THE SPECIAL SIME-ONE

THE SPECIAL SIME-ONE

”Nu întotdeauna cîștigă cei mai buni, de multe ori cîștigă cei care luptă mai mult”. E declarația lui Diego Simeone de după meciul cu Barcelona, la capătul căruia Atletico Madrid s-a calificat în semifinalele Champions League. Mulți consideră această calificare drept o mare surpriză a acestei ediții, dar dacă stăm bine să ne gîndim nu e chiar așa. Sigur că Barcelona pleca, din start, cu un ușor avantaj la punerea în balanță a șanselor, dar acest avantaj venea mai mult din experiența mai mare a jucătorilor de a gestiona astfel de partide decît din forma arătată de ei, căci de multe ori experiența e la fel de importantă ca forma. În fond, Atletico era și e lider în Primera Division, cu un punct mai mult decît Barcelona, așa că nu se prea susține calificativul de mare surpriză.

Brusc, internetul s-a umplut de fani ai lui Diego Simeone. Și ai lui Atletico Madrid. Sînt oameni care au descoperit abia acum această echipă sau acest antrenor. Și nu e drept. Atletico nu e Malaga din sezonul trecut, venită oarecum de nicăieri și care a fost la cîteva secunde de o calificare miraculoasă. La cîteva secunde și la o ridicare de fanion, dacă e să ne amintim bine. Aia da, ar fi fost o mare surpriză. Aici nu. La momentul tragerii la sorți, Gică Craioveanu vedea șanse egale pentru Barcelona și Atletico, ba chiar ne-a spus, într-un moment în care nu eram în direct, că Barcelona nu va trece. Și iată că a avut dreptate. Deja Barcelona a jucat 5 meciuri cu Atletico în acest sezon și n-a cîștigat niciunul. Iar în aceste 5 meciuri, Messi n-a apărut. Nu e întîmplător. La fel, nu e întîmplător faptul că nimeni nu mai vorbește acum că Atletico nu merita calificarea, așa cum se vorbea după meciul tur.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Prin august anul trecut scriam aici că Atletico e cea mai bună echipă fără minge. Imediat după prima manșă a Supercupei Spaniei. După victoria de pe ”Bernabeu”, scriam că Atleti e cea mai în formă echipă din Spania. Tot atunci, scriam, textual:  ”Vi se pare, în momentul ăsta, că Bayern, Dortmund, cele două din Manchester, Arsenal, Chelsea, Juventus, PSG, Barcelona sau orice altă echipă vedeți mai sus în lista favoritelor la cîștigarea Champions League e sigură de calificare într-o dublă cu trupa lui Simeone? Mie nu.” Se pare că un pic de dreptate am avut. De fiecare dată s-au găsit oameni care să-mi spună că Atletico nu va rezista prea mult, că nu va putea duce ritmul pe trei fronturi cu un lot destul de restrîns. Poate că era normal să gîndească așa, căci Primera Division ne obișnuise în ultimii ani cu un etern duel Barcelona-Real pentru titlu și o prăpastie căscată din prima treime a campionatului între locul doi și locul 3. Au trecut de atunci multe săptămîni în care am tot așteptat ca Atletico să cadă, să se piardă, să iasă din lupta pentru titlu. S-a întîmplat un scurt circuit, imediat după eliminarea din Cupă în fața Realului, dar norocul s-a întors către Manzanares și a făcut ca Real Madrid și Barcelona să se împiedice, la rîndul lor, dar și să joace meciul direct. Același noroc care, de exemplu, a făcut ca loviturile de cap trimise de Messi și Neymar să mîngîie bara în loc să intre în poartă. Dacă una dintre cele două ocazii era gol, nu știu dacă mai scriam astăzi despre calificarea lui Atletico.

Dar norocul face parte din joc, nu-i așa? Și se transformă în aliat al celui care-l forțează.  Atletico Madrid și-a creat de mult propria identitate. După chipul și asemănarea lui ”Cholo” Simeone. Nu cred că-și poate cineva imagina în momentul ăsta un Atletico Madrid jucînd în stilul Borussiei Dortmund, să zicem. Dacă am încerca asemănări jucător per jucător poate că ne-ar ieși ceva. Simeone însă nu-i Klopp. Lui nu-i place să atace, ăsta e el, pe stil italian, mai degrabă, poate și pentru că s-a format oarecum la școala asta. Ajuns la 43 de ani, Simeone pare obsedat de cifra 4. Cele două linii de 4 pe care le formează în fața careului propriu se văd atît de bine, la televizor sau pe stadion, încît sînt convins că antrenamentele se bazează mult pe asta. Cele două linii de 4, foarte apropiate una de alta, cu jucători parcă prinși într-un cordon, au făcut ca Barcelona să arate, miercuri noapte, ca un tenisman care dă la perete.

Nu mă refer la valoarea estetică a fotbalului prestat, ci la efectivitate. Atletico joacă fix ce știe și știe ce joacă. Stilul se menține, iar asta se întîmplă pentru că pe margine Simeone se agită ca un jucător în plus. Am vrut să scriu ca un leu în cușcă, acea expresie venită dintr-o limbă de lemn a trecutului, numai că eu, sincer, n-am văzut niciodată leii agitîndu-se în cuști, la toate grădinile zoologice la care am fost, și am fost la cîteva prin Europa, bieții regi ai animalelor păreau la fel de plictisiți precum bugetarii de pe la noi, așteptînd mîncarea fix ca bugetarii de la noi salariul. Simeone e legătura dintre echipă și fani, e cordonul ombilical ce leagă fotbalistul de suporter și face ca Atletico, acasă, să joace de cele mai multe ori în 12. Din punctul ăsta de vedere, dintre toate cele 4 semifinaliste, Atletico are de departe cel mai frumos public.

