A început și Premier League, alături de Primera Division. Primele două campionate ale Europei, în statistici, fotbaliști implicați, coeficienți și cote de interes. Dacă despre debutul Barcelonei și debutul Realului am scris într-un text anterior, e timpul să analizăm puțin și etapa inaugurală din Anglia. Am așteptat să joace și Manchester City, pentru a avea toate datele.
Nu vreau să fac o analiză foarte complexă. E totuși prima etapă. Acum ceva vreme, cînd încă mai erau două săptămîni pînă la ora debutului, mă întrebam ce se întîmplă cu Premier League la nivel de transferuri? Care păreau, și par, mai puține ca în alți ani. Scriam acolo că Manchester City s-a mișcat cel mai bine, iar meciul cu Newcastle de luni a confirmat pe deplin asta. În momentul ăsta, repet, e prematur poate să avansăm idei de genul ăsta, dar în momentul ăsta Manchester City mi se pare în pole-position. Are un lot fabulos, dublat pe aproape toate posturile numai cu jucători de valoare, iar concurența interna va fi acerbă și se va nota. Am spus de zeci de ori asta, NIMIC NU E MAI RĂU PENTRU UN FOTBALIST DECÎT LIPSA CONCURENȚEI. Atunci cînd știe că nu are alternativă pe postul său, oricine cade, instinctiv, omenește vorbind, într-un soi de automulțumire. Cînd n-ai cu cine să te compari, ți se pare că ești cel mai bun.
Concurența la City e colosală. Poate așa se explică și reacția lui Nasri, care a intrat excepțional în joc, atunci cînd a fost introdus, în minutul 62. Nasri nu era tocmai cel mai implicat jucător în sezonul trecut. Nu știu dacă în limba franceză există o expresie de la noi, pe care nu-mi permit s-o folosesc aici, dar pe care o știți sigur cu toții atunci cînd caracterizați un astfel de jucători. Ceva cu vîntul :))): Francezii o au pe a lor în schimb, ”je m`en fiche”. Cam așa era Nasri atunci cînd intra pe parcursul meciurilor sub mandatul lui Mancini. Acum a fost altceva, a alergat mult, s-a implicat, iar premiul a venit sub forma unui gol.
Nu știu dacă va prinde loc de titular în meciul următor. Aici e nevoie de o paranteză. La cîte meciuri și competiții se dispută în Anglia, fiecare om al lotului va bifa destule minute. Eu mă refer la meciurile care contează, meciurile tari, cele europene, derbyurile. Acolo trebuie să apari pe gazon, nu în cele obișnuite, și acolo se observă cine e jucător de bază și cine e jucător de lot.
Ca și în meciurile de pregătire, Manuel Pellegrini a mers pe aceeași idee de la Villarrreal și Malaga. Un 4-4-2 destul de clasic, cu tenta lui de 4-4-1-1, cu Dzeko vîrf de lance și Aguero în postură de vîrf 2. Cu Navas inițial pe banda dreaptă, liniar, aspect care cam lipsea în sezonul trecut cînd din benzi se pleca aproape mereu în diagonale spre centru, cu Silva în cealaltă parte și cu doi închizători, Toure Yaya și Fernandinho, capabili să dea și pase de calitate. City e o candidată la toate competițiile în sezonul ăsta și, poate, după două semifinale, inginerul Pellegrini va face pasul către marea finală a Ligii Campionilor.
Mergem mai departe! Rămînem în Manchester ca să vorbim puțin de United. A cîștigat la Swansea, dar jocul a semănat cu cel din sezonul trecut. Pe umerii lui Van Persie a stat această victorie, iar dacă nu am fi fost informați, prin absurd, că Sir Alex Ferguson nu mai e pe bancă, nu ne-am fi dat seama de schimbare. David Moyes încă nu a reușit să imprime acel entuziasm de la Everton, care la United, pe vremea lui Sir Alex, era frecvent domolit de rigori tactice. Dar e abia prima etapă, iar adaptarea la un nou antrenor, vezi și cazul lui Ancelotti la Real Madrid, nu-i așa facilă în toate situațiile. La City se pare că merge mai ușor, asta și pentru că Pellegrini parcă a lăsat mai ușoare frînele tactice pe care le impunea Mancini, dînd mai multă libertate în teren.
Apropo de Swansea, viitorul adversar al Petrolului, pe care mulți o văd, eronat după părerea mea, o echipă ce poate fi învinsă. Mi-a plăcut o caracterizare, pe care am citit-o pe Twitter în timpul meciului, ”Are echipament ca Real Madrid, joacă la fel ca Barcelona și pierde la fel ca Arsenal”. :))) Despre Arsenal, ceva mai încolo, tot în acest registru.
Există însă o mare problemă la Manchester United. Ea se are nume și prenume: Wayne Rooney. ”The goal machine” e altădată a devenit acum un actor cu rol secundar. Priviți imaginea de mai jos:
Echipa se bucură în întregime, el e departe. Se spune în televiziune că o imagine face cît o mie de cuvinte. Așa mi se pare și mie. Limbajul trupului de puține ori păcălește. Rooney nu e fericit în momentul ăsta. Nu știu dacă e o strategie a impresarilor, așa cum se întîmplă în fotbal, căci și la precedenta renegociere de contract au existat tensiuni, discuții și amenințări, iar rezultatul a fost un salariu foarte mare. E posibil. Mi se pare însă și o criză de personalitate, de ego. Poate și un soi de frustrare. Rooney nu mai e numărul unu la echipă, acesta e Van Persie, nu cred că se poate discuta asta. Pînă și David Moyes a avut momentul său de scăpare, sau poate de sinceritate, cînd a declarat că nu-l va lăsa să plece pe Rooney pentru că nu poate lăsa echipa fără variante în cazul în care lipsește Van Persie. Apoi a revenit și a încercat s-o dreagă, dar răul era deja făcut. Lui Rooney nu i-a picat deloc bine. Vrea să plece, voia să plece însă din sezonul trecut. Poate că după atîția ani la Manchester ar vrea să schimbe ceva în viața lui, poate că vrea să se convingă de ceea ce spun mulți, anume că e între primii 3 atacanți de careu din lume. Atunci cînd analizam obsesia Realului pentru Bale, am scris că în locul lui Florentino Perez m-aș arunca fără ezitare pe pista Rooney. Cu Cristiano, Ozil și Isco, Rooney ar face un careu de poveste la Madrid.
Două vorbe despre Chelsea. Echipa de start din prima etapă nu aduce noutăți în concepția de joc a lui Jose Mourinho. 
Lipsește David Luiz, ceea ce întărește ideea că, în ciuda declarațiilor, el poate pleca. Nu știu dacă spre Barcelona, așa cum ar vrea presa spaniolă, mai degrabă spre Manchester, asta dacă United acceptă să-l lase pe Rooney la Chelsea și să ia un profil de jucător de care, poate, nu are nevoie. La United mai multă nevoie ar fi de un Modrici, de Ozil nu mai vorbesc, decît de un David Luiz. Sau de un Mata, despre care s-a mai vorbit. Un Mata care n-a jucat în prima etapă. A apărut în locul său acest De Bruyne, despre care toată lumea vorbește extrem de frumos, și care se unește la constelația de staruri, incredibilă poate acum vreo 10 ani, din ”naționala” Belgiei, pe care, personal, abia aștept s-o văd la Mondialul din Brazilia. La Chelsea, revenirea la obiceiurile din primul mandat al lui Mourinho par a se face destul de facil. Rămîne de văzut ce se va întîmpla cu Rooney sau cu Lukaku, pentru că mie mi se pare că Fernando Torres nu e un profil care să-i convină lui Mourinho, la fel și Demba Ba.
Termin cu Arsenal. Promiteam mai sus să mă mențin într-un anume registru, mai degrabă vesel. Cred că fanii lui Arsenal vor zîmbi, căci destul au stat încruntați în aceste zile. La Arsenal nu s-a schimbat nimic. Cuvîntul ”prepare” apare la fel de frecvent în ziarele britanice, atunci cînd vine vorba de ținte din mercato. Arsenal se pregătește mereu să facă o ofertă, dar fie n-o face, fie nu-i oferta care trebuie. Iar jucătorii pleacă în alte detinații. Am văzut că s-a realizat și o echipă tip a celor care au fost în discuții cu Arsenal și au ajuns la alții. N-o mai găsesc, dar după modelul de la emisiunea Fotbal European, sigur se va găsi cineva să mă ajute.
Și dacă tot am spus că o imagine face cît o mie de cuvinte, mi se pare că situația de la Arsenal nu necesită o mie de cuvinte. Ea poate fi încadrată în poza de mai jos și în mesajul acelui fan către Arsene Wenger:
A început un nou sezon de Primera Division, un nou prilej de a vedea duelul săptămînal dintre cei doi coloși ai fotbalului iberic, FC Barcelona și Real Madrid. Nimeni nu cred că are vreo urmă de îndoială că titlul de campioană va merge și anul ăsta spre una sau alta dintre cele două rivale. Primera Division a devenit de ceva vreme un campionat bipolar, iar speranțele de revenire la suspansul de acum mai mulți ani, cînd mai aveam o Valencia, un Depor, un Atletico, chiar și FC Sevilla luptîndu-se pentru titlu cred că tind spre zero. E o mare problemă pentru fotbalul spaniol în general, iar șefii de acolo dau semne că înțeleg situația și încearcă să schimbe ceva. Cîtă vreme însă distanța, financiar vorbind acum, dintre Real și Barcelona, pe de-o parte, și celelalte competitoare, pe de altă parte, se va menține la fel de mare, e greu de crezut că ea nu se va reflecta în distanța în puncte. Aici trebuie făcut primul pas, în direcția asta, a echilibrării distribuției banilor ce provin din drepturile tv, pentru că nimeni nu are de cîștigat dintr-o hegemonie, dintr-o dictatură.
Să vorbim puțin despre etapa de debut!
Începutul Barcelonei e încurajator. Pare o echipă ce și-a redobîndit caracteristicile din trecut, acea agresivitate, acel pressing atunci cînd mingea era pierdută, acele 5 secunde letale, impuse pe vremea lui Guardiola, cînd balonul trebuia cu orice preț recuperat. Acesta era intervalul de timp pe care Pep îl dădea elevilor săi, urmare, evident, a multor ore de studiu video a diverselor fațete ale jocului.
Nu știu cît de mult are de-a face Gerardo Tata Martino cu asta. Dar el e antrenorul, el stă pe bancă, în dreptul lui trebuie pusă această schimbare. S-au notat și alte modificări de ordin tactic. Alexis, ce pare titular incontestabil în acest moment grație caracteristicilor din jocul său, a fost mai lipit de bandă ca alte dăți, în vreme ce Dani Alves s-a insinuat de multe ori în zonă centrală, participînd mai activ ca anii trecuți la faza de construcție. De unde și senzația că n-a fost la fel de activ, căci au lipsit verticalizările sale în anumite situații, în schimb implicarea sa în jocul de pase a dat mai multă consistență și o superioritate numerică atunci cînd mingea era în zona sa. În partea stîngă, poate și pe fondul absenței lui Jordi Alba, Pedro a primit mai multă libertate, iar asta s-a notat.
La mijloc, Fabregas, surpriza lui Tata Martino din ”11”-le de start, a fost cel mai activ de pe teren. Agresiv, dinamic, multiplicîndu-se parcă de multe ori, a părut a anunța că are multe speranțe de la acest sezon. Rolul său l-a eliberat de multe ori pe Xavi, care izbutea astfel să primească mingea fie mai în spate, avînd toate variantele posibile de continuare, fie foarte în față, cu șanse de finalizare, dar de foarte puține ori între linii, ca pînă acum. La asta a contribuit și participarea lui Messi, care a coborît constant în zona ocupată altădată de Xavi, devenind un mijlocaș în plus.
A debutat și Neymar, dar a fost mai degrabă un debut timid, anemic. Mai are multe de aprofundat, în special pe această fază de pressing, care în brazilia îi era străină. S-a văzut un soi de stres în atitudinea lui, marea lui dorință de a nu greși nimic, de unde și pasele ”de serviciu” pe care le-a dat, fără să încerce ceva notabil. Senzația e că în momentul ăsta, Neymar nu ar avea loc în formula de start la un meci complicat, nu simplu cum a fost cel cu Levante.
După meci, Xavi a oferit dezbaterea serii, recunoscînd că în perioada absenței lui Tito Vilanova, în sezonul trecut, echipa se antrena puțin spre deloc în aspecte tactice. Un tip ca Xavi, onest întotdeauna față de fotbal, a recunoscut acum ceea ce multă lume observa. Interimatul lui Jordi Roura a fost mai degrabă un eșec. În acea perioadă echipa și-a pierdut din obiceiuri, pe care nu le-a mai regăsit nici după revenirea lui Tito. Cu consecințele cunoscute în meciurile importante din finalul sezonului trecut. O echipă fără antrenor, cît ar fi ea de mare, tot asta rămîne, o echipă fără antrenor.
Real Madrid e încă în perioada de rodaj. Se vede asta. Pe undeva, situația seamănă cu cea de la Bayern, căci induce o schimbare de filozofie, nu doar de antrenor. Ancelotti a spus-o clar, echipa trebuie să cîștige, dar e important și cum o face. Mesajul a plăcut madrilenilor, iar aici mă refer la suporterii adevărați, de stadion, nu cei de conjunctură, care n-au habar de istoria acestui club. A venit cumva în întîmpinarea dorinței lor, căci fanul Realului n-are cum să agreeze o echipă care se apără și cîștigă pe contraatac, chit că ea dă peste suta de goluri într-un campionat. Real Madrid trebuie să atace, trebuie să impună ritmul, trebuie să domine.
Pentru asta e nevoie de timp. Față de modulul lui Mourinho, cel al lui Ancelotti a pierdut un ”închizător” pur. Pierzînd astfel din siguranța defensivă, în special atunci cînd mingea e pierdută și adversarul pleacă pe contraatac. Teoretic, pe acest moment al jocului echipa ar trebui să se așeze pe două linii de 4 oameni, cu Cristiano eliberat de sarcini defensive și cu Benzema ca referință ofensivă. Toate bune, numai că Ozil și Isco, fac rău faza de repliere și uită benzile libere, deplasîndu-se, din instinct, spre centru. Dacă adăugăm aici entuziasmul ofensiv al lui Marcelo, ne rezultă o bandă orfană, o invitație pentru adversar să profite de ea.
E de presupus că lucrurile vor evolua. E nevoie de timp însă. În curînd ar trebui să reintre Xavi Alonso, ceea ce e foarte bine, căci el asigură ordinea de care echipa are nevoie. Mie nu mi-e însă foarte clară situația lui Xabi Alonso, care e deja în ultimul an de contract și căruia nu mi se pare că i s-ar face prea mult pressing pentru a semna prelungirea. Ar fi o mare greșeală ca Xabi Alonso să fie lăsat să plece, chit că Illaramendi anunță calități asemănătoare. Pentru Isco, prezența lui Xabi Alonso mi se pare esențială în configurarea jocului său, iar o linie de 3 cu Xabi Alonso, Isco și Illaramendi mi s-ar părea cea mai potrivită în momentul ăsta, chit că Sami Khedira pare a fi, prin evoluții, de nenlocuit.
Isco reprezintă partea cea mai notabilă a primei victorii madrilene în campionat. A fost MVP-ul meciului, a luminat faza de construcție și l-a lăsat oarecum în umbră chiar pe Cristiano. Ceea ce e un mare plus, căci în momentul ăsta nu mai reprezintă portughezul singura obsesie pentru adversar, a apărut o grijă în plus în persoana lui Isco.
Două vorbe și despre Atletico. A cîștigat un meci contondent, aspru pe alocuri, pe un teren greu. Se confirmă rolul său de campioană incontestabilă a ”muritorilor”. Din păcate în meciul ăsta nu l-am putut vedea pe Rusescu, ceea ce nu sună bine, oricum am lua-o. Să nu te regăsești în lot la meciul de debut nu e deloc un semnal pozitiv. Patriotismul e bun, realitatea e însă alta. Iar ea îmi spune că nu-i va fi deloc ușor lui Rusescu la Sevilla. Sincer aș vrea să mă înșel, dar în momentul ăsta situația asta e.
FC Barcelona caută un fundaș central. Eric Abidal a fost la FC Barcelona. FC Barcelona nu i-a prelungit contractul lui Eric Abidal. Eric Abidal joacă fundaș central-stîng la primul meci oficial al lui AS Monaco. Joacă toate cele 90 de minute, pe un teren greu, la Bordeaux, și o face foarte bine, aproape fără greșeală. Eric Abidal e convocat la ”naționala” Franței și spune că speră să prindă Mondialul din Brazilia. Între timp, FC Barcelona primește refuzuri pe bandă rulantă de la cluburile unde joacă fundașii pe care-i vrea și se pune problema să nu mai transfere pe nimeni.
Întrebarea e: nu cumva FC Barcelona a greșit cu Abidal? Eu cred că da.
Să le luăm pe rînd. Operațiunea ”fundaș central pentru Barcelona” se repetă deja în fiecare vară, de cînd Rafa Marquez a încetat să mai fie ”El Kaiser de Michoacan”. Cu același rezultat. Barcelona nu găsește fundaș central care să-i convină. Din varii motive. În primul rînd pentru că nu-i ușor să joci fundaș central la Barcelona, în al doilea rînd pentru că toți cei care o pot face sînt legitimați la cluburi foarte puternice care n-au nici un chef să-i piardă, în al treilea rînd pentru că Barcelona, cu excepția legitimă a lui Messi, nu-și poate permite nici un fel de nebunii financiare.
Ar mai fi un al patrulea aspect, care poartă și un nume: Cigrinski. E vorba, pentru cei foarte riguroși, de fundașul lui Șahtior, scris în engleză Chygrynskiy, pe care Guardiola l-a vrut în 2009, văzînd în el urmașul lui Marquez, iar Joan Laporta, președintele de atunci, i l-a cumpărat pentru 25 de milioane de euro. Un an mai tîrziu, urmare a prestațiilor modeste,pe alocuri caraghioase, noul președinte, Sandro Rosell, a izbutit să-l dea înapoi echipei lui Mircea Lucescu cu 15 milioane de euro. De atunci, parcă toată lumea la Barcelona se teme să riște plata unei sume considerabile pentru un posibil eșec.
Nu intru prea tare în detalii de ordin tehnico-tactic pentru a explica de ce nu-i simplu să găsești un fundaș central care să se integreze în jocul Barcelonei. Fundașii centrali care să fie capabili să dea o pasă corectă, la nivelul ierbii și nu la gît sau șold, sînt puțini, iar la Barcelona jocul de construcție începe obligatoriu de aici, de la fundașii centrali și de la portari. Apropo de portar, veți vedea, dacă Victor Valdes nu-și schimbă planurile, ce greutăți va avea Barcelona în găsirea unui înlocuitor în vara viitoare. Un fundaș central la Barcelona trebuie să știe să se apere foarte foarte sus, de multe ori spre centru, să aibă grijă de teritoriul imens lăsat în spatele său, să fie foarte rapid în acoperirea celuilalt fundaș central sau a lateralului, dacă se poate să fie bun la jocul aerian și, în principal, să nu comite gafe majore atunci cînd pasează. Deocamdată nu s-a găsit acest fundaș central care să poată sta lîngă Pique și să fie mai bun decît Puyol. Thiago Silva și David Luiz poate că ar fi, dar e greu să-i iei de la echipele lor, cît despre Hummels, deși nouă ni se pare excelent, se pare că la Barcelona ideile despre acomodarea lui în jocul echipei sînt altele.
În vara trecută a fost preferat Song, deși putea fi adus Thiago Silva. Atunci, brazilianul ar fi acceptat să vină pe un salariu mai mic la Barcelona decît la PSG, acum nu mai e cazul, căci și PSG e o echipă din ce în ce mai mare. Și Song e un exemplu în sine despre cît de greu e să pătrunzi în jocul catalanilor, căci pe cînd era la Arsenal, Song părea ideal pentru Barcelona, iar cînd a ajuns la Barcelona a început să-și arate limitele. Se va merge și-n sezonul ăsta, probabil, tot pe mîna lui Puyol, Mascherano și Pique, ceea ce înseamnă un risc imens, ținînd cont de accidentările din ce în ce mai dese ale lui Puyol și fluctuațiile de formă ale lui Pique. Plus că Mascherano a avut și el o accidentare urîtă de curînd.
Și așa fac legătura cu Abidal.
Eric Abidal e un exemplu pentru toată lumea. Un exemplu că nimic nu poate sta în calea voinței, că suferințele, oricît de grele ar fi, pot fi învinse cu o motivație de neatins. Să cîștigi bătălia vieții e cel mai frumos exemplu de autodepășire. Iar Eric Abidal a dat acest exemplu. A luptat cu îndîrjire și nu și-a uitat colegii, echipa. A fost de multe ori prezent, în timpul convalescenței, alături de colegi, i-a încurajat cum a putut mai bine, fără să-și dea seama, poate, că doar simpla lui prezență e o motivație perfectă.
A fost atît de discret Abidal pe finalul sezonului trecut! Putea să se folosească de imaginea sa pentru a forța mîna clubului, dar n-a făcut-o. Nu pricep de ce Tito Vilanova, el însuși implicat într-o luptă asemănătoare, nu i-a dat ocazia să joace mai mult pe finalul unui campionat cîștigat încă din decembrie. Poate că așa ar fi arătat că se poate conta pe el.
Discuția e acum pe două planuri. Eu cred că Barcelona putea să-i prelungească înțelegerea lui Abidal măcar pe un an. Era triumful tuturor, era cea mai potrivită expresie a motto-ului ”Mes que un club” pe care și l-a însușit Barcelona, era o demonstrație a ideei de victorie, a ideii de profesionism, a ideii de motivație. Dincolo de planul, să-i zicem, uman, e și cel sportiv. Văzîndu-l pe Abidal în meciul celor de la Monaco cu Bordeaux nu mi s-a părut că nu ar fi avut loc la Barcelona. Nu mi s-a părut că nu putea fi al patrulea central, care să dea o mînă de ajutor în momente punctuale. Nu cred că el ar fi vrut să fie titular indiscutabil, așa cum era acum două sezoane, înainte de boală. Nici n-ar avea cum, postul său de fundaș stînga s-a ocupat între timp, căci așa e viața, nimeni nu e de neînlocuit. Cred că simpla continuare la Barcelona ar fi fost pentru el un mare succes. Lacrimile sale în momentul cînd și-a anunțat plecarea arată în mod clar că-i părea rău, că tare ar fi vrut să meargă mai departe.
Nu știu dacă nu cumva greșesc, dacă nu cumva alunec pe panta emoționalului. E posibil. Poate că e bine să mai așteptăm înainte să tragem concluzii. Merg însă pe această idee, că Barcelona a greșit cu Abidal. Dacă e cineva de altă părere, aștept să fiu contrazis.
Fie și pentru că, la un moment dat, dacă ar fi apărut un ipotetic conflict de ego-uri între Messi și Neymar, Eric Abidal ar fi putut să le spună: ”Mă baieți, altele sînt luptele în viață, nu astea!”. În lotul Barcelonei e plin de campioni, e plin de cîștigători de trofee. Nici unul însă n-a cîștigat bătălia pe care a cîștigat-o Abidal. Fie și pentru asta i-aș fi prelungit contractul.
Scriam acum cîteva zile, atunci cînd dezbăteam aici subiectul Gareth Bale, că am unele rezerve față de dorințele, exprimate public, ale unor fotbaliști de a juca la o echipă sau alta. Dorințe ce dispar subit atunci cînd intervine o mărire de salariu sau o prelungire de contract. Dintr-o dată, cel care declara că ar fi extrem de încîntat să evolueze la un anume club uită și de sentimentele afișate și schimbă macazul, declarînd acum că totul a fost o interpretare eronată și că el e foarte fericit acolo unde se află. Cu cît mărirea de salariu e mai mare, cu atît și fericirea e mai mare. Pînă data viitoare…
E un soi de perpetuum mobile. Ne întîlnim cu aceste situații în general în perioadele de marcato, mai ales în cea de vară. Denimirea corectă e manipulare prin presă.
Să le luăm, ca exemplu, cîteva cazuri recente. Thiago Silva. Are contract beton la PSG, dar e dorit insistent de Barcelona. Cît de reală e insistența, noi nu avem de unde să știm. Logic ar fi ca un club de talia PSG-ului să nu aibă nici un fel de probleme în a reține un fotbalist aflat sub contract. Nu are probleme financiare, nu are de ce să-și pună problema vînzărilor pentru echilibrarea bugetului. Pînă la urmă, cea mai normală declarație e cea dată, zice-se, de șeicul finanțator al parizienilor, ”dacă mă mai enervați mult cu Thiago Silva, plătesc clauza lui Messi și vă liniștesc”. Vă veți repezi să spuneți că Messi nu vrea să plece de la Barcelona, că e fericit, că e recunoscător clubului catalan, bla bla bla. Atît de recunoscător e Messi că are deja vreo 4 sau 5 măriri de contract. Credeți că dacă lui Messi i s-ar reduce, prin absurd, salariul la jumătate ar mai fi așa de fericit la Barcelona? Eu nu cred.
Ce vreau să spun cu asta. Fericirea unui fotbalist vine, în general, din zerurile salariului. Cu cît mai multe, cu atît mai mare e fericirea. Manipularea prin presă acum intervine. Thiago Silva aruncă o idee: ”Oricine și-ar dori să joace la Barcelona”. Impresarul său confirmă interesul catalanilor. Presa abundă de informații potrivit cărora același impresar, Paulo Tonietto pe numele său, pentru cei foarte riguroși, se tot întîlnește cu oficiali ai Barcelonei ca să discute situația lui Thiago Silva. E clar interzis asta, dar pe cine să intereseze. Pe măsură ce discuțiile se întețesc, vine și reacția celor de la PSG: prelungire de contract pe incă doi ani, deci pînă în 2018, plus o mărire de salariu de 2 milioane de euro pe sezon. Mărire care intră în vigoare imediat, astfel că Thiago Silva va cîștiga 12 milioane de euro pe sezon în loc de 10. Un plus de 10 milioane, așadar, dintr-un foc, dar mai ales o garanție, căci la momentul expirării noii înțelegeri, brazilianul va avea 34 de ani. O nimica toată.
Fac o scurtă paranteză. Pe Thiago Silva, Barcelona l-a avut în mînă vara trecută. Relațiile catalanilor cu AC Milan erau și sînt excelente, iar milanezii n-ar fi avut nimic împotrivă să-l dea la Barcelona pentru același preț pe care l-a plătit PSG. Diferența a făcut-o salariul, dar și o oarecare idiosincrazie a Barcelonei cînd vine vorba de postul de fundaș central, o atitudine greu de priceput totuși, căci toată lumea e de acord, și era și vara trecută, că e un post deficitar. Prin același impresar al său, Thiago Silva solicita Barcelonei un salariu de 8,5 milioane de euro, care l-a fi plasat,pe scara salarială a clubului, peste etajul ocupat de Xavi, Puyol și Valdes. Catalanii s-au blocat la 7,5 milioane, iar PSG a plusat pînă la 10 milioane. Game over.
O pierdere mare totuși, căci postul de fundaș central la Barcelona, în contextul jocului practicat și a ideii de construcție din zona apărării impusă de Guardiola, e foarte greu de acoperit. Dovadă ce se întîmplă acum.
Paranteză închisă. Mergem mai departe. Tot la PSG rămînem însă. Un alt caz, Marco Veratti. Aproape anonim în vara trecută pentru publicul larg, a devenit brus un nume intresant după prestațiile din acest sezon. Motiv pentru care speculațiile n-au încetat să apară. Real Madrid mai întîi, apoi Juventus, mai nou Napoli, iată cîteva cluburi interesate. La 19 ani, cît avea cînd s-a mutat la Paris, direct de la Pescara, din Serie B, Veratti n-a pus mari probleme și a acceptat un salariu de 1,2 milioane de euro pe sezon, pînă în 2017. Puțin, foarte puțin, trebuie că și-a spus agentul său, Donato Di Campli, în aeste zile. Brusc, Marco a început să dea de înțeles că i-ar plăcea tare mult la Real, că Napoli chiar e un proiect interesant, una peste alta că ar cam avea gînduri de plecare. A dat de înțeles pînă ce au înțeles și șefii PSG-ului. Care au acționat, contract pînă în 2018, 2,6 milioane pe an, ceva mai mult decît dublu față de ce avea. Sînt în stare să pun pariu acum că pînă în 2018, Veratti va prelungi, cu mărire de salariu aferentă, de cel puțin două ori acest contract.
Că Ibrahimovici e următorul pe listă, nu cred că mai e o noutate. A dat de înțeles că e ușor nefericit încă de prin martie. După ce Ancelotti a ajuns, într-un final, la Real Madrid, au apărut zvonuri cum că l-ar urma și Zlatan. Mai ales că la el era un lucru obișnuit, agentul său, Mino Raiola, fiind un bun strateg al acestor demersuri. Așa că se așteaptă o prelungire tot pînă în 2018, cu o mărire de la 14 la 16 milioane de euro a salariului stagional.
Arturo Vidal e și el pe această listă. Un transfer excepțional reușit de Juventus, un fotbalist de mare calitate, al cărui rol în angrenajul campioanei Italiei e extrem de important. Aș zice, e doar o părere, cel mai important. Mi se pare, că în acest moment, cu toată simpatia pe care am declarat-o pentru Pirlo, Vidal ar mai greu de înlocuit. Au apărut tentațiile și-n cazul chilianului. Real Madrid, Chelsea, Bayern, iată trei motive numai bune pentru ca șefii lui Juventus să treacă la acțiune și să-i propună un salariu de 4 milioane pe sezon și un contract mărit pînă în 2018. Tuttosport zice că totul e făcut, fotbalistul însă dezminte. În cîteva zile însă cred că vom avea și confirmarea oficială.
Vorbeam de manipulare. Să explic un pic. În aceste zile de mercato, sîntem bombardați de știri și zvonuri, care mai de care mai bombastice. Aceste zvonuri nu apar din imaginația ziariștilor ori din visele lor, ci din diverse surse, care au tot interesul să facă publice astfel de lucruri.
N-am apucat pînă acum să scriu mai deloc despre Carlo Ancelotti și nici despre noul proiect al lui Florentino Perez la Real Madrid. Am făcut-o o singură dată, atunci cînd PSG-ul punea bețe-n roate relației de înțelegere dintre Real și don Carlo, ce se înfiripase de ceva vreme. Între timp lucrurile s-au schimbat.
N-o să mă refer decît punctual la meciul amical al Realului cu Lyon. Un meci amical e un meci amical, e făcut pentru teste și probe, doar la noi se trag concluzii și se caută scandal după un simplu meci de pregătire. De aceea n-o să abordez în nici un fel celălalt ”amical” de lux al zilei de miercuri, cel dintre Bayern și Barcelona, din simplul motiv că n-ai ce analiza de la un meci care aduce, pe de-o parte, o echipă aflată de aproape o lună în pregătiri și o alta ce avea doar 8 zile de antrenamente, ba se mai prezenta și fără o grămadă de jucători importanți, ca să nu mai zic de problema apărută cu antrenorul. De aceea, nici despre Bayern nu se pot spune prea multe. E redundant să spui că e foarte puternică, eu sînt tare curios cum va decurge asimilarea filozofiei lui Pep. Nu văd cine le-ar putea sta în cale în Bundesliga. M-aș hazarda să spun și-n Europa, dar pînă în martie-aprilie, cînd vor începe meciurile adevărate în Champions League mai e timp și se pot întîmpla destule.
Înapoi la Real Madrid! Și la Carlo Ancelotti.
Dupa 3 ani de furtuni și uragane de tip Mourinho, Ancelotti reprezintă un front atmosferic de care madrilismul în general avea nevoie. Italianul nu va face niciodată spectacole mediatice de genul celor făcute de portughez. E caracterizat ca un ”un om al președintelui”. Nu vă grăbiți să trageți concluzia că primește echipa de start în plic sau schimbările prin telefon. Nu e cazul. Florentino e prea deștept pentru asta. E omul președintelui pentru că, în general, lucrează cu ce are la dispoziție. Nu cere transferuri halucinante la preț și nici n-are nevoie să facă servicii impresarului său, solicitînd doar jucători de-ai acestuia. Încearcă să se acomodeze el cu ce găsește în lot.
Merită reamintit, cred, că Ancelotti n-a fost un fotbalist oarecare. Descoperit la Roma, a atins maturitatea deplină în Milanul lui Sacchi, prima echipă completă a fotbalului modern. De la principiile lui Sacchi a plecat și Guardiola. Ancelotti juca la mijloc, lîngă Rijkaard, cu Evani și Donadoni completînd o linie colosală. Era epoca unui 4-4-2 ce greu se schimba.
Mai merită reamintit că a antrenat Parma, Juve, Milan, Chelsea și PSG și că a luat titlul în 3 țări. Milanul său din perioada 2002-2007 ar fi trebuit și el să marcheze o epocă. A luat de două ori Liga și poate ar fi trebuit s-o mai ia de două ori, căci acea eliminare din 2004, contra lui Depor după 4-1 acasă în tur, și acea finală pierdută cu Liverpool, la Atena, după 3-0 la pauză, fac parte din categoria accidentelor, a miracolelor. În acele campanii, Milanul era cea mai bună echipă și e intersant de discutat ce s-ar fi ales din destinul lui Jose Mourinho dacă ar fi întîlnit, în semifinalele sezonului 2003-2004 cu Milan și nu cu Depor.
Mai merită reamintit, nu știu dacă în ultimul rînd, că Ancelotti a fost cel care l-a reinventat pe Pirlo. S-a inspirat un pic de la bătrînul Carlo Mazzone, care-i atribuise, în 2001, un rol asemănător pe cînd Pirlo juca la Brescia. Ancelotti și-a dat seama că Pirlo răspunde mai bine jucînd mai retras și a procedat în consecință. Am scris într-un text anterior că-l simpatizez pe Rafa Benitez, la fel trebuie s-o spun și în cazul lui Pirlo, e unul dintre fotbaliștii pe care-i am cel mai mult la inimă.
Să mergem spre prezent! Mai bine zis spre viitor. Spuneam mai sus despre noul proiect al lui Florentino Perez. E un fel de-a spune. Florentino și-a schimbat un pic strategia. A adus 3 spanioli pînă acum, l-a confirmat pe Morata, i-a prelungit contractul lui Jese Rodrguez. E o schimbare de optică, dată poate și de recentele studii care reflectă că Real Madrid nu mai e echipa numărul unu în sentimentele spaniolilor. FC Barcelona i-a luat acest loc, iar asta, ținînd cont ce reprezintă Barcelona la nivel politic și social, sigur nu i-a convenit lui Florentino. Nici lui și nici prietenilor săi din administrația de la Madrid. Un Real Madrid mai spaniol ca niciodată în mandatele lui Florentino reprezintă o notabilă schimbare de atitudine din partea celui supranumit, într-o vreme, ”vînătorul de Baloane de Aur”.
Ancelotti acum. Surprinzător aș zice, ținînd cont de trecutul său, pare a încerca un modul 4-3-2-1, pe care l-a probat la Juventus și care i-a ieșit de minune la Milan. Surprinzător pentru că n-a făcut asta nici la Chelsea, nici la PSG. La Chelsea a încercat un 4-3-3, la PSG a mers pe 4-4-2, cu varianta sa derivată, 4-4-1-1. S-a văzut cu Lyon încercarea de a așeza echipa în această formulă. În așteptarea lui Xabi Alonso, de a cărui continuitate la Real eu nu sînt foarte convins (îi expiră contractul în vara viitoare și nu pare prea hotărît să prelungească, e într-un fel în situația lui David Villa), Ancelotti părea să încerce o linie de trei, cu Isco-Illaramendi-Khedira, apoi una de doi, Cristiano și Ozil, plus Benzema pe poziție de 9, de vîrf. Cu Lyon nu s-a jucat de la început cu acești jucători, dar s-a jucat în acest sistem. În repriza a doua a mai schimbat, echipa s-a așezat în 4-2-3-1, dar cu Cristiano împins. N-ar fi ceva inedit la Cristiano. El a mai jucat ca atacant împins și la United și la Real, cu Mourinho. Nu cred însă că e cea mai bună soluție, căci Cristiano pierde mult în acea poziție. Poate doar să fie o idee de avarie, fiindcă odată cu plecarea lui Higuain, Madridul a rămas doar în Benzema și Morata.
Așa cum am spus, a fost doar un meci amical. Vor mai fi, mai sînt 3 săptămîni pînă începe Primera. E timp de experimente. Ancelotti e un tip maleabil și va căuta să se adapteze. Nu are, probabil, geniul lui Guardiola sau Mourinho, dar e un tip liniștit, care a arătat la PSG că poate pune la un loc 11 caractere ce abia se cunoșteau.
Așadar, ceea ce era de așteptat s-a întîmplat. Așa cum scriam și în precedenta postare de pe acest blog, operațiunea antrenor pentru Barcelona părea să conducă spre un singur nume. Cel al lui Gerardo ”Tata” Martino. Am explicat în acest text și de ce. În cele ce urmează, după ce am citit foarte multe articole sau postari pe bloguri din Spania și Argentina, o să încerc să conturez o personalitate a noului antrenor al catalanilor. Nu e un nume foarte cunoscut la noi, căci din păcate campionatul Argentinei nu s-a văzut în perioada în care antrena cu rezultate și laude pe Newells Old Boys.
Probabil că prima întrebare pe care și-o pune toată lumea este de unde vine porecla ”Tata”. N-are nici o legătură cu cuvîntul din limba română. Ei bine, așa cum el însuși declara într-un interviu în anul 2007, habar n-are de unde provine. se întîmplă, de fapt, la foarte multe porecle din fotbalul sud-american. ”De 30 de ani sînt în fotbal, habar n-am de unde vine porecla asta și sînt convins că foarte ulți oameni nu știu care e prenumele meu real și cred că, de fapt, mă cheamă Tata”, spunea Martino în acel interviu.
Să mergem mai departe! Și să intrăm în miezul problemei. Poate face față acest om la FC Barcelona? Asta cred, de fapt, că-i întrebarea ce-i preocupă și pe fanii catalanilor, dar și pe rivali lor. N-am văzut nicăieri vreo opinie negativă la adresa lui Martino. În Argentina i se spune ”Strategul”. Îi place să cîștige, dar se zice că nu-i place să cîștige oricum, ci e foarte preocupat de estetica jocului. Jucătorii pe care i-a pregătiti vorbesc cu plăcere de atrenamentele sale, unde pune mare accent pe latura tehnico-tactică.
Îi place ca echipele pe care le antrenează să fie cele care fac ritmul, care se află la conducerea jocului. Agresivitate, intensitate și recuperarea baloanelor pierdute cît mai aproape cu putință de poarta adversă. E un mare admirator al lui Bielsa și Guardiola, de la cel din urmă s-a inspirat atunci cînd și-a desenat echipa conform principiilor de mai sus. De la acea echipă a Barcelonei cîștigătoare a celor 6 trofee într-un sezon, cu Henry, Eto`o și Messi reprezentînd prima linie de pressing. Atunci, grație efortului camerunezului, Barcelona a dus aproape de perfecțiune această metodă, pe care Guardiola încearcă s-o impună acum la Bayern. Metoda celor 5 secunde, atît cît trebuie să dureze recuperarea unei mingi pierdute. După plecarea lui Eto”0, Barcelona a pierdut mult din acest stil, iar spre finalul epocii Guardiola și în sezonul trecut aproape că s-a stins.
În Argentina, Newells a fost echipa împotriva căreia s-a șutat cel mai puțin. Acțiunile de atac începeau de la portar și continuau cu fundașii centrali, care deschideau unghiul de pasare deplasîndu-se spre lateral și permițînd astfel mijlocașului închizător să coboare între ei. Fix ca la Barcelona lui Guardiola. Martino merge clar pe modulul 4-3-3, cu doi jucători de bandă care se deschid foarte mult și cu linia de mijloc extrem de mobilă. Diferența o face folosirea unui vîrf de meserie, spre deosebire de metoda acelui ”9 fals” atît de apreciată de Guardiola inclusiv acum la Bayern, unde se pare că Ribery va primi acest rol.
S-a vorbit mult despre relația cu Messi. S-a mers pînă a se spune că Messi a fost cel care l-a numit antrenor. E o exagerare. Messi avea 12 ani cînd a plecat din Rosario, care e și orașul natal al lui Martino, ce fel de relație putea el avea cu acesta? Cu siguranță că Messi a urmărit cu multă atenție jocurile echipei din orașul său natal și a lăudat de cîte ori a putut fotbalul arătat de Newells. De fapt, se pare că tatăl lui Messi îl plăcea foarte tare pe ”Tata” pe vremea cînd era jucător. Apropo, a jucat și în Spania, la Tenerife, dar foarte puțin. Se spune că era un număr 4 pur, o altă asemănare cu Guardiola.
Despre Messi, Martino spunea că îl preferă în poziția sa inițială, în banda dreaptă, de unde își poate pune în valoare calitățile mult mai bine. De văzut acum ce se va întîmpla. Marea problemă a lui ”Tata” e că Barcelona nu are un 9 autentic, care să se plaseze între Messi și Neymar. În plus, randamentul lui Messi pe noua poziție inventată de Guardiola la acel Clasico cu Real Madrid de pe ”Bernabeu” a fost întra-adevăr fantastic, astfel că nu ar exista, teoretic, motive de schimbare.
Spaniolii și-au reamintit acum ce greu le-a fost cu Paraguay, la Mondialul din 2010. Cine dorește, poate revedea acele momente AICI. Și și-au reamintit, cu această ocazie, că selecționer al sud-americanilor era Gerardo Martino. Același Paraguay care, un an mai tîrziu, prindea finala Copei America. A fi antrenor la FC Barcelona e însă o misiune infinit mai grea. Pînă acum, ”Tata” Martino se considera un tip fără noroc. Atît ca jucător, cît și ca antrenor. Se vede treaba că atunci cînd îți faci treaba cu pasiune și profesionalism, cînd faci ce-ți place și-ți place ce faci, vine ea și răsplata. Și nu doar în fotbal.
Antrenor la FC Barcelona. Antrenorul lui Messi, Neymar, Iniesta, Xavi, Cesc, Pique și toți ceilalți. Ce vreți răsplată mai mare?!
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!