic, nu fotbalistic, căci în fotbal anul începe în iunie și se termină în mai, aduce după sine decernarea premiilor. Superlativele anului își primesc trofeele și, implicit, recompensa. Care e cu dublă direcție, de simpatie și antipatie. Niciodată decernarea unui premiu nu poate mulțumi pe toată lumea, de fiecare dată există suporteri ai celorlalte tabere, cele perdante, care vor considera că sînt nedreptățiți. Balonul de Aur e cel mai important trofeu fotbalistic la nivel personal, iar în ultimii ani discuțiile legate de el au stîrnit polemici aprinse. Mai ales că în ultimii ani disputa a fost între Messi și Cristiano Ronaldo, între FC Barcelona și Real Madrid așadar, cluburi cu largă reprezentare afectivă la nivel global.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Acum cîteva luni, prin vară, cînd afară era cald și bine, mă întrebam tot aici pe blog cine va lua Balonul de Aur. Spunram atunci că e logic să te gîndești la un fotbalist de la Bayern. Eu mă gîndeam în acele zile la Robben, între tim a apărut numele lui Ribbery, care a și cîștigat de alfel un trofeu personal nu demult. Încercam în acest articol să explic din nou criteriile pe baza cărora se acordă acest Balon de Aur. Acest nou Balon de Aur, căci de cînd FIFA s-a amestacat în tradiționla anchetă a celor de la France Football, criteriile s-au mai schimbat. Înainte era clar, votau corespondenții L`Equipe-France Football, căci era premiul revistei. Era o mînă de oameni, căci oricît de prestigios ar fi grupul de presă nu putea acoperi toate continentele. Cu ajutorul FIFA, votul a devenit universal, pătrunzînd în cele mai îndepărtate colțuri.
Am spus mai sus că am încercat să explic din nou. O mai făcusem la începutul anului, imediat după ce Messi a primit al patrulea Balon consecutiv. Am încercat atunci sa explic de ce întotdeauna Messi. O să reiau cîteva din explicații. În primul rînd, s-au dus vremurile cînd doar trofeele contau. S-au dus așadar vremurile cînd un fundaș precum Cannavaro cîștiga Balonul de Aur doar pentru că era căpitanul unei campioane mondiale ce avea în lot mai mulți potențiali cîștigători decît el, dacă e să vorbim de valoare. Trofeele cîștigate reprezintă o parte din motivația celor care votează.
A doua motivație e dată de parcursul pe întregul an. În general însă ultima impresie contează, așa e întotdeauna. Consistența pe tot parcursul anului reprezintă un criteriu foarte important.
Și ar mai fi vorba de imagine. Cei care votează aînt și ei oameni ca noi toți, chit că acum sînt alături de ziariști și selecționeri ori căpitani de echipă. Au și ei preferații lor, simpatiile ori antipatiile lor. Eventual frustrările lor, eventual invidiile lor. Din acest punct de vedere, Messi pleca întotdeauna în avantaj, imaginea sa, plecată de la felul lui de a fi, dar și șlefuită, e limpede, de o echipă întreagă de profesioniști în PR și comunicare, fiind mai bună decît a lui Cristiano, pe care, paradoxal, nu-l avantaja prea tare faptul că arată precum un star de cinema și are alături de el una dintre cele mai frumoase și dorite femei din lume. Și tot din acest punct de vedere, mediatizarea lui Messi și Cristiano, excesivă pe alocuri, îi ajută și în această competiție pentru Balonul de Aur. Fanii lui Real Madrid sînt identificați cu Cristiano, cei ai Barcelonei cu Messi, dar cei ai lui Bayern nu cred că sînt unanim alături de Ribery. Unii cred că l-ar prefera pe Robben, ca să nu mai spun că nemții ar merge mai degrabă alături de unul de-al lor. E un criteriu să știți, degeaba strîmbă din nas unii citind aceste rînduri.
Impactul mediatic pe care-l are Bundesliga la nivel global a crescut mult, foarte mult și de cînd a venit Guardiola la Bayern, căci s-a creat un curent de interes fantastic plecat de la admiratorii lui Pep, printre care mă număr, care au început să studieze mai atent ce și cum face el la Bayern. Însă Bundesliga nu are impactul mediatic de care beneficiază Barcelona, din inerția creată tot de acea echipă a lui Pep, ori Real Madrid sau Manchester United sau Arsenal sau Liverpool sau AC Milan sau Juventus. Asta e situația, Bayern nu se numără printre primele 5 echipe iubite în alte țări decît Germania, chit că a luat Liga Campionilor. Faceți un exercițiu simplu! Cîți dintre prietenii pe care-i aveți simpatizează pe Bayern? Și cîți pe Barcelona, Madrid, United sau celelalte? Cam așa e și la nivel global.
Înainte să se repeadă asupra mea cei care au devenit peste noapte admiratori ai campionatului german, îi rog să-și reamintească, să revadă, cum a fost a doua zi de după finala germană a Ligii Campionilor. În duminica respectivă, știrile cu și despre Bayern campioană a Europei au fost, în multe locuri ale lumii, depășite ca impact emoțional de informația, lansată în primele ore ale dimineții chiar pe site-ul oficial al clubului catalan, Neymar la Barcelona.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Bun. Să revenim la prezent și la întrebarea care ne macină: cine? Cred că putem exclude din start numele lui Messi. A cîștigat campionatul cu Barcelona, dar a avut un an oribil la nivel personal. Din aprilie încoace sare dintr-o leziune musculară în alta. Cine pune însă în discuție cele 4 Baloane precedente cîștigate de el fie greșește, fie e orbit de antipatie. Ar mai fi Cristiano, grupul celor de la Bayern, Ibrahimovici și, ca de obicei în ultimii ani, Xavi și Iniesta, care probabil nu vor cîștiga prea curînd.
Multă lume a sărit la beregata lui Sepp Blatter pentru declarațiile făcute la adresa lui Cristiano și Messi. Chit că ele n-au fost atît grave, e clar că președintele FIFA nu era cazul să se pronunțe față de un premiu pe care-l ofera. E posibil însă ca prin aceste declarații să-i fi făcut un mare serviciu lui Cristiano Ronaldo. A creat un curent de opinie conform căruia FIFA are ceva cu Cristiano și, în speță, cu Real Madrid. Curent speculat prompt de aparatul de PR și relații publice din spatele lui Cristiano și din spatele Realului. E posibil ca acest curent, care se adaugă unei forme excepționale pe care o traversează Cristiano, să ajute la momentul votului. În momentul ăsta, Cristiano e cel mai bun din lume, indiferent de ce vor spune simpatizanții altor fotbaliști.
În dreptul lui Ribery stau trofeele și golurile marcate pentru Bayern. Parcursul ireproșabil al campioanei Europei în Bundesliga și Champions League nu-l ajută însă pe francez. Cristiano salvează Madridul cu golurile sale în majoritatea partidelor, mai nou o face și cu Portugalia, pe care a dus-o aproape de unul singur la Mondiale, Ribery nu prea, căci Bayern n-are nevoie de asta. Dacă am spus despre Cristiano că e cel mai bun din lume la această oră, la fel trebuie să spun despre Bayern, e cea mai puternică echipă din lume în acest moment. Însă e o echipă, un conglomerat de valori, care funcționează ca atare. Cînd Barcelona era cea mai puternică echipă din lume, era Barcelona lui Messi, care dădea o tonă de goluri, Bayern-ul de azi nu e al lui Ribery. Eu așa cred. În schimb, Madridul e al lui Cristiano, la fel și Portugalia.
Pînă la decernare, mai avem timp. Mai sînt meciuri de Liga Campionilor, etape din campionate. Să ne bucurăm, așa cum am mai spus-o în multe ocazii, că putem fi contemporani cu aceste valori. Că le putem vedea și admira fiecare mișcare. La vremea lor, Platini și Maradona împărțeau același campionat, dar imaginile pe care le avem în memorie despre ei sînt destul de puține. Pentru că așa erau vremurile, pentru că Serie A, chit că era cel mai tare campionat din lume, nu se vedea decît în Italia. Acum, grație televiziunii, știm tot.
P.S.
Updatez acest text cu ultima ”ispravă” a lui Cristiano Ronaldo, cele 3 goluri marcate Suediei lui Ibrahimovici, în returul barajului. Reacția comentatorului e genială:
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:
Duminică seară au fost două meciuri extrem de importante în fotbalul european. Manchester United – Arsenal și Juventus – Napoli. Două meciuri de Champions League, două dueluri ce se pot cu destulă ușurință repeta în sferturile Ligii, depinzînd firește de tragerile la sorți ulterioare și de calificările ce mai trebuie bifate. Două meciuri care, paradoxal pentru mine, au părut inversate. United-Arsenal a părut mai degrabă un meci de Serie A, extrem de tacticizat și cu un ritm doarte scăzut, în vreme ce Juve-Napoli a avut în multe momente acel ritm de Premier League de care am amintit întotdeauna, acel ritm care diferențiază prima ligă engleză de restul campionatelor.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Să le luăm pe rînd. Am văzut United-Arsenal pe un streaming, așa cum l-au văzut toți cei care au vrut să urmărească acest meci. Asta e situația momentan, mi-e tare de meciurile din Anglia, dar răspunsul nu e la mine, nici măcar nu e aici în România, e dincolo de Canalul Mînecii și ține de o obtuzitate, cel puțin bizară pentru mine, de a face business. Așteptam un meci grozav, n-a prea fost. Mai degrabă a fost șters, United n-a jucat cine știe ce, deși a cîștigat, iar Arsenal a jucat de-a dreptul slab, deși a dominat o întreagă repriză, a doua, nereușind să-și creeze nici o mare ocazie.
Manchester United a jucat fix meciul pe care l-a jucat Arsenal la Dortmund. Cei care au văzut ambele meciuri pot confirma. David Moyes era cel pentru care rezultatul era extrem de important. dacă pierdea și partida asta, după ce mîncase bătaie de la City și Liverpool și făcuse egal acasă cu Chelsea, ar fi fost încă un semn de întrebare față de capacitatea sa de a-i urma la tron lui Si Alex Ferguson. Faptul că s-au făcut de curînd 26 de ani de la instalarea lui Sir Alex ca antrenor la United nu i-a folosit lui Moyes, căci toată lumea a revăzut performanțele lui Sir Alex și în mod cert și-a amintit de parcursul mai puțin fericit campionat. Moyes a făcut în primul ”11” o mutare considerată de majoritatea celor care au comentat ulterior partida drept cîștigătoare: Phil Jones la închidere, alături de Carrick. Mutare, completată cu plasarea în stînga a lui Kagawa și în dreapta a lui Valencia, ce a făct ca mijlocul terenului să devină un teritoriu imposibil pentru Arsenal. Phil Jones (nu degeaba a dat Sir Alex pe el 20 de milioane de euro pe cînd abia avea 19 ani) și Carrick au hărțuit în permanență cel mai important sector al ”tunarilor”, cel de construcție, iar lor li s-a adăugat Rooney, care mie mi s-a părut din nou cel mai bun de pe teren. Arteta și Flamini nu izbuteau mai deloc să inițieze acțiunile de atac,iar Ozil, Ramsey și Cazorla să le continue periculos spre poarta lui De Gea.
Ritmul a fost așadar lent și foarte lent, ceea ce cred că, la momentul de față, a fost un avantaj pentru United, care nu putea concura cu Arsenal într-un disputat în regim de viteză maximă. Scorul corect era probabil 0-0, dar s-a întîmplat să marcheze din corner Van Persie (a lipsit Mertesacker de la Arsenal), olandezul traversînd în rest cea mai profundă criză de formă de cînd a venit la United. În repriza a doua s-a accidentat Vidic și cum alt fundaș central nu exista, Phil Jones a coborît în apărare, iar în locul său a venit Cleverley. Toată lumea s-ar fi așteptat cred la Fellaini, numai că belgianul mi se pare că e, cel puțin deocamdată, un transfer ratat. Nu prea poate face în teren ceea ce a făcut Phil Jones, iar poziția pe care o avea la Everton în ultimul său sezon acolo, undeva în spatele vîrfului, aici e ocupată de Rooney. A fost repriza lui Arsenal, care a prins ceva culoare în obraji, dar tot nu și-a creat mari situații. A centrat, de exemplu, de 17 ori în careul advers, niciuna dintre aceste centrări nefiind reluată de vreun jucător al ”tunarilor”, ceea ce e element de observație.
Cînd Wenger a apelat la Bendner ca soluție de a forța egalarea, lumea și-a adus aminte că lotul lui Arsenal e încă subțire în ceea ce privește oamenii de gol, chit că Giroud are o perioadă remarcabilă. Subțire pentru o luptă la baionetă cu celelalte rivale din Premier League, care au toate oameni de gol de mare clasă. Ediția asta de Premier League e însă suficient de zăpăcită ca să putem trage concluzii după un singur meci pierdut. La fel, cazul lui United, după unul cîștigat.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
Cîte ceva și despre Juve-Napoli. Un meci foarte bun, pe alocuri spectaculos. Juve a plecat în avantaj grație golului din ofsaid (sau nu, vezi update-ul de mai jos) marcat de Llorente. Care, iată, începe să-și rentabilizeze transferul. De fapt, dacă privim lista marcatorilor, vom observa că golurile lui Juve au fost date de trei fotbaliști aduși liberi de contract, gratis cum ar veni, o notă de 10 cu felicitări din acest punct de vedere conducătorilor ”Bătrînei Doamne”.
Cînd iei gol în primele minute ale meciului, nici nu mai contează dacă din ofsaid ori nu, toate planurile ți se dau peste cap. Așa s-a întîmplat, bănuiesc, și cu Benitez. E greu însă de înțeles de ce Napoli a acționat toată prima repriză cu liniile atît de lungi. Dura parcă o eternitate pînă cînd Pirlo era atacat de cineva, iar asta l-a ajutat pe decarul lui Juve, ce pare din ce în ce mai mult o mașină de lux căreia i se termină benzina. A avut momente cînd a mers pe teren, iar pasele sale n-au avut elementul de geniu de altădată. Faptul că are un procentaj colosal de pase corecte poate impresiona, dar cineva care se uită cu atenție vede că în general aceste pase sînt ”de serviciu”, grație experienței pe care o are, dar și, puctual în meciul de față, pressingului slab spre inexistent din partea adversarilor. Eu cred că e ultimul sezon al lui Pirlo la Juve sau, în orice caz, ultimul în care jocul echipei îi e subordonat.
În repriza a doua, cînd Napoli a mai apropiat liniile și domina jocul (de altfel, posesia a fost de partea napoletanilor la general) au venit golurile ”de autor” ale lui Pirlo și Pogba, care au terminat partida. Pogba merită mai multe cuvinte. Devine din ce în ce mai important, aproape indispensabil, în tactica lui Conte. Acum am înțeles de ce Ancelotti l-a folosit pe Sergio Ramos fundaș dreapta în meciul de pe ”Juventus Stadion”. Pogba se lasă mult spre stînga sa, de unde a și plecat, de fapt, penaltyul, iar pe faza de respingere e imprevizibil. Ușor ușor devine o bestie, în sensul bun al cuvîntului, rămîne să-și cenzureze pornirile de nebunie care-l mai apucă și să devină ceea ce se așteaptă de la el. E o pierdere uriașă pentru United și mi-e greu să înțeleg cum Sir Alex Ferguson care, vezi mai sus, a văzut în Phil Jones un viitor mare fotbalist n-a intuit același lucru la Pogba. Sau poate că a intuit, dar n-a vrut să strice ierarhiile, financiar vorbind, în vestiar, ceea ce poate fi o explicație plauzibilă. Una peste alta Pogba pare să ardă etapele și mă aștept ca-n sezonul viitor să fie cel mai important om al lui Juve.
UPDATE
Am primit din partea unui cititor al blogului (sau un prieten al emisiunii Fotbal European) cîteva imagini prin care poziția considerată de ofsaid la golul lui Llorente e pusă sub semnul întrebării. E vorba de capturi de pe imagini din transmisia SKY Italia. Trebuie făcută o precizare. Ca deținător de drepturi pentru Serie A (nu singurul) SKY Italia are posibilitatea să adauge camere suplimentare exclusiv pentru transmisia sa, care nu se regăsesc pe transmisia internațională pe care o primim noi. Aceste camere sînt utilizate de regulă la reluări și sînt folosite la emisiunile de analiză. Imaginile de care vorbeam sînt cele de mai jos:
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Mi s-a părut destul de straniu meciul de la Dortmund dintre Borussia și Arsenal. Afișul era apetisant, două echipe cărora fotbalul spectacol nu le e deloc străin, doi antrenori cu certă aplecare spre latura estetică a acestui sport, cu fani dedicați și, deloc în ultimul rînd, cu fotbaliști capabili să ofere reprezentații memorabile. Am primit însă încă o dovadă a conceptului ce pare să guverneze fotbalul de azi, pe care toți îl au în minte, dar pe care destui se fac că nu-l înțeleg: ”Rezultatul e cel mai important”.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
O să încep cu un fragment dintr-un interviu pe care Jurgen Klopp îl dădea în ”The Guardian” acum cîteva zile. „Dacă echipa Barcelonei din ultimii patru ani ar fi fost prima pe care aş fi văzut-o jucând, câştigând liniştit cu 5-0, 6-0, m-aş fi apucat de tenis. Îmi pare rău, dar este prea mult pentru mine”. Pare un atac la adresa Barcelonei, mulți s-au grăbit să catalogheze așa afirmația, deși eu unul nu-s foarte convins că l-au înțeles foarte bine pe Klopp. Ceva mai încolo o să vă ofer și o caracterizare pe care Klopp i-o făcea lui Wenger. Rămîn la Barcelona, deocamdată. Și la Borussia lui Klopp. Care s-a trezit exact în situația Barcelonei lui Guardiola cînd întîlnea Inter, Chelsea ori Real Madrid. Și nu putea să-și facă jocul obișnuit, lovindu-se de strategia, defensivă și gri, a adversarilor. Și de celebra expresie ”scopul scuză mijloacele”.
Ca și Barcelona lui Pep, Borussia lui Klopp are un stil din ce în ce mai bine cunoscut. În avancronica partidei dintre Borussia și Real Madrid, din primăvară, prima manșă a semifinalei, scriam că pe Borussia n-o prea prinde haina de favorită a unui meci. Atunci mă așteptam ca Mourinho să-i ofere lui Klopp postura de favorit și să-l invite să construiască, să atace pozițional, să ducă așadar meciul pe strada dorită de portughez. Nu s-a întîmplat așa, poate și din eroarea de așezare făcută de Mourinho, care l-a exclus practic din joc pe Ozil, punîndu-l în dreapta. Meciul a curs după cum își dorea Klopp, de unde și rezultatul final, 4-1.
Wenger n-a făcut greșeala asta. N-a făcut greșeala să atace, așa cum, poate normal find gazdă, a făcut-o la Londra. N-a făcut greșeala să ofere Borussiei meciul pe care și-l dorea. În avancronica meciului, tot aici, mă gîndeam că rezulatul de egalitate nu convine nimănui. Se pare că m-am înșelat, căci după cum s-a jucat, lui Wenger parcă-i convenea remiza, probabil avea el calculele lui. Dacă Ramsey nu marca e de presupus că meciul se termina cu o remiză albă.
Wenger a făcut cu Klopp ceea ce a făcut Mourinho cu Guardiola. Sau Di Matteo sau Hiddink sau alții. L-a invitat să atace, dar nu i-a dat nici un fel de spațiu, știut fiind că Borussia are nevoie de spații pentru ca jucătorii săi să se exprime. Ce mult i-a lipsit lui Klopp miercuri Gundogan! Ca să evite orice greșeală, orice posibilă reacție a nemților, Wenger și-a tras echipa foarte aproape de propriul careu. De pasat, jucatorii lui Wenger pasau, dar niciodată nu riscau, pasele erau ”de serviciu”, fără nici o doză de risc, iar dacă pasa către colegul cel mai apropiat nu era posibilă se apela la varianta a doua, pasă lungă pe Giroud. Așa a reușit să-și țină apărrea în zona careului propriu, să aglomereze acea zonă. Jucătorii lui Klopp au tras la poartă, au centrat, au încercat, dar pur și simplu n-au avut pe unde, mereu se găsea cineva care să respingă. ”Parcă aveau patru picioare”, se lamenta Klopp la final și zău dacă nu cumva cred că, dacă a avut vreun gînd răutăcios la adresa Barcelonei în acel interviu, el s-a întors împotriva sa.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:
Revin la Klopp și la acel interviu. „Pentru mine el este Sir Arsene Wenger, este cu adevărat deosebit, îl iubesc. Când urmăream meciurile ‘tunarilor’ din ultimii zece ani, ele se apropiau de perfecţiunea fotbalului, dar ştim cu toţii că nu au câştigat niciun trofeu. Îi place ca echipa sa să aibă posesia, să joace fotbal, să paseze… este ca o orchestră”. Așa vorbea Klopp despre Arsene Wenger. Sînt curios dacă-și menține opinia.
Wenger pare să-și fi dat seama că o echipă, pe cît e ea de frumoasă, nu poate cîștiga trofee dacă nu e pragmatică. Așa că la Dortmund a îmbrăcat această haină. S-a apărat mai mereu cu 10 oameni cu fața la minge, ba la final chiar cu toată echipa așteptînd atacurile gazdelor. La 0-1 a băgat doi fundași, unul dintre ei, Vermalen, fundaș central, plus pe Bendtner, astfel încît să nu aibă nici o surpriză la centrările pe sus. A fost un altfel de Arsenal, dar acest Arsenal, așa cum a fost el, a obținut o victorie de mare prestigiu, pe un teren unde greu se cîștigă. E nevoie și de astfel de partide în traiectoria unei echipe către glorie. Alții au atins această glorie bazîndu-se exclusiv pe astfel de partide, ceea ce la Arsenal, sînt convins, nu va fi cazul.
Borussia n-are deloc siguranța calificări. La Dortmund va veni Napoli, dar mai mult decît Napoli va veni Rafa Benitez, care e mai specialist decît Wenger în a proiecta astfel de partide. Borussia va întîlni pe Napoli la 3 zile după ce va da piept cu Bayern Munchen, în campionat, ceea ce nu e deloc simplu.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Caută-mă!