Ce a înseamnat Diego Simeone pentru fanii lui Atletico e inutil să reamintim. Cînd a aterizat Simeone lîngă “Manzanares”, Atletico avea 3 victorii în 12 meciuri, nu cîştigase nici măcar o partidă în deplasare, tocmai ce fusese eliminată din Cupă de o echipă de liga a treia, iar aerul pe “Vicente Calderon” devenise irespirabil, într-o senzaţie de “deja vu” de care parcă nu se poate scăpa. Aducerea sa a semănat cu gestul populist al guvernelor de a închide gura protestatarilor cu “cadouri” financiare derizorii. În limbaj fotbalistic, aducem un idol şi calmăm spiritele.

Ce înseamna antrenorul Diego Simeone la acel moment merită o scurtă trecere în revistă. La 36 de ani, cîştiga titlul în Argentina, cu Estudiantes La Plata, în 2006. În 2008, repeta performanţa cu River Plate. De logodna sa cu River, prima, se leagă explozia unui anume Alexis Sanchez, apariţia unui anume Radamel Falcao, renaşterea, din păcate prea scurtă, a unui Ariel Ortega, plus un alt nume propus marilor cluburi, Diego Buonanotte, dispărut între timp în noapte. Dar se leagă şi marile turbulenţe pe care clubul de pe “Monumental” avea să le survoleze şi care aveau să ducă, 3 ani mai tîrziu, la retrogradarea în a doua divizie a Argentinei. Ar mai fi de menţionat episodul Catania, nereuşit şi el, dar pare a fi un eşec necesar, la prima aventură pe o bancă tehnică europeană.

Simeone a făcut din Atletico nu doar o echipă ci o stare de spirit. Iar fotbalul e, o s-o spun de fiecare dată cînd am ocazia, o stare de spirit. Nu știu ce va face Atletico de acum înainte. E posibil ca sezonul să fie unul pierdut, căci adversarii din Champions League sînt tare grei, iar în campionat mai sînt destule etape și program mai greu decît al Barcelonei. Seri precum cea de miercuri vor rămîne însă pentru fani memorabile.

BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Două vorbe și despre Barcelona. Din 2007 încoace a fost mereu prezentă în semifinalele Ligii. Acum trebuie să digere și acest eșec. N-o să mă refer la Tata Martino, căci deja m-am plictisit. Omul n-are nici o vină, de vină sînt cei care au aruncat un antrenor fără personalitate într-un vestiar prea plin de personalitate. Să forțezi golul egalizator, care, mare atenție!, te-ar fi dus în prelungiri nu te-ar fi calificat, dar să-l scoți pe Iniesta mi se pare cam mult. Tocmai pe Iniesta. N-o să mă refer nici la Messi, care e acum linșat mediatic de toți cei care și-au rumegat frustrările în momentele sale de glorie. Eu nu pot să cred că Messi n-a vrut, nu mă convinge nici acea cifră a kilometrilor alergați. Totuși nu-i cal să alerge, e un fotbalist care aleargă dacă are de ce sau pentru ce. Messi e același care a cîștigat aproape de unul singur pe ”Bernabeu”. Cu Simeone însă nu-i merge. E al 5-lea meci consecutiv împotriva lui Atletico în care nu dă nici gol nici pasă decisivă. Ne-am obișnuit ca Messi să cîștige de unul singur, dar tocmai pentru că a făcut-o de foarte multe ori am uitat că fotbalul e un sport care se joacă în 11 contra 11 și ne mirăm atunci cînd n-o mai face.

Pentru Barcelona, finala Cupei de săptămîna viitoare e un meci esențial. Dacă va cîștiga, își va recăpăta starea de spirit cu care să atace finalul de campionat. Să nu uităm totuși că meciul decisiv s-ar putea juca pe ”Camp Nou” și să nu uităm că-n ultima jumătate de oră a meciului tur, Atletico a părut sufocată. Poate că și atunci s-a jucat calificarea. Așa moartă cum e, Barcelona e capabilă să se regenereze și să cîștige și cupa și campionatul. Nimic nu e pierdut pînă nu e pierdut definitiv.

BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

5 Comentarii
  • gkacic spune:

    Mi-ar placea sa vad Chelsea vs Atletico si Bayer vs Real Madrid
    Aste e pariu meu pt semifinale …iar finala Simeone vs Guardiola.
    Cand un articol despre ce se intampla la Barcelona?
    Sunt pesimist pentru finalul de sezon.Dpdmd cel mai important meci pentru catalani este cel din weekend.

  • gkacic spune:

    tb sa joc la pariuri…:)

  • Max spune:

    Si editorialul asta l-ai „importat” de prin Marca sau alta publicatie spaniola? E prea profund ca sa fie original…

  • Lucian spune:

    Andrei, jos palaria pentru Simeone si pentru Atletico, au un sezon genial.

    Poti sa ne spui ce a scris presa catalana de meciul retur mizerabil facut de Messi? Nu a alergat, nu s-a demarcat, a fost o umbra pe teren. A avut probleme de sanatate, a avut ceva cu antrenorul, de ce nu a fost macar inlocuit? Se vedea clar ca se plimba pe teren.

  • George spune:

    Klopp vine la Barca de la vara.Are precontract semnat.Asa zic aia de la cadena cope.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă