MANCINI A UCIS CAMPIONATUL ANGLIEI

MANCINI A UCIS CAMPIONATUL ANGLIEI

Nu, nu e nici o greșeală în titlu. Chiar așa e. Manchester City a ucis suspansul în Premier League. Încă din ianuarie. E limpede, nu avem un sezon, acest 2012-2013, care să ne ofere prea multă neliniște. Oricît ne-am dori noi să avem parte în toate campionatele de finaluri precum cel de anul trecut din Anglia, în sezonul ăsta n-avem cum. N-avem cum să avem nici măcar suspansul existent în sezonul trecut în Germania, în Franța, în Italia, chiar și în Spania, unde campioanele nu s-au decis în ultima secundă a ultimului minut al ultimului meci, ca în Anglia, dar tot am avut o doză de neprevăzut pînă undeva spre luna mai. Anul ăsta nici nu a venit primăvara și titlurile sînt cam în buzunarele unora. În Spania, 12 sau 16 puncte, depinde cum pui problema, în Anglia, 12 puncte, în Germania, 15 puncte, oricît am crede că în fotbal e posibil orice, parcă ne ducem cam departe cu acest ”orice”. Apoi, în Franța sînt 6 puncte, iar în Italia sînt 5 puncte, dar parcă și aici echipele de pe primul loc sînt evident mai puternice decît urmăritoarele lor ca să asistăm la întoarceri. Dacă greșesc undeva, vă rog să mă contraziceți!

Să mă întorc la City. Și la uciderea campionatului.

Nu mi-a plăcut niciodată Mancini. Mi se pare un italian mofturos și ușor parvenit, în stil fotbalistic vorbind bineînțeles. S-a cățărat pe culmile fotbalului mare la Inter, dar a beneficiat acolo de conjunctura evident favorabilă a acelor sezoane cînd, cu Juve în purgatoriu, cu Milan într-o derivă asemănătoare cu cea a lui Berlusconi, cu Lazio și Roma măcinate de probleme financiare interne, Inter reprezenta singura bornă viabilă din ”Il Calcio”. Chiar și așa, cu jucători luați pe bani suficient de mulți, a trebuit ca Moratti să facă mutarea decisivă ca să izbutească să-și îndeplinească visul numit Champions League. Mutarea decisivă o știți cu toții. Se numește Mourinho.

 O analiză a ceea ce se întîmplă la City merită făcută. Și o voi face, promit, căci cifrele sînt fabuloase. Cifrele investițiilor. Deocamdată mă întreb ce vor face șefii ”cetățenilor”. Mai exact Txiki Beguiristain și Feran Soriano. Mai reprezintă Mancini antrenorul potrivit pentru Manchester City? Mă tem că nu. La meciul cu Southampton de sîmbătă ar fi fost nevoie de traducere, ca la filme, pentru a înțelege mutările tactice ale lui Mancini. Javi Garcia fundaș central? Revenise Kolo Toure de la Cupa Africii totuși. Apoi schimbarea lui Lescott cu Kolarov? Se vorbește de luni bune, eu însumi am scris despre asta, că Mancini și Lescott nu-și mai vorbesc, dar mai logic era să-l scoți pe Barry, care-și dăduse un autogol și jucase extrem de rău, făcînd practic cel mai prost meci al său la City. Și în sfîrșit, schimbarea lui Silva cu Maicon? Pe asta, eu unul n-am reușit s-o pricep și pace.

Ce-și mai propune Mancini pentru acest sezon? Cupa Angliei, e clar, căci din celelalte competiții e afară. Era bună și o Europa League, ca ieșire de urgență de pe autostrada spre dezastru pe care s-a înscris această mașină scumpă, dar fără șofer, numită Manchester City. Deocamdată, în Cupa Angliei n-a început greul, căci următorul adversar e Leeds, duminică. E cam cel mai important meci al sezonului pentru Manchester City, acum ar mai merge acest promo pe care l-au făcut unii la un meci al lui Liverpool. Plus, eventual, în afară de Cupa Angliei, o victorie cu Manchester United, pe ”Old Trafford”, bună ca pansament moral pentru suporteri.

 Revin la Beguiristain și Soriano. Cu siguranță lucrează. Cînd toți îl dădeau pe Guardiola la Manchester City eu îi sfătuiam să se mai gîndească. Și să țină cont de un aspect. Înainte de Pep, Beguiristain și Soriano l-au vrut pe Mourinho la Barcelona. Au și negociat cu el și Jorge Mendes, reprezentantul lui, în mai multe etape. Prin ianuarie 2008 au fost la Porto, presa i-a surprins, dar au cotit-o spunînd că au venit să discute pentru Bruno Alves, fratele lui Geraldo, fostul stelist. Între timp, Andre Villas-Boas, asistent al lui Mourinho atunci și destul de necunoscut, mergea la toate meciurile Barcelonei. Apoi, în februarie, s-au întîlnit din nou, în Ghana, unde era Cupa Africii, iar Mourinho, fără job atunci, era comentator pentru Eurosport. Acolo, în călduroasa Africă, au înghețat negocierile, căci pretențiile lui Mourinho erau cam mari, nu neapărat la nivel de salariu pentru el, ci la nivel de transferuri, iar Barcelona nu prea avea resurse.

Acum Manchester City are. Resurse și nevoie de antrenor. Toate drumurile duc la Mourinho, nu-i așa? Da, așa e. Problema e că și ale lui Chelsea tot acolo duc. Am scris despre asta recent, despre dorința Marinei Granovskaia, omul de încredere al lui Abramovici la Chelsea, de a-l readuce pe Mourinho pe ”Stamford Bridge”.

Ăsta e marele talent al unui profesionist. Să fie căutat, să se bată cei puternici pentru el. Mourinho e din această categorie. Acum rămîne să vedem ce funcționează mai bine pe piața interbancară, petro-dolarii sau rublo-dolarii.

DE ZIUA LUI HAGI

DE ZIUA LUI HAGI

Azi e ziua lui Hagi. Televiziunile s-au repezit să-i spună la mulți ani, cu cît mai de dimineață cu atît mai bine. Ziarele s-au întrecut în imagini cu el, adunate de-a lungul carierei de jucător. În general lumea și-a adus aminte, dar asta nu va dura mult. De mîine se vor relua ironiile la adresa lui, de mîine vor fi din nou prezente caterincile, miștourile, glumele proaste pe care le fac unii avîndu-l pe el drept subiect. Pînă anul viitor, pe 5 februarie, cînd îi vom spune iar la mulți ani și ne vom uita iar la poze, la imagini și ne vor reveni iar în memorie momentele cînd aveam și noi un fotbalist capabil să se ia la trîntă cu marile valori ale lumii.

Sîntem o nație tare ciudată. Uităm repede și n-avem respect față de nimeni. Uităm repede că Hagi a ținut în spate un fotbal ce nu a mai avut și nici nu cred că va mai avea vreodată asemenea performanțe. Un fotbal corupt pînă în măduva oaselor, un fotbal mocirlos și putred, o vomă ce nu se mai oprește și care împute tot ce se află în preajmă. Un fotbal în care fiecare își permite orice.

Hagi și-a permis doar să-l joace. Acolo, pe teren, unde e greu, unde genunchii se ciocnesc, unde crampoanele atacă tibiile și unde gleznele fine fac diferența. Și-a permis să conducă o generație cum nu va mai fi, o generație care-l respectă, pentru că i-a simțit valoarea, l-a văzut cît e de bun, o generație de fotbaliști, nu de jucători de fotbal cum sînt azi, care au știut că se pot baza oricînd pe cel mai bun dintre ei.

Am vorbit de multe ori cu Ilie Dumitrescu despre Hagi. Ilie Dumitrescu, un alt exemplu de mare fotbalist pe care oamenii populați de certitudini și pentru care dubiile nu merită să existe își permit să-l ia la mișto. Ilie vorbește cu un respect vecin cu evlavia despre Hagi. Pentru el nu există al fotbalist mai mare decît Hagi. Spune mereu, ”e Hagi și apoi venim noi toți ceilalți”. L-am întrebat o dată cum de nu s-a supărat pe Hagi atunci, la acea semifinală de Cupa Campionilor cu Galata de la Istanbul, cînd, din cauza lui a luat un cartonaș galben stupid și n-a putut juca finala cu Milan de la Barcelona. Nu că asta ar fi schimbat cu ceva istoria acelei finale, dar un asemenea moment rămîne unic în viața oricărui fotbalist, să te afli pe teren la finala celei mai importante competiții din lume. Ilie s-a uitat la mine ca la un zmintit cînd i-am spus că eu, în locul lui, n-aș mai fi vorbit niciodată cu Hagi de supărare și mi-a zis: ”Bă, tu nu ești sănătos?! Cum să mă supăr eu pe Hagi!! Păi eu fără Hagi poate nue existam în fotbal”.

Adevărul e că noi, în general, fără Hagi poate nu existam în fotbal. Așa că avem toate motivele să-l ironizăm, să-l luăm la mișto și să-i căutăm greșelile și acolo unde nu sînt. Mergeți în Argentina și spuneți ceva rău de Maradona! Și o să vedeți reacțiile. Iar Maradona a făcut, după ce s-a lăsat de fotbal, infinit mai multe greșeli și nu mă refer aici la greșeli de exprimare. Mergeți în Portugalia să vedeți dacă găsiți pe cineva care să-l ia la mișto pe Eusebio. Credeți-mă, n-a debordat de inteligență, însă a fost un monument și toată lumea l-a tratat cu respect. Mergeți în Polonia să vedeți dacă rîde cineva de Boniek. Și exemple tot sînt. Aș îndrăzni să mă refer și la Stoicikov, deși aici s-ar putea să greșesc, căci bulgarii nu-s departe de noi ca mentalitate.

Așadar, să continuăm să-l luăm la mișto pe Hagi. Dar să nu uităm în același timp să sperăm, să ne rugăm eventual, ca băiatul lui să fie la fel de talentat și de serios ca el și să ne poată da o mînă de ajutor să scoatem fotbalul ăsta din canalul în care a căzut. Eventual să ne rugăm ca tot el, cel căruia îi spunem azi la mulți ani, iar mîine îl vom lua la mișto, să scoată și ceva de la Academia sa, făcută din banii lui, cîștigați pe teren, nu din terenuri, marcînd goluri și nu dînd goluri în economie, șutînd ca din tun și nu dînd tunuri în industrie. Să ne rugăm să scoată el, din banii lui, un al doilea Popescu, Dumitrescu, Petrescu, Munteanu, Răducioiu, Lupescu, Belodedici că să stea alături de cel de-al doilea Hagi, pentru că singur, chiar dacă te cheamă Hagi, nu poți face nimic.

Iar în timpul ăsta, să-l luăm la mișto.

Uitînd că atunci cînd s-a retras, a plîns și el, dar și noi, cei care ne bucurasem alături de el. De atunci, s-au mai retras căpitani ai ”naționalei”, dar de plîns n-a mai plîns nimeni. Nici ei, dar nici noi. Poate doar de mila fotbalului românesc.

LA MULȚI ANI, GICĂ HAGI!

Hagi a marcat multe goluri în cariera sa. La ”națională” sau la echipele de club. Eu vreau să vă propun o pasă. Dată lui Ilie Dumitrescu, într-un meci România-Cipru, jucat pe ”Ghencea”. Vă rog să priviți cu atenție pasa de la golul de 2-1 și să-mi spuneți după aceea dacă nu cumva găsiți mari asemănări cu pasele pe care le dau azi Xavi sau Iniesta. Doar că Hagi dădea astfel de pase acum 20 de ani

Dacă nu v-am convins, găsiți aici tot ce vă trebuie ca să vă reamintiți cine a fost fotbalistul Gică Hagi. Eu am rămas țintuit, de la început pînă la final, în fața monitorului. Sînt imagini pe care le-am mai văzut, dar le revăd mereu cu plăcere. Și cu aceași emoție.

P.S.

 

E posibil să fiu un pic subiectiv. Cu Hagi mi-am început practic cariera de jurnalist. Cu transferul său la FC Barcelona, în vara lui 1994. Eram în Spania atunci și am scris aproape două săptămîni, zi de zi, despre acest lucru. Au fost primele mele articole de primă pagină.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

E MAI UȘOR DE JUCAT ÎN ”EL CLASICO” DECÎT DUPĂ ”EL CLASICO”

E MAI UȘOR DE JUCAT ÎN ”EL CLASICO” DECÎT DUPĂ ”EL CLASICO”

Am văzut cu toții primul Clasico al anului, cel de săptămîna trecută, din Cupa Spaniei. L-am comentat, l-am analizat, l-am discutat în acele zile. A fost unul dintre cele mai frumoase din lunga serie de meciuri directe între cei doi coloși ai fotbalului spaniol. Dar, pe cît de frumos a fost meciul, pe atît de greu le-a venit ambelor combatante să se refacă, să se mobilizeze și să să concentreze la următorul adversar din campionat.

Atunci cînd Barcelona s-a împiedicat la San Sebastian, scriam că reducerea distanței față de lider e benefică pentru Real Madrid. M-am referit atunci doar la echipa madrilenă, dar cred că e valabil și în ceea ce privește Barcelona. Tensiunea competitivă e extrem de importantă, a avea jucătorii mobilizați la maximum e un deziderat al oricărui antrenor, mai ales că pentru Real Madrid, dar și pentru FC Barcelona, urmează meciurile cu adevărat importante, cele din Champions League.

Gică Craioveanu spunea sîmbătă, la Fotbal European, că se vor observa, în ceea ce a mai rămas din sezon, diferențe între felul în care Madridul va aborda meciurile cu adversari grei și felul în care va juca în meciurile cu parteneri normali, să le spunem meciuri ”de serviviu”, care trebuie jucate și ele, chiar dacă fără chef. Confirmarea a venit imediat, la cîteva ore practic, la Granada, unde Madridul a fost din nou patetic și, uneori, penibil.

Autogolul lui Cristiano Ronaldo e doar un detaliu, o anecdotă. Chiar dacă e primul autogol din cariera sa și a fost un bun prilej de glume pe rețelele de socializare, e un lucru care se poate întîmpla oricui. A fost o fază fixă, Cristiano s-a apărat la prima bară, doar că a lovit prost mingea. Ce s-a petrecut în continuare cu el și cu echipa iese din sfera normalului. O echipă care nu trage la poartă nu poate cîștiga un meci. Sau poate, cazul Granadei, dar numai cu mult noroc. IarRealul a tras o singură dată pe poartă, și atunci nu prea periculos, iar în condițiile astea, în fața unui adversar care a alergat de parcă de acest meci depindea viitorul omenirii, drumul spre eșec a fost cel normal.

Și dacă am amintit de Granada, să nu-l uităm pe Torje. Extrem de generos în efort, Torje a meritat aplauzele spectatorilor la schimbare. Poate că de la el lumea de la noi aștepta goluri, pentru că noi îl știm ca jucător ofensiv, însă noul antrenor de la Granada a gîndit alt rol pentru el în acest meci. Pe partea sa, a lui și a fundașuli dreapta, Nyom, Realul nu prea a mișcat, Cristiano Ronaldo mutîndu-se, poate tocmai din această cauză, spre centru sau în banda cealaltă.

 Cristiano nu trebuia să joace acest meci. A avut probleme fizice, a jucat cu infiltrații contra Barcelonei și s-a văzut și atunci că nu-i în apele sale. Problema e că el vrea să joace mereu, ambiția sa e ieșită din comun, doar că în aceste condiții, cînd nu e la capacitate maximă, mai mult strică decît ajută. Iar autogolul, la nivel mental, nu l-a ajutat, ba l-a aruncat într-o ciudată stare de anxietate, care pînă la final l-a sufocat.

Și încă un lucru. S-a văzut ce important e Mesut Ozil. Absența sa a privat Realul de organizare, dar în special de ultimă pasă. Modrici n-are nici o legătură cu Ozil, iar pe parcursul meciului de la Granada s-a văzut cum de multe ori Khedira era cel care încerca să-i ia locul colegului de la ”naționala” Germaniei. Modrici înseamnă pasă și asociere, plus progresie cu mingea la picior, Ozil e cel care primește, se întoarce, se uită, face acea pauză insesizabilă aproape în care gîndește, și apoi dă pasa decisivă.

Revin la ceea ce a spus Gică Craioveanu. Și mă întreb dacă nu cumva această lipsă de motivație în ANUMITE meciuri nu va afecta prestația echipei în ACELE meciuri de care vorbeam, cele importante. Pînă la prima manșă cu Manchester United mai e foarte puțin, iar calendarul e infernal, cel puțin în faza partidelor retur: Barcelona în cupă, Barcelona în campionat, United în Ligă, 3 meciuri într-un interval miercuri-marți ce vor pune mari probleme.

 Și la Barcelona se poate vorbi, pe alocuri, de lipsa tensiunii competitive. Presupun că dacă Real cîștiga la Granada, ar fi jucat altfel și catalanii la Valencia. Un oraș în general ostil Barcelonei, un teren pe care Barcelona nu se simte deloc bine, dar și un stil gîndit de Ernesto Valverde care nu convine Barcelonei. Cît timp a putut să alerge, Valencia a terorizat Barcelona cu pressingul, zonal și personal, în cazul lui Xavi, care n-a prea apărut. Iar cînd Xavi nu dă ora exactă în jocul catalanilor se vede cu ochiul liber.

În plus, Messi a făcut un meci foarte slab. La fel ca anul trecut în această perioadă, traversează o zonă de turbulențe din punct de vedere fizic, ceea ce-i afectează calitatea. Sigur că la valoarea pe care o are găsește cîte o pasă decisivă, dar pe ”Mestalla” a fost evident că nu e în apele sale. Și la el se poate vorbi de o oboseală post Clasico, la fel ca și la ceilalți jucători. Spre deosebire de Real însă, Barcelona a scos un punct, astfel că bilanțul contabil al acestei etape e cît de cît pe plus.

E totuși ceva care preocupă și la Barcelona. Starea de sănătate a lui Tito Vilanova. Absența sa de pe bancă se vede mai ales în momentele complicate. Marea calitate a lui Vilanova, chiar și cînd era secundul lui Guardiola, era felul în care intepreta o partidă în timp real, felul în care corija anumite aspecte care nu funcționau. Cu Valencia, echipa a fost lentă, de-a latul terenului, iar schimbările au părut a fi dictate din teren, nu de pe bancă. E o problemă tare delicată, sănătatea unui om e mai importantă ca orice, dar e un detaliu care începe să se observe, mai ales că, se spune, Tito va reveni abia spre sfîrșitul lui martie.

FC BARCELONA CONFIDENTIAL

FC BARCELONA CONFIDENTIAL

A fost primul Clasico al anului, prilej de discuții, analize, polemici, certuri și alte elemente ce compun o astfel de rivalitate. FC Barcelona și Real Madrid nu pot exista una fără cealaltă, fiecare e un reper pentru tabăra adeversă, iar această rivalitate colosală a dus la progresul fotbalului în Spania. Real Madrid și FC Barcelona sînt astăzi primele două branduri fotbalistice din lume, din orice punct am privi acest lucru. Din punctul de vedere al bugetelor, al banilor pe care-i vehiculează, al profiturilor pe care le generează, al lui Messi sau Cristiano Ronaldo, al fotbaliștilor ce compun loturile, al audiențelor televiziunilor din toată lumea, chiar și al datoriilor, asta ca să-i împac și pe cei care caută nod în papura acestei realități. Datorii care, dacă tot am ajuns la acest capitol, sînt, în marea lor majoritate, către bănci private, astfel că viitoarea lege a fair play-ului financiar propusă de UEFA le va afecta foarte puțin.



Real Madrid datorează această clasare performanțelor din secolul trecut, care au ajutat la formarea brandului, dar mai ales unui om: Florentino Perez. A cărui viziune s-a dovedit excepțională, la fel ca și capacitatea de a readuce strălucirea acestui club, de a-i reface imaginea și de a-l propulsa în fruntea topurilor. Acel Real Madrid ”galactic”, acea comuniune de Baloane de Aur adunate într-o singură echipă, acel ”glamour” oferit de Zidane, Ronaldo, Beckham, Figo, Raul, Roberto Carlos, Redondo sau Guti s-au transformat în prima mare echipă a secolului 21.

Barcelona nu putea sta degeaba privind la strălucirea rivalilor. Și astfel s-a creat ”Barcelona Bonita”, un concept tras din ”jogo bonito”, un slogan publicitar de acum un deceniu. Dacă la Real Madrid a fost Florentino Perez, la Barcelona a fost Ronaldinho. În jurul lui s-a creat acea echipă frumoasă, din care s-a născut cea de azi, cea mai bună, în mod evident, din istoria clubului și una dintre cele mai bune, nu-s puțini cei care cred că e cea mai bună, din istoria fotbalului.

Filmul pe care vi-l propun astăzi despre asta vorbește. Despre renașterea Barcelonei. ”FC Barcelona Confindential” e primul documentar realizat, oarecum pe principiul reality show-urilor, cu un club mare de fotbal. Cu imagini inedite, din birourile conducătorilor, cu discuții inedite, cu instantanee de culise nevăzute pînă atunci din tratativele pentru transferuri, cu sume de bani niciodată dezvăluite.

E un film mai vechi, dar merită să-l vedeți. Vă sfătuiesc să o faceți chiar dacă nu sînteți fan sau admirator al Barcelonei. Veți vedea cum o echipă managerială tînără și entuziastă reușește să aducă zîmbetul și bucuria de trăi peste un stadion și un club în plină depresie. Joan Laporta-Sandro Rosell-Ferran Soriano-Txiki Beguiristain-Frank Rijkaard-Ronaldinho. Aceasta e echipa. În afara lui Rosell nimeni nu mai e acum în club. Dar ei au fost cei care, pe vremea cînd erau uniți și nu aveau orgolii, au început totul.



”FC Barcelona Confidential” e un film numai bun pentru un week-end.Vizionare plăcută!

 

DE LA EGAL LA EGAL, VARANE

DE LA EGAL LA EGAL, VARANE

„Sînt destui cei care cred că nu poate juca la Real Madrid. Eu unul pot să-ți spun foarte sigur că Raphael nu s-a dus la Real ca să sprijine pereții vestiarului”. Aceasta a fost declarația lui Gervais Martel, fost președinte al clubului francez RC Lens. A fost dată celor de la Marca în septembrie, la puține zile după ce fostul jucător al lui Lens jucase în Liga Campionilor contra celor de la City. Și n-o făcuse rău, ba dimpotrivă, foarte bine, în fața unui atac, al lui City, cu multe valori.

Martel a mers atunci mai departe, spunînd că este cel mai promițător fotbalist care i-a trecut prin fața ochilor. Lumea a interpretat atunci asta ca o exagerare, fie a lui, fie a ziaristului care i-a luat acel interviu și care a căutat să scoată ceva mai mult. Dar aceeași lume cred că l-a descoperit pe Varane cu adevărat abia în acest prim Clasico al anului.

Recomandat de Zidane, francezul cu un fizic privilegiat și-a făcut pînă la meciul de miercuri un loc în vestiarul Madridului. Fără să sprijine pereții, ci contribuind cu destul succes la titlul cucerit în sezonul trecut. A jucat aproape 700 de minute și, mare atenție, căci vorbim totuși de un fundaș central, n-a luat nici măcar un cartonaș galben. Într-un compartiment unde Ramos și Pepe nu ezită să pună piciorul contondent, Varane a impresionat, ca și miercuri, prin precizie aproape chirurgicală a intervenților, nenaturale parcă la un tînăr de nici 20 de ani. Căci, da, așa cum l-ați văzut, de multe ori intervenind aproape imperial în fața lui Messi, Raphael Varane va împlini 20 de ani în aprilie anul acesta. Mai e nevoie să readucem în discuție felul în care tinerii fotbaliști de pe la noi sînt lăsați să „se coacă” pînă pe la 23 de ani? Mai bine nu, să nu mutăm totuși discuția în derizoriul românesc.

Varane a fost, nu e doar părerea mea, cel mai bun jucător al acestui prim Clasico din 2013. O să mă refer imediat și la meciul în sine. Deocamdată am vrut doar să salut apariția unui nume în fotbalul mare, nume de care, sînt convins, vom mai auzi. Acesta e genul de afacere profitabilă în fotbal. Să iei cu 10 milioane de euro un fotbalist de care n-a auzit prea multă lume și să-l faci să joace așa cum a făcut-o el împotriva Barcelonei. La aproape 10 ani de la magnificul gol din finala Ligii, Zinedine Zidane a mai făcut un mare serviciu Realului.

Despre meci acum.

S-a terminat remiză. Acest Clasico tinde să devină, cei mai bătrîni poate își amintesc, un duel Karpov-Kasparov de acum vreo 20 și ceva de ani. Rămînînd la șah, de multe ori cei doi combatanți păreau mulțumiți cu remiza în multitudinea lor de partide. Erau factori care-i făceau să considere remiza drept profitabilă și să amîne deznodămîntul pentru altădată. În cazul Barcelonei, poate că n-ar trebui să fie așa de mare satisfacția. Barcelona și-avut în mînă rivalul pe „Bernabeu”, dar s-a întîmplat că Messi n-a mai fost același, chiar dacă a dat acea pasă de gol lui Fabregas. Cineva mi-a scris pe Facebook că pe undeva e normal ca Messi să nu fi dat gol, de vreme ce el era obișnuit ca-n poarta Madridului să fie Casillas. În altă ordine de idei, nici Cristiano n-a mai fost acel fotbalist exponențial de altă dată. Parca ambii erau obosiți de cît s-a scris despre duelul lor particular și s-au vorbit pentru o remiză la care nici unul să nu iasă în evidență. Ceva de genul „hai să-i mai lăsăm și pe alții, că de noi s-a cam săturat lumea și nu e bine pentru publicitate.

La fluierul de final, „Bernabeu” a sărbătorit egalul ca pe o victorie. În condițiile în care se prezenta Realul chiar cred că a fost. Atît de multe absențe și atît de importante nu-s ușor de acoperit nici măcar la Real Madrid. Lui Mourinho i-a ieșit formula de start, inclusiv Essien pe banda dreaptă, dar mai ales perechea Varane-Carvalho, pe care eu am anticipat-o în avancronica partidei și-n care, vezi aici, nici măcar Marca nu credea.

Vreau să vă propun un amănunt. Anul trecut, cam pe vremea asta, Real Madrid juca, în returul de pe Camp Nou al semifinalei din sezonul 2011-2012, un meci admirabil. A fost momentul de declic al acestei echipei, marea victorie a lui Mourinho într-o dublă partidă pierdută. Atunci Barcelona a cîștigat, practic, trofeul, dar a pierdut ceva mult mai important: starea de superioritate psihică pe care o avea față de Real. De atunci, Real a jucat toate meciurile cu Barcelona, un rival mult mai dotat la nivel de jucători, de la egal la egal. A prins încredere, n-a mai îmbrăcat haina rolului secundar și, iată cum se face că de atunci, din 6 Clasico, Barcelona n-a mai cîștigat decît unul, o unică victorie ce nu i-a folosit, pînă la urmă, la nimic. În plus, de atunci Madridul a marcat la fiecare deplasare în Catalunya cîte 2 goluri. E marele merit al lui Mourinho. Așa cum e el, cu derapajele sale evidente, a transformat Realul dintr-o echipă blazată în duelurile cu cea mai bună Barcelona din istorie într-una arogantă, indiferent de circumstanțe. Cam ca el, așa.

Din punctul meu de vedere, remiza e bună. Vom avea un supermeci la DigiSport în februarie, în retur. Dacă Pedro făcea 2-0 la acea fază „mano a mano” cu Diego Lopez, poate că avantajul se mărea ulterior și aveam un Clasico neobișnuit. Așa, vom avea unul cel puțin la fel de frumos precum cel de pe „Bernabeu”.

Pentru că a fost un meci foarte frumos. Cu ritm, cu ocazii, cu greșeli, cu greșeli de arbitraj, și pentru unii și pentru ceilalți, cu o atmosferă foarte frumoasă. Un meci de fotbal adevărat, de Fotbal European.

UN CLASICO ȘI MULTE ÎNTREBĂRI

UN CLASICO ȘI MULTE ÎNTREBĂRI

Încă un capitol din El Clasico, încă o pagină din acest roman de mare succes al fotbalului mondial. Romanul unei dușmănii ce a depășit granițele Spaniei, a unei rivalități ce împarte planeta în două, dar și romanul unei legături stranii între două amante cu același țel: fotbalul. Una fără cealaltă nu putea exista, mărirea unora înseamnă decadența celorlalți, un principiu al vaselor comunicante trecut din fizică în fotbal.

Prima impresie ne oferă o favorită certă: Barcelona. Deținătoarea trofeului vine pe ”Bernabeu” cu intenția clară de a rezolva semifinala însă din tur și de a profita de neajunsurile Madridului. Care sînt și multe și mari. Contabil, absențele sînt în număr de 5, însă nu toate au aceeași importanță. Casillas, Ramos, Pepe, Di Maria și Coentrao, aceștia sînt absenții lui Mourinho, într-o ordine a statutului lor în echipă. Iar Mourinho trebuie acum să inventeze ceva. N-aș fi însă așa de sigur că Barcelona e mare favorită, de aceea m-am și asigurat și am spus doar că ”pare”. Și mă gîndesc doar la meciul tur din campionat, din octombrie, cînd Barcelona era în aceeași situație, avea aproape toată apărarea prin spitale și s-a descurcat, ba încă mai mult decît onorabil. Cu Adriano jucînd prima dată pe poziția de fundaș central, cu Montoya, pe final, aproape să dea lovitura de grație, cu Mascherano imperial. Un astfel de meci multiplică energiile și oferă puteri nebănuite, un soi de doping moral ce transformă jucătorii în mașini.

  Ca și pentru Barcelona în octombrie, soluțiile lui Mourinho sînt foarte puține. ”Marca” oferă în avancronica partidei această posibilă formulă de start. Pare logică. Cu cîteva amendamente totuși. Cuplul Albiol-Varane pare extrem de vulnerabil, acolo unde Pepe și Ramos formau o pereche extrem de omogenă. Pe Varane l-am văzut cu Dortmund și City. Contondent, cu putere de decizie la momentul alegerilor, cu personalitate, dar și cu destule gafe. N-a jucat niciodată un Clasico și ăsta e un amănunt extrem de important. Raul Albiol are o istorie nefastă în meciurile cu Barcelona. Nu e Pepe în ceea ce privește intensitatea, nu e Ramos în ceea ce privește viteza și nu e Carvalho în ceea ce privește plasamentul.

Și așa apare în schemă Ricardo Carvalho. Lîngă unul dintre cei doi sau, o posibilitate exprimată de Gică Craioveanu la Fotbal European, lîngă amîndoi, cu Albiol pe poziție de fundaș lateral dreapta, pe care a jucat la Getafe. Revin la zona fundașilor laterali imediat. Rămîn deocamdată la Carvalho, care mi se pare titular indiscutabil, repet, în condițiile date. Carvalho a fost un fundaș central uriaș, iar acum supraviețuiește grație imensei clase pe care a avut-o. Față de cei doi de mai sus are un mare atu: experiența. Poate nu mai are viteza de altădată, dar experiența îl va ajuta să se poziționeze acolo unde, de exemplu, va pătrunde Messi, chiar dacă asta îl va costa un cartonaș galben, mai devreme sau mai tîrziu. Perechea cu Varane mi se pare cea corectă pentru această partidă.

Iar varianta Albiol fundaș dreapta nu e lipsită de sens. Partea dreaptă a Madridului înseamnă stînga a Barcelonei. Dacă ați observat, de multă vreme banda periculoasă a Barcelonei nu mai e cea dreaptă. De cînd Messi nu prea mai dă pe acolo, mai exact. Pericolul catalan s-a mutat în stînga, acolo unde Jordi Alba, Fabregas și Iniesta formează o asociere explozivă. Zona dreaptă a apărării madrilene e, așadar, extrem de importantă. Ar fi Arbeloa pregătit, așa cum a mai fost, un jucător poate limitat tehnic, dar foarte disciplinat tactic. Dar Arbeloa în dreapta înseamnă o bandă stîngă pentru Marcelo, ce încă nu și-a regăsit ritmul, sau și mai rău pentru Essien, care a fost un dezastru cu Dortmund pe acea poziție, făcîndu-l atunci inutil pe Xabi Alonso, ce trebuia să-i acopere erorile. A expune un Marcelo sau un Essien formei foarte bune în care se află Pedro iată o idee tare riscantă. Astfel că varianta de apărare Albiol-Varane-Carvalho-Arbeloa nu e chiar de neluat în seamă.

De aici încolo, e mai simplu. Absența lui Di Maria, tocmai cînd era în revenire de formă, complică un pic situația, căci Di Maria reprezenta săgeata de pe banda dreaptă, punctul de stres pentru acel trio Alba-Fabregas-Iniesta de care vorbeam mai sus. Va fi acolo probabil Callejon, deși nu-s puțini cei care cred că Mourinho ar putea apela din nou la varianta cu 3 închizători, ca să înghețe un rezultat onorabil în perspectiva returului.

Să mă explic. Sînt totuși două manșe, iar Real Madrid poate scoate multe beneficii pe Camp Nou, unde va fi în formulă completă. Pentru asta trebuie să lase loc de întors, să lase șanse cu alte cuvinte. Asta înseamnă inclusiv un egal sau o înfrîngere minimă. Problema lui Mou este că joacă pe un ”Bernabeu” care orice ar vrea să vadă mai puțin cum Real se betonează în fața Barcelonei. Soluția Callejon pare a fi cea mai la îndemînă, dar nu cred că trebuie să-l scoatem așa repede din calcule pe Modrici. În atac, Benzema e fix, soluția Higuain urmînd a fi păstrată pentru final.

 Ați observat desigur că m-a referit pînă acum doar la Real Madrid, iar pe Barcelona am discutat-o doar în context. La meciul din octombrie trecut am făcut, în altă parte, o avancronică în care am vorbit mai mult de Barcelona. Atunci, Madridul venea cu un ”11” clar, la fel cum vine și Barcelona acum. După cum a jucat pînă acum în partidele importante, e de presupus că Barcelona va miza pe același modul Xavi-Iniesta-Cesc-Messi. În octombrie a fost prima dată cînd Tito Vilanova i-a așezat pe toți 4 în formula de start. Nu era atunci un mecanism bine uns, dar tot și-a arătat valoarea. Acum e un mecanism adevărat, generează pericol la fiecare asociere, locurile se schimbă în teren, mingea se plimbă de la unul la celălalt. David Villa va rămîne iar pe bancă și va fi prima opțiune de schimbare dacă jocul nu funcționează bine. Dacă dimpotrivă, rezultatul e mulțumitor, mai există pe lista de rezerve și un Thiago, dar și un Song sau Alexis.

Sint posibile surprize la Barcelona? Greu de crezut. Una din ele ar putea fi Puyol pe dreapta, în zona lui Cristiano, pentru scoaterea lui din funcțiune. Asta ar fi însă o mutare de tip Guardiola, nu de tip Vilanova.

Observați că n-am pomenit nici numele lui Messi, nici numele lui Cristiano Ronaldo. Deja ce joacă ei știe toată lumea. Problema e că nimeni nu-i poate opri.

Doamnelor, domnilor, poftiți la spectacol!

 

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă