MOURINHO, CASILLAS ȘI CÎTEVA EXPLICAȚII

MOURINHO, CASILLAS ȘI CÎTEVA EXPLICAȚII

 

Nu știu sigur dacă asta și-a propus, dar e cert că a reușit. Jose Mourinho, el e subiectul. A reușit să devină personajul despre care se va vorbi cel mai mult în această pauză de două săptămîni din fotbalul spaniol. E stilul lui, prin tot ceea ce face, voit sau fortuit, Mourinho reușește să fie în centrul atenției. De data asta a izbutit, printr-o simplă decizie, să-și acorde un protagonism planetar. Căci despre el nu discută acum doar cei ce sînt, într-un fel sau altul, în jurul lui Real Madrid, ci toată lumea care are cît de cît habar de fotbal.

Gestul în jurul căruia se învîrte toată polemica e lăsarea lui Iker Casillas pe banca de rezerve la meciul de la Malaga, întîmplător (sau nu?) ultimul din an. Sînt două direcții de discuție. Cel pur sportiv, al deciziei tehnice, și cel al mesajului subliminal.
Din punct de vedere sportiv, dacă e să judecăm foarte la rece și să analizăm foarte la obiect, Iker Casillas n-a avut cel mai bun sezon posibil. De puține ori a fost ”San Iker”, de multe ori a primit goluri parabile. Inclusiv cele din faze fixe, căci rolul portarului de a-și dirija apărarea la aceste momente e extrem de important. Existau așadar suficiente motive, pur sportive, care să justifice acest gest. Pînă la urmă, nimeni, nici chiar căpitanul campioanei mondiale și europene, n-are un loc de titular asigurat din start, indiferent de forma în care se află. Pentru un fotbalist, fie el și portar, momentul în care nu mai simte pericolul concurenței e echivalent cu intrarea pe o spirală periculoasă, cea în care-și pierde motivația, concentrarea.

Discuția însă nu se poate opri aici. Căci întrebarea ce se pune, logic, e cît de răspunzător e Casillas de situația de la Real? Asta e ceea ce a încercat Mourinho să transmită, subliminal. Oricîte analize am face, de oricîte ori am revedea meciurile Madridului din acest sezon, tot nu ne apare un Casillas drept principal vinovat. Mesajul lui Mourinho se îndreaptă însă spre ceea ce noi nu putem vedea la televizor. Spre vestiar, spre antrenamente, spre relațiile din grup. Iar ținta cam asta este, responsabilizarea căpitanului pentru ceea ce toată lumea a observat, deteriorarea relațiilor din interiorul lotului.

Privind pe după degetul lui Mourinho, îndreptat, chiar și subliminal, către portarul și căpitanul său, e timpul să ne întrebăm ce scop are portughezul acum? Ce urmărește el, de fapt? În general, un antrenor care vrea să-și forțeze plecarea, cam asta face: se ia la trîntă cu nucleul dur al vestiarului. Dimpotrivă, un antrenor ce vrea să obțină prelungirea contractului caută să găsească un punct comun cu acest nucleu. Senzația e ca Mourinho își cam caută de drum, plecînd și de la un aspect deloc de neglijat, cel financiar. Dacă e demis, va primi 20 de milioane de euro compensații, daca-și dă demisia, plătește el 10 milioane. Sigur, există posibilitatea negocierilor, dar punctul de plecare cam ăsta este.

Paralelismul cu finalul din episodul Chelsea e evident. Dar și cu alt episod, din alt serial, ceva mai vechi. Mourinho parcă-i clonează comportamentul lui Louis van Gaal, de la Barcelona. Și olandezul avea aceleași obiceiuri. Vedea în ziariști principalii dușmani, umpluse vestiarul de olandezi, căuta mereu vinovați în rîndul jucătorilor, pe care nu ezita să-i numească, direct, în fața presei, cît despre el, scosese din dicționar cuvîntul autocritică. Acel comportament l-a împiedicat pe olandez să obțină rezultate notabile, vorbim aici de Liga Campionilor, normal, cu o echipă ce avea o bază colosală, tripleta de atac Figo-Kluivert-Rivaldo și linia de mijloc Luis Enrique-Guardiola-Cocu, cele mai bune din acea epocă, la finalul anilor 90.

Primăvara se anunță tare agitată. La 16 puncte de Barcelona, titlul e uitat. La 7 puncte în spatele lui Atletico, deja și locul doi e complicat. Cu doar două puncte peste Malaga, locul trei e și el amenințat. Iar cu o ”dubla” cu Manchester United în față, obiectivul numit Liga Campionilor se vede cam în ceață, căci abia sîntem la faza ”optimilor”, iar pînă la finală, de va fi să treacă, mai pot apărea pericolele numite Bayern, Dortmund și, evident, Barcelona.
Deocamdată, urmează două săptămîni de pauză. Timp în care Mourinho a reușit să-i facă pe toți să vorbească doar despre el și despre Casillas. Nimic despre Real.

ERIC ABIDAL. FORȚA DE A ÎNFRUNTA DESTINUL

ERIC ABIDAL. FORȚA DE A ÎNFRUNTA DESTINUL

UPDATE

Pe 30 mai, Eric Abidal şi FC Barcelona au pus capăt colaborării lor. După 6 ani, ceva mai mult de 200 de meciuri, două goluri, o grămadă de trofee, două operaţii reuşite cît două cupe mondiale şi o lecţie de viaţă.

Clubul i-a dedicat un mesaj video de despărţire, iar Eric le+a dedicat tituror celor prezenţi cîteva lacrimi. Şi bărbaţii plîng cîteodată, chiar atunci cînd îi vede toata lumea!

Se spune că nimeni și nimic nu te lovește mai tare decît destinul. Destinul e cel care-ți dictează cursul vieți, iar bucuriile și necazurile merg braț la braț în direcția croită pentru fiecare de undeva de sus. Dar se mai spune că nimic nu e mai important în lupta unui om, indiferent care, decît creierul lui. Nimeni nu poate alege ceea ce i se întîmplă în viață, dar toate lumea poate alege cum i se întîmplă. Atunci cînd creierul trimite mesaje de forță, de încredere, de luptă cu greutățile, cu bolile, misiunea organismului e mai ușoară.

Eric Abidal a pierdut primele sale două finale la Barcelona. Finala Cupei Spaniei și finala Ligii Campionilor, din 2009. La ambele a fost suspendat. El le-a pierdut, dar echipa le-a cîștigat atunci pentru el. Destinul nu i-a fost alături, dar asta nu l-a făcut să-și piardă încrederea. A mers mai departe. Și a primit în schimb acea finală a Ligii din 2011, cînd, într-un gest ce a umplut cu lacrimi milioane de ochi din întreaga lume, Puyol l-a lăsat să primească, în calitate de căpitan al Barcelonei, trofeul, după victoria cu Manchester United.

Eric Abidal a cîștigat însă apoi cele mai importante finale din viața sa. Cele jucate într-un spital, în luptă cu o teribilă boală. Cînd a crezut, dupa prima operație, că victoria e definitivă a venit a doua. A trecut și peste ea, iar acum destinul pare să nu i se mai împotrivească.

Vestea că Eric Abidal a primit avizul medicilor pentru a se putea reîntoarce la antrenamentele primei echipe e cea mai bună lecție de viață pe care o poate da cineva. Indiferent de loviturile primite, Eric a mers înainte, și-a privit destinul în ochi și a zîmbit. Așa cum a făcut-o atunci cînd și-a anunțat colegii că trebuie să facă un transplant de ficat. În timp ce mulți aveau un nod în gît, el zîmbea și le promitea că se va întoarce, așa cum o făcuse deja la prima operație, rugînd apoi să nu-i ocupe nimeni locul din vestiar.

Puțină lume știe că Abidal a jucat cîteva meciuri fiind pe deplin conștient ce urmează, pentru că fusese informat de medici că are nevoie de transplant, căci regenerarea ficatului său, dupa prima operație, nu reușise pe deplin. A făcut-o cu un randament magnific, fără să se dea deoparte de la efort, într-o perioadă grea pentru echipă, cînd se încerca recuperarea distanței față de liderul Real Madrid. Destui ar fi căzut pradă depresiei, și ar fi fost explicabil, nu-i așa?

De unde vine această forță? Posibil de la profesionalismul din interiorul său.  Dar un sportiv nu se naște profesionist, se face pe parcurs. Adevărații profesioniști știu să treacă peste toate greutățile, știu să se ridice atunci cînd pierd și s-o ia de la capăt. Ei sînt cei ce reușesc în carieră și în viață. Cred totuși că la Abidal e vorba de altceva. E acea pasiune pentru sportul ce i-a condiționat viața, o viață pe care, acum, nu și-o poate imagina fără acest sport. Credeți că Abidal face toate astea pentru bani? Să fim serioși.

Eric Abidal e un exemplu de ceea ce înseamnă să lupți pentru ceea ce iubești mai mult. Să nu disperi, să nu cedezi, să nu lași lacrimile să-ți invadeze sufletul și deznădejdea să pună stăpînire pe mintea ta. Trecutul nu mai contează, viitorul e întotdeauna incert, prezentul e cel mai important lucru din existența unui om.

Se mai spune că în viață poți să fugi de orice, dar nu de realitate. Trebuie să alergi paralel cu ea și s-o privești ca pe un partener de drum. Altfel riști ca ea să te depășească.

 

P.S.
Ce trista ironie a sorții. La o zi după după ce primiseră o veste buna, fanii Barcelonei s-au trezit miercuri dimineață cu una extrem de proastă. Se pare că boala lui Tito Vilanova, cel ce a asigurat cu atît de mult succes continuitatea după plecarea lui Guardiola, a recidivat. E vorba de o tumoare, canceroasă se pare, ce fusese operată anul trecut, exact înainte de un Clasico cîștigat de Barcelona cu 3-1 pe ”Bernabeu”. Sînt momente cînd viața te trage de mînecă și-ți domolește euforia.
Cred ca tot ceea ce am scris mai sus cu privire la Abidal se poate translata spre Tito Vilanova. Acest tur de campionat aproape perfect pe care l-a avut cu echipa sa trece în plan secund. Abia acum urmează pentru el meciurile cele grele.
Ce se va întîmpla mai departe cu Barcelona vom vedea. Toată lumea vrea să știe cine îi va lua locul lui Tito pe perioada absenței sale, dar cred că e cel mai puțin important lucru în aceste momente.

10 MOMENTE DE WEEK-END

10 MOMENTE DE WEEK-END

 

A fost un sfîrșit de săptămînă foarte activ, cu multe meciuri interesante, cu multe personaje interesante. Mie unul lipsa fotbalului românesc din program nu-mi provoacă cine știe ce reacții alergice, dimpotrivă, pe undeva e mai bine ca, din cînd în cînd, să mai fie cîte o pauză, astfel încît să fie mai vizibil fotbalul adevărat.

Au fost, în acest week-end, cîteva detalii importante, cîteva personaje care au ieșit în evidență, în sens pozitiv sau negativ, cîteva momente ce merită menționate.

1. BARCELONA-ATLETICO

Diego Simeone a visat multe de la acest meci. Dincolo de rezultat, a visat că partida ce s-a transmis în toată lumea să certifice pe AtleMetico drept un pol de putere în fotbalul de azi și să arate că echipa are un stil de joc din ce în ce mai bine definit. Eu zic că, în ciuda rezultatului final care, la prima vedere pare să indice altceva, a reușit. 4-1 e un scor ce poate păcăli pe cineva care n-a văzut meciul. Însă Atletico chiar a făcut o partidă bună cît timp a dictat ritmul, cît timp a pus condițiile. Cu un modul 4-4-2 aproape de cel clasic, Atletico a închis bine zona centrală, și-a strîns liniile suficient de mult încît să nu ofere spații de primire adversarului și a profitat de toate erorile acestuia. Apărarea sa a basculat încontinuu spre laterale, iar jucătorii parcă aveau magneți pe tricouri, atît de aproape se țineau unul de altul. Pînă la 2-1, Barcelona a fost dezactivată, Messi inexistent, Xavi lent, Iniesta incomodat de lipsa spațiilor, iar Pedro și Alexis nu reușeau să se conecteze cu pasele ce vizau zona din spatele fundașilor madrileni. De la 2-1, totul s-a schimbat. Poate și din pricina oboselii, poate și dintr-o reacție naturală de teamă, apărarea lui Atleti a făcut 10 pași în spate. Prea multe nu s-au schimbat, doar că avînd avantaj, Barcelona nu mai era preocupată de lipsa ocaziilor, mulțumită fiind cu posesia prelungită, și a așteptat ocazia potrivită. Care a venit la golul de 3-1. Sau cadoul potrivit, care a venit la golul de 4-1. Am spus ca nu s-au schimbat prea multe. Ceva totuși s-a schimbat. Ați observat că în repriza a doua Falcao n-a mai fost aproape deloc periculos? Asta pentru că, obligat să facă și el, pentru a nu lungi echipa, 10 pași înapoi, columbianul era mereu în cîmpul vizual al lui Sergio Busquets și nu pe linie cu el, așa cum s-a întîmplat la golul de 1-0, cînd poziționarea l-a ajutat să-și pună în funcțiune viteza.

2. RADAMEL FALCAO

”El Tigre” a confirmat că este cel mai bun atacant de careu al momentului. Un ”killer” adevărat. Cît timp colegii săi i-au permis să stea la maximum 50 de metri de poarta lui Valdes, pe posesia Barcelonei, a fost o teroare constantă. De la 2-1, cum am spus mai sus, poziția sa s-a schimbat, iar asta s-a văzut în joc. Fotbalul e un joc colectiv, nu individual, iar Radamel are nevoie, ca să marcheze goluri și mai multe, de o echipă care să genereze ocazii constant. Mă întreb ce ar fi fost această Barcelona dacă, în loc de Alexis, catalanii se orientau spre Falcao, care era în mercato.

3. ADRIANO

Falcao e un ”killer” de careu, Adriano e unul din afara lui. Două goluri a dat în acest sezon, ambele de la peste 20 de metri, ambele eurogoluri. Adus pe 10 milioane de euro, Adriano e deja rentabilizat. Îi mai rămîne să joace atacant de careu sau să încerce ca portar, în rest a trecut prin toate zonele terenului. Adriano a schimbat regimul alimentar, s-a lăsat pe mîna unui fizioterapeut personal, toate cu ideea de a scăpa de accidentările musculare, ce nu l-au ocolit. Într-o echipă unde Messi ucide toate adjectivele și preia aproape tot protagonismul, e nevoie și de un astfel de fotbalist, care joacă la fel de bine cu ambele picioare și nu e mediatic. Cam asta înseamnă o afacere bună în fotbalul adevărat. Are 28 de ani, termină contractul în 2014, iar negocierile pentru prelungire sînt în derulare.

4. REAL MADRID-ESPANOL

E posibil ca egalul de pe ”Bernabeu” să însemne că Real Madrid a rămas fară unul dintre obiective, campionatul, încă din decembrie. Au fost 90 de minute în care Real a derulat practic cele aproape 4 luni din acest sezon. Campioana Spaniei n-a jucat foarte rău, a avut ceva ocazii, dar a arătat cam toate carențele ce au adus-o la 13 puncte de lider. Foarte puțin joc colectiv, foarte puțină viteză, foarte multă aplecare spre rezolvări personale și același blestem al fazelor fixe. Un detaliu semnificativ: după ce Espanol a marcat golul de 2-2, jumătate din stadion a plecat.

5. KIKO CASILLA

A fost eroul lui Espanol. La 26 de ani, mereu în umbra cuiva, Casilla a făcut meciul carierei. Știți de unde provine Casilla? De la Real Madrid, ați ghicit!

6. PSG-LYON

S-au întîlnit la Paris două concepte. Echipa ce a stăpînit Franța, prin metode ce țin de pricepere managerială, contra echipei ce dorește să stăpînească Franța, dar prin metoda sacului fără fund. N-a fost un meci spectaculos, dar poate fi un moment de schimbare în gîndirea lui Ancelotti, care a trecut la ”anticul” 4-4-2, după ce toate modulele încercate pînă acum n-au prea dat randament. Pastore în dreapta, Lavezzi în stînga, Menez lîngă Ibra în atac. Să fie asta formula cîștigătoare? Vom vedea.

7. CHELSEA

Încă o finală pierdută lamentabil de Chelsea, a treia de la cîștigarea Ligii din mai. Deja creditul lui Benitez începe să se consume, deși eu sincer m-am așteptat la altceva. Chelsea merită un articol în sine și probabil că-l va avea zilele viitoare. Pentru că situația echipei indică un plan de salvare aproape identic cu cel gândit, acum un an și jumătate, de Villas Boas. Pe undeva, poate că Abramovici a avut dreptate cînd a decis să scape de portughez, de vreme ce demersul său a adus Liga Campionilor pe ”Stamford Bridge”. Acum însă patronul trebuie să caute prin birouri să vadă dacă nu cumva găsește printr-un sertar acel plan.

8. JUVENTUS

17 etape a durat incertitudinea în Serie A. Mai multe echipe, Napoli în principal, dar și Inter, au sperat că pot pune ceva bețe-n roate ”Bătrînei Doamne”. Acum, după etapa de week-end, campionatul italian deschide un nou scenariu: prima breșă majoră între Juve și restul plutonului, 7 puncte. Se pare că lupta pentru locurile de Champions League va fi mult mai intensă.

9. CHRISTIAN BENTEKE

Recunosc, am căutat pe Google ca să-mi reamintesc prenumele belgianului. L-am revăzut luni seară, la Fotbal European. Îl descoperisem la un Manchester United-Aston Villa, pe care l-am comentat. Vorbeam mai sus de afaceri bune în fotbal. Benteke a fost adus pentru ceva mai puțin de 10 milioane, are 22 de ani, e o forță a naturii, iar abilitățile sale tehnice nu-s deloc de neglijat și pun pariu aici că-n maxim doi ani îl vom vedea la o echipă mai mare. Pe o sumă de cel puțin două ori mai mare.

10. MANCHESTER UNITED

Deși e lider în Premier League, United îngrijorează prin numărul golurilor primite. Are 24 pînă acum, iar media golurilor primite de campioana Angliei în ultimii 10 ani e de 26,9.

LEO, ”EL TIGRE” ŞI ALTE DETALII

LEO, ”EL TIGRE” ŞI ALTE DETALII

”Poate cîștiga acest Atletico pe terenul Barcelonei?”. E întrebarea pe care și-o pun toți cei care încă așteaptă să se lămurească dacă ”Atleti” e capabil să se lupte pentru titlu sau rămîne o echipă care să se mulțumească doar cu faptul că respiră aerul înălțimilor și încurcă niște socoteli pe acolo.

”Acest Atletico” nu e o expresie de context. E o realitate totuși. Acest Atletico este al lui Diego Simeone, construit după cromozomii acestuia. Antrenorul Simeone cere jucătorilor săi ceea ce oferea fotbalistul Simeone pe terenurile pe care a evoluat, indiferent de țara sau campionatul în care se afla. Determinare, încrîncenare, contondență, caracter și spirit de luptă.

Acum două săptămîni, pe ”Bernabeu”, Atletico a fost aceeași echipă a ultimilor 20 de ani în fața inamicului dintotdeauna, care e Real Madrid. O echipă timidă, complexată, blazată. Și, consecință logică a celor de mai sus, o echipă învinsă, căci nu voi obosi niciodată să expun teoria cum că fotbalul e o stare de spirit. De aici și întrebarea din deschidere: poate cîștiga acest Atletico pe terenul Barcelonei?

Dacă s-ar fi jucat pe ”Calderon” era o treabă. Pe ”Camp Nou” se schimbă situația. Dar poate fi mai simplu, paradoxal, pentru Atletico. Și asta pentru că nu mai există acea presiune a rezultatului venită din partea unei tribune, avidă de zile bune după atîtea zile rele. S-a spus de foarte multe ori, Atletico e mult mai periculoasă în momente punctuale decît in trasee largi, iar o dată scăpați de obsesia numită Real Madrid jucătorii lui Simeone pot încerca imposibilul.

E chiar atît de imposibil să bați Barcelona pe terenul ei? Teoretic, nimic nu e imposibil. Pînă la practică e distanță un pic cam mare însă. Problema e alta. Va dori Atletico să bată sau va căuta un egal care să-i ofere un soi de recunoaștere a nivelului său, a stilului. Se va vedea din primul moment, de la aflarea echipei de start a lui Simeone. Dacă joacă Diego Costa, atunci Atletico va avea doi atacanți, iar lui Radamel îi va fi mai ușor să caute poarta adversă. Dacă nu joacă Diego Costa, probabil că o va face Raul Garcia, ceea ce transformă modulul tactic în clasicul 4-2-3-1, cu Radamel drept punct final al posesie, dar cu o densitate mai mare în zona de mijloc, plus o agresivitate care pe Barcelona a incomodat-o mereu. Pe undeva, cred că Simeone ar dori o derulare a partidei asemănătoare cu finala Europa League de la București, căci există certe asemănări între stilul Barcelonei și cel al lui Marcelo Bielsa, de atunci nu de acum, acum la Bilbao nu mai știe nimeni care e stilul și pe unde e Bielsa.

La Barcelona, absența lui Fabregas ușurează puțin sarcina lui Tito Vilanova. Xavi și Iniesta împreună la mijloc, cu Sergio Busquets între ei. Calitatea acestui din urmă fotbalist se vede mai ales cînd nu e în teren, căci Barcelona cu Song, de exemplu, e mult mai rigidă, mai panicată chiar la momentul găsirii rezolvărilor. Messi incontestabil, Pedro probabil, apoi între Alexis și Villa ar trebui să se aleagă. Dacă nu cumva va fi ales Tello.

Etapa trecută, cu Betis, Xavi a avut ceva probleme în a dicta ritmul meciului. E de presupus că de data asta va încerca să coboare acest ritm, să mențină cît mai mult posibil posesia pentru ai săi și să-i ajute să nu greșească. Și mai e de presupus că Barcelona va căuta să-i fixeze cît mai în margine pe fundașii laterali ai lui Atletico, Juanfran și Filipe Luis, astfel încît aceștia să nu-i poată ajuta prea mult pe Miranda și Godin. Cei doi ”centrali” par a fi foarte buni ca antidot pentru Messi, dar dacă între ei și colegii ”laterali” de linie e mult spațiu asta aduce probleme mari, fiindcă pe acolo pot intra fie Alves sau Alba, fie Pedro sau Alexis, în funcție de situație.

La nivel de detalii, avem două nume. ”El Tigre” și Leo. Falcao a dat 5 goluri în etapa trecută, iar Messi are 5 meciuri consecutive în care reușește o dublă. E nedrept, poate, pentru ceilalți să reducem acest meci la duelul dintre cei doi, dar orice film bun are nevoie de un afiș cît mai sugestiv, iar marile staruri asigură întotdeauna calitatea oricărei pelicule.

CLIŞEE DE LA MANCHESTER

CLIŞEE DE LA MANCHESTER

Am tot fost întrebat zilele astea dacă și ce mi-a plăcut mai mult la derby-ul dintre City și United. N-o să mă refer acum la meciul în sine, căci a fost analizat destul de bine la Fotbal European. N-o să mă refer nici la situația delicată prin care trece Manchester City. Am mai scris despre Mancini, despre ceea ce se zvonește, cum că ar fi pierdut vestiarul, cum că nu se ințelege cu anumiți jucatori, iar cu unii are relații de-a dreptul înghețate (Lescott ar fi unul dintre ei, iar faptul că nu l-a introdus pe el in locul lui Kompany în derby, preferîndu-l pe Kolo Toure, întăreste aceasta presupunere). Am mai scris și vorbit despre supertacanții lui United și despre capacitatea lor uluitoare de a decide meciuri.

Ceva mi-a sarit în ochi la Manchester și n-are legatura cu fotbalul. Sau are, dar nu neapărat cu cel din teren. Am cîteva secvențe care chiar mi-au rămas în minte. Prima ar fi cu doi bătrîni, soț și soție cred, ambii trecuți clar de 70 de ani, pe care i-am avut alături în liftul ce ne ducea la nivelul 3, acolo unde trebuia să ajungem. I-am vazut venind spre stadion, încet-încet, ea ținîndu-l de braț, ambii cu fulare și căciuli în culorile lui City. Lumea se dădea la o parte, tinerii îi priveau cu simpatie politicoasă, oamenii de ordine de asemenea. S-au oprit să-și ia un ceai fierbinte și au mers la locurile lor in tribună. Nu i-am mai zărit apoi. Pesemne că au fost foarte triști pentru rezultat, dar foarte bucuroși că au mai putut vedea un derby. Pentru ei era înca o victorie.

Al doilea clișeu e, de fapt, o poveste, auzită acolo. Povestea unui fan al lui Manchester United, trecut și el de 70 de ani, care, în urma unei boli, a orbit. Continuă să-și trăiască însă viața, să meargă pe drumul destinului. Și continuă să meargă la meciuri. Pe „Old Trafford” și-n deplasările mai ușoare. E ajutat de prieteni, de colegii de tribună. Am vrut să scriu, inițial, de „colegii de suferință”, dar ce inseamnă „suferința” dată de fotbal în comparație cu suferințele date de viață? Nu vede fazele, dar le simte, aude reacția stadionului și își imaginează, în universul lui, ce se petrece pe teren. A fost și pe „Etihad” și trăit succesul lui United, dar, la fel ca și mai sus, oricare ar fi fost rezultatul, pentru el tot victorie însemna.

Al treilea clișeu e dat de incidentele din tribună. Căci, da, au fost ceva incidente. Televiziunea engleză SKY a decis sa nu popularizeze astfel de lucruri, sa nu le facă reclamă iresponsabililor. Cel ce a intrat pe teren nu va mai avea ocazia să vadă prea curînd un stadion de fotbal, iar cel ce a aruncat moneda care l-a ranit pe Rio Ferdinand va fi și el pedepsit la fel de aspru. La altceva vreau să mă refer. La felul în care oamenii de ordine au intervenit. Am spus-o și în transmisie, cînd spiritele s-au încins, oamenii de ordine făceau semne prin care le cereau fanilor înfierbîntați să se calmeze. Gesturi, nu fapte. Nimic violent, totul ca să previna, nu să pedepsească. Într-un singur moment s-a intrat În rîndul suporterilor, dar numai pentru a scoate de acolo o femeie și un copil. Tot o masură preventivă. Încă o victorie, așadar.

Sînt trei clișee dintr-un alt fotbal. Dar și dintr-o altă civilizație. Manchester nu-i un oraș frumos, dimpotrivă. Are însă ceea ce am remarcat și-n alte orașe urîte din Europa cea frumoasă: oameni care zîmbesc, care se poartă normal, care acceptă cu calm și situațiile mai nervoase.

Cînd ați văzut ultima dată oameni zîmbind pe străzile din România?

MANCHESTER, ETIHAD STADIUM

MANCHESTER, ETIHAD STADIUM

Manchester, Etihad Stadium.

E soare, dar sint abia 2 grade si e un frig tare ciudat, umed si patrunzator. Dar coafura rezista :)) Sa vedem duminica pentru ca se anunta lapovita. N-ati uitat sper, City – United, direct si exclusiv pe DigiSport 1, duminica, de la 15:30.

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Instagram
Arhivă
Utilizatori
Flag Counter
Statistici