MANCHESTER UNITED NU PUTEA LIPSI!

MANCHESTER UNITED NU PUTEA LIPSI!

Parcă nu era normal ca Manchester United să lipsească de la acest turnir colosal ce se anunță în sferturile de finală ale Champions League! Era păcat ca o echipă cu o asmenea istorie, o asemenea tradiție, un asemenea stadion și un asemenea public să nu se regăsească pe lista celor 8, unde, pentru prima dată cred în istoria competiției, vor fi doar cîștigătoare de cupe europene. Observați că n-am amintit, în alăturarea motivelor de mai sus, un termen: fotbal. Deocamdată, la acest capitol, Manchester United are multe restanțe, care nu știu cît de mult vor putea fi șterse cu această calificare.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Anul trecut pe vremea asta scriam același lucru despre Barcelona, după ce reușise să refacă un 0-2 în tur. A fost o noapte care le-a lipsit celor de la United. Echipă și fani, care, încă o dată, au format un tot unitar demn de zile mai bune. Atmosfera a fost fantastică miercuri seară, publicul a simțit pericolul ca, în caz de eliminare, sezonul să se termine practic în martie, căci e și sezonul lor, nu doar al vestiarului. Una e să aștepți un meci de Champions League, cu un adversar important, alta e ca orizontul de așteptare să se limiteze doar la finalul unui campionat agonizant care, în mod normal, va trage după sine o absență din Liga Campionilor în stagiunea viitoare, ceva la care fanii de pe Old Trafford nu cred să se fi gîndit acum cîteva luni.

Manchester United a trecut de Olympiakos și a depășit handicapul unui 2-0 ce se întoarce foarte greu în cupele europene. Le lipsea fotbaliștilor lui David Moyes o noapte ca asta, o noapte în care să se simtă din nou eroi. Lui Moyes îi lipsea cel mai mult o noapte ca asta, căci el nu știu să se fi întîlnit pînă acum cu asemenea senzații. L-am văzut la începutul meciului, crispat, un pic cocoșat de presiunea partidei, resemnat oricum cu criticile pe care le-a primit și, sînt convins, le va mai primi. Nu știu dacă o seară ca asta salvează sezonul lui Moyes, dar eu m-am bucurat pentru el, căci imaginea de la început mi-a creat un sentiment de compasiune. Pare mai degrabă un dresor neexperimentat aruncat într-o cușcă plină de lei, tigrii și pantere gata să se devoreze reciproc, nu înainte de a-l devora, ca aperitiv, pe el. Nu știu dacă această calificare salvează sezonul lui United, mai degrabă nu, însă Moyes le-a făcut cadou fanilor, ce i-au fost alături într-un mod de-a dreptul miraculos în toată acestă spirală a eșecurilor, o noapte frumoasă, epică, de gustul căreia le era dor. A visa nu e interzis, ba chiar, susțin unii, e recomandat, căci cine nu are vise nu are nici aspirații. De ziua internațională a fericirii, fanii lui United pot trăi din nou acest sentiment.

Înainte de meci, Phil Neville, unul dintre secunzii lui Moyes, a făcut o ședință de cîteva minute cu copii de mingi, explicîndu-le cum trebuie retrimise în teren baloanele ce ies afară, la ce înălțime, cu ce viteză. Nimic n-a fost, iată, lăsat la voia întîmplării, așa procedează un club mare, categorie din care Manchester United face parte. Un alt secund al lui Moyes, Ryan Giggs, a fost trimis în teren, o măsură a la SirAlex Ferguson, care îi prefera mereu pe veterani în partide cheie. Giggs, despre care s-a speculat că a avut un dialog mai puțin elegant cu Moyes la un antrenament, și-a făcut treaba cum a putut. Are 40 de ani, și vreo 100 de zile pe deasupra, nu mai are rapiditatea în mișcări și prospețimea de altădată, dar are acea capacitate de a intimida o echipă adversă de tipul Olympiakos, cu fotbaliști care-l vedeau pe Giggs la televizor acum cîțiva ani, poate chiar era idolul lor, iar acum s-au trezit cu el în față. Și cum din piciorul lui Giggs au plecat primele două goluri putem trage vechea concluzie: fotbalul nu se uită îndiferent de vîrstă.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI MANCHESTER UNITED GĂSIȚI AICI:

La 3-0, United a revenit la imaginea de echipă cu mari probleme. Grecii au dominat finalul și puteau marca golul agoniei englezilor, la fel cum o puteau face și la 1-0 și la 2-0. Olympiakos a avut ocazii, fără să fie o mare echipă, iar asta mă face să mă întreb ce se va întîmpla cînd adversar va fi, într-adevăr, o mare echipă. În momentul ăsta, înaintea tragerii la sorți, Manchester United îmi pare ultima pe lista favoritelor. Poate părea dur, dar e Olympiakos-ul acestei trageri la sorți, așa cum grecii erau adversarul dorit de toți în decembrie, tot așa cred că United ar fi acum rivalul preferat de celelalte 7.

Apropo de ”sferturi”. Vor fi 4 duble manșe splendide, cel puțin din punct de vedere al afișului, 4 posibile finale. Am spus la Euro Fotbal că nu mi-aș dori confruntări între echipe din aceeași țară, din același campionat. Ar fi păcat, sînt meciuri pe care oricum le vedem, parcă mult mai apetisante ar fi duelurile cu combatante din țări diferite, ar fi mai în spiritul Champions League. Nu mi-aș dori așadar un Clasico, nici un duel englez sau german, aș prefera, de exemplu, așa cum am spus, un Bayern-Atletico, ca să văd cum se descurcă Bayern în fața unei apărări ca a lui Atletico, dar și Simeone în fața atacurilor lui Guardiola. Mi-ar mai plăcea un Chelsea-Real Madrid, pentru implicațiile oferite, întoarcerea lui Mourinho pe ”Bernabeu” și, mai ales, duelul lui Casillas, Cristiano, Ramos, Pepe cu el. Aș mai vrea un Barcelona-Dortmund, pentru că mi se pare că ar fi un superduel din punct de vedere estetic și ar mai rămîne, în consecință, un PSG-Man United, care sună și el la fel de bine.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

DE ZIUA LUI RYAN GIGGS: LEGENDA CONTINUA

DE ZIUA LUI RYAN GIGGS: LEGENDA CONTINUA

La 40 de ani, un bărbat poate face multe lucruri. Inclusiv să joace fotbal. În 90 și ceva la sută din cazuri, de plăcere. Mai există și excepții, iar cea mai importantă se numește Ryan Giggs. La 40 de ani, pe care i-a împlinit azi 29 noiembrie, Ryan Giggs continuă să joace fotbal la cel mai înalt nivel. Nu la un club oarecare, nu într-o divizie oarecare, ci la Manchester United și în Premier League. În ”top of the top”. Și n-o face pentru că unora de la Manchester United le e jenă de el, de traiectoria lui, le e jenă să-i spună să se lase, să-l determine cumva s-o facă. Nu-i spun și nici măcar nu se gîndesc la asta. Pentru că Ryan Giggs chiar merită să joace la Manchester United. Chiar și la 40 de ani.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Nu-i simplu, după atîția ani, să te trezești dimineață cu aceleași iluzii, să te duci să te antrenezi cu aceeași plăcere, indiferent că afară plouă, iar la Manchester mai mereu plouă, sau e soare, că e cald sau foarte frig. Să te duci apoi la meciuri, chiar dacă știi că e posibil, e din ce în ce mai posibil, să stai doar pe bancă sau chiar să prinzi lotul. Să-ți aștepți rîndul, să accepți să joci atunci cînd e nevoie de tine, iar cînd intri pe teren să joci ca atunci cînd aveai 20 de ani.

Cifrele lui Ryan Giggs sînt uluitoare: 953 de apariții, 168 de goluri, 131 de pase decisive, 13 titluri în Premier League, 4 upe ale Angliei, 4 Cupe ale Ligii, două Champions League, o Supercupă a Europei, 9 Supercupe ale Angliei, două Cupe Intercontinentale. Cifre care, adunate, dau 1. O LEGENDĂ.

Un singur lucru lipsește: participarea la un campionat mondial. Iar aici, trebuie să recunoaștem, că am avut și noi o contribuție. Poate cea mai mare. Atunci, în 1993, Giggs și Țara Galilor au fost poate cel mai aproape de o calificare la un turneu final. I-am bătut noi, la Cardiff, și așa s-a născut generația noastră de aur.

Și-i mai lipsește un Balond de Aur. Poate că ar trebui și FIFA, dacă tot s-a amestecat în decernare acestui trofeu, să instituie, ca la Oscar-uri, un Balon de Aur pentru întreaga carieră. Pe care să-l acorde în fiecare an, alături de cîștigătorul respectiv. Ar fi o reparație pentru atîtea figuri ce n-au izbutit și nu vor izbuti vreodată să-și treacă numele pe trofeu. Ryan Giggs ar fi, cu siguranță, unul dintre ei. Poate și Raul, poate și Maldini, poate și Xavi. Și ar mai fi destui.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Se vor găsi unii să amintească de acea problemă a lui Giggs, acea aventură cu soția fratelui său. Sînt faptele sale, probabil că într-un fel sau altul a plătit factura pentru ce-a făcut. Nu cred însă că o aventură extraconjugală poate sta înaintea unei aventuri fabuloase pe terenurile de fotbal. Poate că Giggs a iubit femeile, sînt în stare să bag însă mîna în foc că a iubit fotbalul mai mult. Altfel n-ar fi rezistat.

Până la urmă, noi rămînem cu Giggs cel de pe gazon. Giggs cel din dormitoare zău că nu ne interesează. Îmi aduc aminte o poveste, adevărată, despre Florentino Perez și Ronaldo, braziliano, nu Cristiano. Cînd a vrut să-l cumpere de la Inter, Florentino și-a întrebat colaboratorii ce părere au. Mai degrabă de formă, căci decizia era oricum luată. Cineva i-a spus lui Florentino că Ronaldo are o viață cam agitată, îi cam place distracția, îi cam plac femeile. Iar Florentino i-a replicat: ”Stai liniștit, că nu-l iau de ginere, îl iau să dea goluri”. Cam așa e cu Giggs. Cîtă vreme nu intersectează dormitoarele noastre, să fie sănătos, noi rămînem cu golurile lui și cu prestațile lui memorabile. Cele de pe teren :) .

 

La final, așa cum v-am tot obișnuit pe acest blog, o să las imaginile să vorbească. Vă ofer un film documentar cu și despre  Ryan Giggs, din seria ”Premier League Legends”:

Am descoperit, căutînd filmul de mai sus, cîteva imagini excepționale cu Ryan Giggs desemnat cel mai bun jucător al finalei școlilor din Anglia, în 1988:

Iar grație colegilor de la Canal Plus Spania, de la emisiunea ”Fiebre Maldini”, cîteva imagini extrem de rare cu Giggs îmbrăcînd tricoul echipei naționale a Angliei (http://www.canalplus.es/fiebre-maldini/videos/20130924plucanftb_3):

Si alte cîteva imagini care sigur o să vă facă plăcere:

La final, vă las să savurați și două fotografii. E vorba de tricourile pe care le-a schimbat, de-a lungul timpului, Giggs la Manchester United, dar și de trofeele pe care le-a cîștigat:

giggs2giggs

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

P.S. Din păcate, n-am cum să nu mă gîndesc că la noi, Dănciulescu a fost forțat să se retragă, deși mai putea juca.

CU SIMPATIE PENTRU DĂNCIULESCU, CU TRISTEȚE DESPRE DINAMO

CU SIMPATIE PENTRU DĂNCIULESCU, CU TRISTEȚE DESPRE DINAMO

Nu prea obișnuiesc să scriu pe acest blog despre fotbalul intern. De fapt, n-am făcut-o niciodată. M-am intersectat în textele mele cu fotbalul românesc doar atunci cînd am scris despre meciurile europene ale Stelei sau despre partidele echipei naționale a României. Cred că sînt destui cei care scriu zilnic despre ceea ce se întîmplă sau nu se întîmplă pe la noi, am considerat că e mai bine să-mi văd de treaba mea și de pasiunea mea pentru fotbalul internațional.

Abordez azi și o temă din fotbalul românesc. Și o fac cu maximă simpatie față de personaj, dar și cu destulă antipatie față de cei ce stau în spatele unei decizii. S-a retras Ionel Dănciulescu. S-a retras de ceva vreme și veți spune că se întîmplă în viața oricărui fotbalist un astfel de moment, nu e primul și nici ultimul fotbalist care trebuie să treacă prin așa ceva. Nu-i este ușor, fiți siguri de asta! Cînd îți pui viața, tinerețea, sănătatea, familia în slujba unei pasiuni devenită în timp meserie, despărțirea e grea. Să te trezești dimineața și să știi nu vei mai face ceea ce ai făcut în ultimii 20 de ani poate fi o relaxare azi, poate fi și mîine, dar poimîine sigur vei simți că-ți lipsește ceva. Credeți-mă pe cuvînt, vă spune asta un om care a fost nevoit să experimenteze senzația că-i lipsește ceva, profesional vorbind.

Îl cunosc pe Danciu de multă vreme. Îi știu sentimentele față de fotbal în primul rînd, înainte de anumite culori sau steme. E un om care n-a păcălit niciodată viața, care n-a trișat în meserie, care nu s-a dat niciodată lovit. Se antrena ca un nebun și căuta să-și facă treaba cît mai bine, indiferent de echipa la care juca. A fost la Steaua și dat o groază de goluri împotriva lui Dinamo. Se bucura pentru ele, mi se pare normal, doar nu era să se supere. Apoi a venit la Dinamo și a dat și aici o grămadă de goluri. Deși în primele lui săptămîni era huiduit, înjurat, bălăcărit pentru un trecut în care nu-și făcuse decît datoria față de clubul care-l plătea atunci. Aceeași oameni care atunci îl înjurau și-i cereau să plece, acum sînt triști că a plecat de-adevăratelea. Chestiune de percepție, de educație.

Mă miră decizia lui de a se retrage. Știu că se simțea bine, știu că ar fi mai fi vrut să joace. Și mai știu că putea s-o facă.Am comentat în direct întoarcerea la fotbal, întoarcerea la viață mai bine zis, a lui Javier Zanetti. La 40 de ani, după aproape 200 de zile de pauză, după o accidentare cumplită și pentru un adolescent, Zanetti a revenit. Pentru că a simțit că mai poate, căci să fiți convinși că dacă nu mai putea nu se complica, nu se aventura să-și strice o reputație greu cîștigată pentru niște minute în plus, pentru niște bani în plus. Am tot văzut cum Roma suferă fără Totti, tot în week-end l-am revăzut pe Puyol luptîndu-se ca și cum ar avea 25 de ani, nu 35. Nu mai vorbesc de Giggs, nu mai vorbesc de Pirlo. Și mai sînt exemple. Zilele trecute am citit că Barcelona l-ar vrea pe Klose, care are 35 de ani, își termină contractul cu Lazio și ezită să-l prelungească, poate de aceea, deși Lazio i-a făcut o ofertă în acest sens. Aceeași Barcelona care acum cîțiva ani îl lua pe Henrik Larsson, în aceleași condiții, și-și făcea treaba cu el, deși suedezul a avut în perioada sa catalană și o ruptură de ligamente încrucișate.

M-a mirat decizia lui Dănciulescu de a se retrage. Are 36 de ani, dar cred că mai putea continua. Știu că mai putea continua. Și știu ca ar fi vrut să continue. Cel puțin așa știam acum cîteva luni, cînd l-am avut invitat la un studio de Fotbal European, la un meci de Premier League, Manchester United-Liverpool, cînd m-a surprins extrem de plăcut cu cunoștințele sale despre fotbalul englez și internațional. I-am promis atunci două bilete la un meci al lui United pe ”Old Trafford”, la care vrea el, mi-a spus că s-ar duce cu mare drag, dar n-are timp, căci trebuie să se antreneze, pentru că mai vrea să joace. Acum are timp, îi stau la dispoziție pentru biletele respective cînd va dori.

Nu înțeleg de ce Dinamo i-a forțat retragrea lui Dănciulescu. Nu înțeleg de ce nu se putea aștepta finalul sezonului. Nu înțeleg de ce nu s-a așteptat măcar finalul anului. De ce trebuie să retragi un fotbalist în plin campionat. Așa mari probleme fizice avea Danciu încît nu mai putea ajuta echipa? Așa mari atacanți are Dinamo în momentul ăsta încît Dănciulescu era o povară? Sincer, mă îndoiesc. La fel de sincer, cred că la mijloc e altceva. Cred, și nu mă feresc s-o spun, că la un mijloc e un comportament meschin, o manevră destul de murdară, o bagatelă însă într-un fotbal atît de murdar încît nici un baraj cu Grecia sau prezențele onorabile în cupele europene ale unora sau altora nu-l mai pot curăța.

Cu simpatie, îl felicit pe Dănciulesc pentru felul în care s-a comportat. A fost un gentleman pe teren, s-a retras ca un gentleman. Orice uşă închisă înseamnă o altă uşă deschisă. Dănciulescu are, începând de marţi seară, o nouă uşă deschisă în viaţa lui. A doua, după cea pe care i-a oferit-o clubul, cea de oficial. Marţi seară va veni la Euro Fotbal, la Champions League, şi va trece de partea cealaltă a baricadei. Va analiza, după ce până acum a fost el cel analizat. E un drum nou, dar pentru cineva care ştie fotbal nu-i deloc un drum anevoios. De la atancatul de careu Ionel Dănciulescu vom trece la analistul de studio Ionel Dănciulescu. De fapt, viaţa oricărui om e o înşiruire de finaluri şi începuturi.

 

Acest text a apărut și pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/

 

DAVID ȘI GOLIAT-UL DIN MANCHESTER

DAVID ȘI GOLIAT-UL DIN MANCHESTER

 

UPDATE

Înainte de a citi textul de mai jos și întrebările care s-au născut imediat după numirea lui David Moyes ca antrenor al lui Manchester United, vă invit să urmăriți aceste două filmulețe-omagiu pentru Sir Alex Ferguson:

În 1986, un promițător antrenor scoțian de 45 de ani lăsa Aberdeen-ul pentru a prelua un gigant ale cărui picioare tremurau din toate încheieturile. Nu erau de lut, dar nici foarte capabile să susțină o istorie ce părea a cîntări din ce în ce mai mult. Manchester United trăia, în 1986, în umbra rivalului din Liverpool, căci echipa de pe ”Anfield” acapara cam toată plaja mediatică a acelor timpuri.

În 2013, un la fel de promițător antrenor scoțian, de 50 ani însă, ceea ce nu reprezintă defel un punct în minus, dimpotrivă, preia un gigant bine pus la punct, cu picioare și brațe puternice. Un Goliat ce inspiră teamă în Insulă, respect în Europa și admirație pe tot parcursul globului pămîntesc. Echipa de pe ”Old Trafford” e cea care acaparează acum toată plaja mediatică, mult, mult mai consistentă decît în acum 26 de ani.



Așadar, e David Moyes. Toate speculațiile în legătură cu noul antrenor al lui Manchester United, făcute în orele de după anunțul retragerii lui Sir Alex Ferguson, s-au dovedit a fi, în mare parte, lipsite de temei. Sir Alex Ferguson și-a impus încă o dată punctul de vedere, așa cum a făcut și atunci cînd l-a luat pe Eric Cantona, pe cît de talentat pe atît de controversat, cînd a decis să-l cumpere pe Cristiano Ronaldo de la Sporting, suflîndu-l Barcelonei, ori cînd a hotărît să-i vîndă pe Beckham, Van Nistelrooy sau același Cristiano.

Probabil că nu obișnuința lui Moyes de a înfrunta pe Liverpool a fost motivul pentru care el a fost alesul. Se vorbea de mult despre el ca viitorul înlocuitor al lui Sir Alex. Pesemne că Ferguson vede în Moyes un fidel continuator al ideilor sale, nu doar din punct de vedere fotbalistic. Faptul că are 50 de ani și a adunat mai bine de 10 ani pe banca unei singure echipe reprezintă plusuri incontestabile. La fel, fotbalul oferit de Everton, de-a lungul acestei decade, precum și numărul suficient de fotbaliști nu neapărat descoperiți, ci formați de Moyes, de la Rooney la Fellaini, două nume despre care voi vorbi ceva mai încolo.



Și totuși, există o certă preocupare îb rîndul fanilor lui United. Va putea David Moyes să preia un scaun încă marcat de personalitatea ”patriarhului” de dinainte? Va izbuti el să conviețuiască, la nivel afectiv și efectiv, cu un vestiar ce nu mai are nimic în comun cu cel găsit de Ferguson în 1986? Are David Moyes suficientă personalitate încît să se impună în fața unor caractere atît de puternice precum cele din vestiarul lui United?

Sînt întrebări la care vom primin răspunsuri în sezonul viitor. Sau în sezoanele viitoare. Faptul că Manchester United i-a făcut lui Moyes un contract pe 6 ani e o limpede dovadă de încredere, un mesaj clar către toată lumea, începînd cu jucătorii, continuînd cu fanii și terminînd cu adversarii.

De la această încredere pleacă multe. Dar nu întotdeauna e suficientă. În momentul în care Manchester United, cu ajutorul lui Mancini și a haosului de la Chelsea, omora suspansul în Premier League, mă întrebam dacă Manchester United e atît de tare pe cît de mare e diferența din clasament față de urmăritoare? Ajungeam atunci la concluzia că nu prea și puneam mare parte din consistența acestei diferențe pe umerii gestiunii lui Sir Alex Ferguson. Care avea autoritate deplină și putea decide orice. Inclusiv lăsarea pe banca de rezerve a lui Rooney în cel mai important meci al sezonului, cel cu Real, asta după ce în tur îi modificase flagrant poziția în teren.

Ar putea David Moyes, la o adică, să repete acest gest? Mi se pare greu de crezut. Îmi vine în minte ultima parte a sezonului de la Barcelona, cu un Tito Vilanova, a cărui numire ca și continuator al proiectului lui Pep Guardiola îmi pare că seamănă cu numirea lui Moyes, incapabil să schimbe ceva din autogestiunea unui vestiar și mergînd pînă la eșec pe mîna lui Messi și Xavi total depășiți din punct de vedere fizic. Cum va gestiona David Moyes statutul lui Giggs, cu siguranță unul aparte în vestiar, dar nediscutat de nimeni pe timpul lui Ferguson? Cum va rezolva Moyes problema Rooney, de care nu s-a despărțit deloc în relații amicale la momentul plecării acestuia spre Manchester.

Wayne Rooney va fi, cred, semnul. Dacă-l vom vedea plecat, așa cum insinuează presa engleză, care poate că exagerează de multe ori, dar nu inventează subiecte din nimic, vom trage unele concluzii. La fel, dacă va rămîne, vom vedea în ce poziție va juca el, date fiind mișcările tectonice de la ultimele meciuri ale lui Sir Alex, cînd Rooney fusese tras în zona de mijloc, în zona de creație, parcă pentru a se face loc unui nou venit în linia de atac, alături de Van Persie.

Sînt convins că United va transfera în această vară. Orice echipă care pune un antrenor nou asortează numirea cu măcar un transfer de impact. Poate fi Falcao, poate fi Lewandovski, despre ei s-a mai vorbit, dar mai degrabă ar putea fi Fellaini, un om care s-ar încadra perfect în puzzle-ul de la mijlocul terenului la United.

Succesiunile de la marile monarhii n-au fost mereu line, lipsite de probleme, de tensiuni, de controverse. Manchester United e o monarhie în felul ei. Iar Sir Alex Ferguson e ”Ultimul Împărat”. David Moyes e doar un prinț moștenitor al unei averi colosale. Un David pus în fruntea unui Goliat al fotbalului. Un Goliat obișnuit și cu tragediile, dar în special cu succesele.

JOSE MOURINHO CU DECIZIILE, SIR ALEX FERGUSON CU SURPRIZELE

JOSE MOURINHO CU DECIZIILE, SIR ALEX FERGUSON CU SURPRIZELE

 

Nu se poate vorbi de acest Manchester United-Real Madrid fără a scoate din context faza eliminării lui Nani. Această eliminare a condiționat întreg jocul ulterior. Pînă atunci, Real Madrid era o echipă previzibilă, plată, de-a latul terenului, incapabilă să-și creeze ocazii de gol, deși era echipa ce trebuia să marcheze. Era o repetare a meciului de pe ”Santiago Bernabeu”, dar acolo Real și-a creat ceva oportunități, în vreme ce pe ”Old Trafford” ele n-au existat. Pînă și Cristiano Ronaldo părea marcat de revenirea pe ”teatrul viselor” sale, părea marcat de felul în care a fost primit și nu era el, Cristiano, din cele două meciuri cu Barcelona, Cristiano, cel mai bun din lume în acest moment.


În avancronică, scriam că aștept surprizele lui Sir Alex Ferguson. Rooney rezervă, ce vreți surpriză mai mare! Kagawa, trei goluri în ultimul meci, n-a prins nici un minut, ce vreți dovadă mai mare de personalitate, de demonstrație de forță a lui Ferguson într-un vestiar pe care-l domină. Plus prezența lui Giggs, imens la meciul 1000. Nu știu totuși dacă absența lui Rooney se justifica. Rooney înseamnă mai mult decît orice azi Manchester United. Mutîndu-l pe Giggs în zona aceea, pe care Rooney a acoperit-o pe ”Bernabeu”, Ferguson a obținut ceea ce a vrut: fiecare minge pe care Giggs o primea în spatele lui Cristiano, care nu coboară decît foarte rar, se transforma într-un contraatac. Am văzut pase minunate date de Giggs, ca o perfectă demonstrație că fotbalul nu se uită și dacă te îngrijești bine poți rezista și la 40 de ani.

Dar același fotbal, înclin să cred, că s-a răzbunat pe Ferguson. Pentru că nu l-a băgat pe Rooney de la început. Ăsta era un meci pentru Rooney. E foarte ușor de vorbit acum, din fața unui laptop, dar eu cred că Rooney în locul lui Nani, de la început, ar fi fost formula ideală, iar Real Madrid n-ar fi avut soluții s-o descifreze. Așa cum n-a avut pînă la eliminare.

Eliminarea lui Nani se înscrie în rîndul fazelor unde arbitrul decide. În spiritul regulamentului sau în spiritul jocului. În  spiritul regulamentului e perfect acoperit. În spiritul jocului, nu. În contextul unui joc violent, da, acțiunea lui Nani poate părea violentă, dar în condițiile în care pe ”Old Trafford” s-a jucat suficient de liniștit poate că un cartonaș galben era mai degrabă justificat. Cîteodată, arbitrii tind să acapareze protagonismul, poate dintr-un soi de frustrare că despre ei nu vorbește nimeni. Acest arbitru turc, foarte bine susținut la UEFA de cine trebuie, a mai avut un rol asemănător în semifinala Ligii de anul trecut, Barcelona-Chelsea. Însă nu trebuie exclus din discuție Nani. Jose Mourinho spunea, pe cînd era la Porto și trecea, cu multă polemică, de Deportivo într-o semifinală e Ligă, ”niciodată ca fotbalist nu trebuie să-i dai opțiuni arbitrului să te judece cum vrea el”. Nani asta a făcut. La o analiză foarte atentă a fazei veți observa superficialitatea sa și, nu știu de ce, am o vagă senzație că pe Nani nu-l vom mai vedea în sezonul viitor în tricoul lui United.

Priviți încă o dată faza eliminării! Nici un jucător de la Real Madrid nu protestează. Imaginați-vă o intrare asemănătoare a unui jucător de la Barcelona, în El Clasico. Ar fi luat foc banca Madridului, iar mîinile jucătorilor din teren ar fi fost numai în aer. Acum, nimic. Semn că echipa era la pămînt, pentru că nimic nu ieșea, minutele treceau, ba mai era și 1-0 pentru United. Dar fotbalul oferă ieșiri nebănuite chiar și de pe autostrăzile spre dezastru, iar Real Madrid e cel mai bun exemplu. În ianuarie era o echipă ruptă în două, măcinată de conflicte, iar acum, după săptămîna sa mare, e deja pe val, zboară din punct de vedere psihic spre viitor.

Înapoi la Sir Alex și deciziile sale. Dar și la Mourinho. Momentul eliminării lui Nani a fost un soi de atac de panică pentru Sir Alex. Incapabil să mai gîndească, incapabil să mai proceseze informații și să ia decizii, a așteptat ENORM la un asemenea nivel pentru a schimba ceva. Spre deosebire de Mourinho, care a reacționat imediat. La fel s-a petrecut, am discutat asta la Euro Fotbal, la acel 1-6 cu City, tot de pe ”Old Trafford”, tot după o eliminare. Un ”black out” asemănător s-a instalat peste Sir Alex, care și atunci a reacționat abia după ce adversarul marcase de două ori. Acum, cu Real, imediat după eliminare, Manchester a reacționat, ca echipă, de parcă ar mai fi fost de jucat 5 minute și nu jumătate de ceas. Iată în imaginile de mai jos cum au fost repartizate forțele în 11 contra 11 și, apoi, la 10 contra 11.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Se spune că un antrenor mare trebuie să aibă mereu un plan B. Un plan pentru orice situație. Mourionho l-a avut: afară Arbeloa, intră Modrici, apoi, imediat după golul de 1-2, afară Ozil și intră Pepe. Sir Alex nu l-a avut pentru situația pe care a trăit-o. N-a sesizat, de exemplu, că Xabi Alonso a rămas liber și a putut prelua controlul partidei. Unii ar spune că degeaba ar fi avut acel plan în inferioritate numerică. Doar că, așa în inferioritate numerică, United putea marca, și nu o dată. Plus faza penaltyului comis de Ramos, o fază pe care dacă arbitrul turc o judeca la fel de riguros ca eliminarea, ar fi oferit un final de meci incredibil.

Real Madrid n-a jucat magnific acest meci. S-a calificat pentru că a știut să se muleze mai bine pe o conjunctură ce i-a fost favorabilă. Și pe o stare de spirit impecabilă. De cîte ori am spus eu aici că fotbalul e o stare de spirit?



MANCHESTER UNITED-REAL MADRID: PRIMA FINALĂ A SEZONULUI

MANCHESTER UNITED-REAL MADRID: PRIMA FINALĂ A SEZONULUI

 

Astăzi planeta se oprește în loc să vadă reprezentația. Cei mai buni antrenori ai momentului au cuvîntul. Manchester United – Real Madrid va fi, poate mai mult decît alte partide, meciul lor. În funcție de ce vor gîndi ei, în funcție de ce strategii vor adopta, în funcție de cum va interpreta fiecare jocul celuilalt vor alerga și cei 22 de actori din teren, reduși pentru o seară la un rol secundar.


E prima finală a sezonului. În general, dar și pentru fiecare dintre cele două. Un pic mai mult pentru Real, căci dacă nu trece mai departe i-ar mai rămîne echipei lui Mourinho două luni extrem de lungi pînă la finala Cupei. United are șansa de a mai avea de parcurs etape în Cupa Angliei, deși duminică vine Chelsea, un adversar deloc comod. Și pentru una și pentru cealaltă campionatul e mai degrabă un capitol închis. Înainte de partida tur vorbeam de ”mama și tata tuturor derbyurilor”. După meciul de pe ”Bernabeu” comentam tot aici prestația imperială a lui Cristiano Ronaldo, dar și surprizele lui Sir Alex Ferguson pentru Jose Mourinho.

Lui Ferguson e greu să-i ghicești echipele de start. În special în astfel de meciuri. E un antrenor care mizează tare mult pe factorul surpriză. În tur i-a ieșit. Și nu doar cu primul ”11”, ci și cu pozițiile, în special cea a lui Rooney în banda lui Cristiano. A fost o amenințare la adresa lui Mourinho, căci Cristiano nu face faza defensivă, iar prezența lui Rooney acolo l-a obligat pe Mourinho să-l mute mai spre centru sau spre banda cealaltă, cît mai departe de Rafael, veriga slabă a apărării lui United. Rooney n-a avut nici o influență pe faza ofensivă în acel joc, dar i-a permis lui Welbeck să aibă mai mult decît de obicei.

 Sir Alex și-a luat notițe la cele două partide ale Madridului contra Barcelonei. E limpede că de la ce s-a întîmplat în ele va aplica strategia. Nu cred că Sir Alex va avea vreo remușcare să se închidă și mai mult decît a făcut-o pe ”Bernabeu”, indiferent de săgețile pe care Mourinho i le-a trimis la conferința de presă de după tur. Va încerca să transforme Madridul dintr-o echipă de contraatac într-una de atac, fix situația care nu-i convine. Real Madrid nu se simte bine atacînd pozițional, preferă reacția rapidă, contraatacul.

Ferguson are o mare problemă: lipsește Phil Jones. A făcut o partidă remarcabilă pe ”Bernabeu” în zona de mijloc, iar absența sa îl obligă să regîndească situația. Nu cred că va lăsa mijlocul la latitudinea perechii Carrick-Clevereley, astfel că aștept surpriza de care vorbeam mai sus. Să fie oare Giggs, a cărui experiență poate fi utilă? Să fie un 4-3-3, cu Giggs și Cleverley un pic în fața lui Carrick? Cu Rooney și Welbeck ajutîndu-l pe Van Persie. Sau să rămînă clasicul său 4-4-2, dar cu Kagawa și Valencia pe cele două laturi? Iată un motiv de a număra orele pînă la startul partidei!

La Mourinho, ecuația e mai simplă. Are un singur ”overbooking”, la fundașii centrali, 3 pe două locuri, Varane, Pepe,  Ramos. Toți trei par în foarte bună formă și nu-i exclus să joace toți 3, cu Ramos în banda dreaptă, căci Mourinho are nevoie și de oameni pentru fazele fixe. Un alt moment al jocului unde se vor duce bătălii demne de războaiele mondiale. Și ar mai fi Cristiano Ronaldo. Mourinho știe în ce formă e și cred că va căuta să-l apropie cît mai mult de careul lui United, eventual chiar scoțîndu-l din zona sa obișnuită, cea stîngă, și mutîndu-l în centru.

Cine va da primul gol, va conduce dansul. Dacă dă Manchester, lucrurile nu se schimbă prea tare. Dacă dă însă Madridul, atunci, da, scenariul va fi diferit, căci Manchester va trebui să atace și să intre exact în jocul dorit de madrileni. Nu-s permise erori în această seară, căci nu mai există a doua opțiune. Acesta e, prieteni, Manchester Unted-Real Madrid, meciul meciurilor, duelul tuturor duelurilor!



Iar pentru cei care încă n-au apucat să ajungă pe ”Old Trafford”, dar cu siguranță își doresc, vă ofer posibilitatea de a face un tur al stadionului împreună cu un grup de turiști japonezi, un tur obișnuit, care se poate face în orice zi fără meci

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă