Pantalonii rupți ai lui Pep Guardiola, înainte de a deveni o imagine virală pe rețelele de socializare, definesc felul în care a trăit antrenorul catalan meciul cu Porto. Agitat, mereu dornic să corijeze ceva în jocul echipei sale, de multe ori prea stresat pentru felul în care se derula partida, întotdeauna atent la ceea ce se întîmplă, Pep cred că simțit mult mai tîrziu față de momentul expunerii media că pantalonii i-au jucat o festă. Nu avea timp pentru așa ceva. Știa că meciul e tare important, simțea probabil cum contestatarii săi, care nu-s puțini, își ascut deja cuțitele, dacă nu pentru o decapitare, măcar a-i produce cîteva răni. Pesemne că, în minutul 90, trebuie să fi fost tare mulțumit că de rupt s-au rupt doar pantalonii săi, nu și vreun jucător.
Pep Guardiola nu-i mai bun antrenor astăzi decît acum o săptămînă. Și după eșecul de la Porto era același. Accidente de genul celui de pe ”Do Dragao” se întîmplă deseori. De foarte multe ori ele nu mai pot fi reparate și condiționează un întreg sezon. Pentru Bayern nu s-a întîmplat așa. Dar, la fel cum Guardiola nu-i mai bun antrenor decît acum o săptămînă, nici Bayern nu-i azi o echipă mult mai bună decît acum o săptămînă. Cei care, după 3-1 pentru Porto, se înecau de nervi și nu găseau cuvinte pentru a-și exprima indignarea, astăzi nu știu pe unde să mai caute adjective și elogii la adresa lui Pep și a echipei. Felul în care e antipatizat Guardiola de anumiți oameni ar merita o analiză separată. Are unele explicații, dar de cele mai multe ori sînt ilogice.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Să ne înțelegem, Bayern de azi e la fel de tare și, în același timp, la fel de vulnerabilă ca și acum o săptămînă. Diferența dintre 1-3 și 6-1 a stat în atitudine, căci e posibil ca fotbaliștii lui Pep să-i fi tratat cu ceva superficialitate pe cei ai lui Lopetegui, în capacitatea de intimidare pe care ”Allianz Arena” o oferă unor adversari încă neexperimentați, în felul în care Guardiola a gîndit acest retur, dar și în absențele din tabăra portughezilor.
Poate cu aceste absențe ar fi trebuit să încep. S-a vorbit mult despre problemele de lot cu care s-a confruntat Guardiola înaintea meciului tur. Probleme care s-au transformat într-un veritabil scandal, la care o să mă refer ceva mai tîrziu. La Porto, Lopetegui a știut să profite de ele, a înțeles că Bayern are probleme în a asigura cursivitatea jocului și a acționat în consecință. Scriam după meciul tur pe acest blog că Porto a cîștigat în fața lui Bayern fără să facă un meci colosal. Așa e și cu Bayern după acest 6-1 de marți.
Ca și Lopetegui în tur, Guardiola a simțit unde trebuie să acționeze. Fără cei doi fundași laterali, Danilo și Alex Sandro, Lopetegui n-a avut altă variantă decît să pună pe cele două poziții doi fundași centrali, pe Diego Reyes și pe Martins Indi. Pentru o echipă ca Porto, obișnuită cu doi laterali entuziaști și ofensivi, să joci practic cu 4 fundași centrali e o mare problemă. Guardiola a intuit asta și a acționat în consecință. Demult nu l-am mai văzut pe Lahm, teoretic plasat în linia de mijloc, alături de Xabi Alonso și Thiago, demult nu l-am mai văzut așadar pe căpitanul bavarezilor jucînd atît de mult lipit de bandă și intervenind foarte rar în zona centrală. Lahm și Rafinha l-au distrus în drepta pe Martins Indi, iar același lucru s-a întîmplat și dincolo, cu Gotze și Bernat. Chit că Gotze nu mi s-a părut grozav, faptul că pe acea zonă la Porto era Quaresma, care nu știe să se apere, i-a ajutat enorm pe cei doi bavarezi. Golul de 1-0 din centrare, golul de 3-0 din centrare, plus multe alte acțiuni derivate din superioritatea pe care Bayern o avea pe ambele flancuri.
E posibil ca Guardiola să-și fi regîndit opțiunile. Mie mi s-a părut un Bayern destul de apropiat de cel al lui Heynckes, asta poate și ca un răspuns pentru cei care-l acuzau pe Pep, după ”Do Dragao”, că a distrus identitatea jocului echipei bavareze. Chiar aș fi curios să știu care e această identitate, această ștampilă. Ba aș zice că de foarte multe ori Bayern s-a apropiat marți seară de stilul echipei lui Rummenigge, într-un 4-4-2, cu clasicul număr 9, în persoana lui Lewandovski, și al doilea atacant, în persoana lui Thomas Muller. Cu o direcționare a jocului spre benzi, fără a căuta neapărat combinațiile pe metru pătrat, cu atacantul central puternic și un al doilea care să profite de daunele pe care le produce primul. Dar și cu o apărare sigură, fără experimente nefericite gen Dante și fără greșeli neprovocate.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI BAYERN MUNCHEN DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Mă întreb acum ce va face Guardiola cînd vor reveni Ribery și, mai ales Robben? Cei doi fotbaliști de superclasă capabili să dinamiteze, prin stilul lor, orice apărare. Nu-i va fi ușor lui Pep, iar de decis, va decide și în funcție de situația de moment, dar și în funcție de adversar. Cred însă că abia așteaptă acest moment, cel în care va putea conta pe toți jucătorii săi. După meciul de la Porto a produs multă agitație decizia clubului bavarez de a renunța la serviciile doctorului Muller-Wohlfahrt, ce se regăsise în structurile lui Bayerm, cu o mică paranteză de cîteva luni, nesemnificativă totuși, din 1977. Mulți, cu rezultatul de pe ”Do Dragao” încă întipărit în minte, au sărit la beregata antrenorului, considerîndu-l responsabil pentru această decizie. Ba chiar am auzit păreri cum de plecat ar trebui să plece Pep, în nici un caz medicul. Asta apropo de ceea ce spuneam mai sus, de antipatia existentă în jurul lui Guardiola, inclusiv în rîndul fanilor lui Bayern.
Am citit, imediat după decizia de concediere a medicului, care, să ne înțelegem, nu e unul oarecare, ci o somitate în domeniu, tot felul de statistici. Ceva n-a mers la Bayern din acest punct de vedere în acest sezon. Lui Guardiola i-a lipsit mai mereu aproape un sfert din lot. Cifra exactă e de 23,71 la sută, cea mai mare dintre toate echipele angrenate în cupele europene. Cam 6 jucători deci în fiecare moment, la fiecare meci. Procentul celor de la Borussia Dortmund, tot în acest sezon, e de 20 la sută. În general accidentările s-au petrecut în meciuri și nu în antrenamente, iar aproape de fiecare dată perioada de recuperare fixată inițial a fost depășită, în unele situații, cum ar fi cea de azi a lui Ribery, depășită dramatic și inexplicabil, căci la momentul accidentării francezului se vorbea de doar cîteva zile de pauză.
Guardiola a ajuns la 6 semifinale consecutive de Champions League. E încă un antrenor tînăr. De multe ori încăpățînat. Dar etapa de la Bayern l-a ajutat mult în evoluție. Nu mai pare fixist, ca la Barcelona, parcă a înțeles că nu poți poți face o obsesie în a introduce un stil de joc într-o echipă care nu l-a folosit niciodată pînă atunci și că e bine să te mai și mulezi pe ceea ce ai la dispoziție. Eventual pe identitate, care o fi ea pînă la urmă.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Ca orice om de pe planeta asta am și eu pasiunile mele. Pe cea mai mare cred că o cunoaște toată lumea. ”Dacă-ți place ce faci, nu vei munci nici o singură zi din viața ta”, spune o vorbă veche și celebră, atribuită lui Confucius, cu toate că eu am ceva dubii că în perioada în care a trăit marele filozof chinez era foarte clar delimitată noțiunea de muncă, în sensul său de azi. Dar, slavă Domnului, mergînd pe firul acestei idei, n-am muncit nici o zi în cei (deja) 20 de ani pe care i-am petrecut în presă. Această pasiune, devenită meserie, m-a ajutat în celelalte două: să călătoresc și să mănînc.
Citeste mai mult …
În fotbalul zilelor noastre, nivelul a ajuns în Champions League atît de ridicat încît orice absență, cît de mică și neimportantă ar părea ea la prima vedere, contează suficient de mult. Iar dacă vorbim despre o sumă de absențe și despre o fază superioară a competiției, cum ar fi în cazul de față ”sferturile”, unde nu ajunge chiar oricine, lucrurile pot lua întorsături neașteptate, chiar dramatice pe alocuri. PSG și Bayern au experimentat asta miercuri seară, iar Laurent Blanc și Pep Guardiola s-au lovit violent de această problemă.
Situațiile sînt oarecum asemănătoare. Bayern fără Robben, Ribery, Alaba, Schweinsteiger și Benatia (pe Javi Martinez nici nu mai are rost să-l punem la socoteală), cu Lahm și Thiago obligați să joace după luni (foarte multe luni în cazul lui Alcantara) de absență, fiind evidentă lipsa lor de pregătire. PSG fără Ibrahimovic, Verratti, Thiago Motta și cu David Luiz obligat să joace, deși era limpede că nu era în cea mai bună dispoziție, de accidentarea ulterioară a lui Thiago Silva. Atît Bayern cît și PSG au acum situații extrem de grele, o calificare aproape imposibilă în cazul francezilor, posibilă în cazul nemților, dar numai plecînd de la numele și anvergura echipei, nicidecum de la argumente de ordin fotbalistic, căci aici Bayern nu prea are ce pune pe masă după meciul de pe ”Dragao”.
BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
În cazul PSG-ului, lucrurile erau oarecum așteptate. Erau prea importante absențele și prea valoros adversarul. Autogolul lui Mathieu face ca înaintea cuvîntului imposibil atunci cînd vorbim de calificare să alăturăm și cuvîntul ”aproape”. La 0-3 nu știu ce speranțe existau. Nu știu nici așa, la 1-3, doar ideea că ai nevoie să dai 3 goluri și nu 4 pentru calificare face ca verdictul să fie un pic mai dulce.
Barcelona continuă să surprindă. Continuă să nu dea senzația de control asupra partidelor, pe care o lăsa în trecut, continuă să pară fragilă în anumite momente în apărare, cînd adversarul, indiferent cine e el, ajunge să combine în zona linie de 16 metri, dar continuă să scoată maximum de la această tripletă fenomenală din atac. În continuare nu-l simt pe Luis Enrique stăpînind toate butoanele (se spune că nu vorbește cu Messi și Neymar, ceea ce e o mare problemă pentru un antrenor, și că secundul Unzue e cel care ține locul omului de legătură), dar atunci cînd nu e săgetat de idei bizare, vezi schimbarea lui Neymar, lasă lucrurile să meargă și face schimbări cît de cît logice (inclusiv cea cu Mascherano în linia de mijloc, alături de Busquets, care tinde să devină tradițională atunci cînd vrea să țină de scor) rezultatele vin. Barcelona și situația de acolo merită o analiză separată, care sigur va fi făcută aici, dar după terminarea parcursului catalanilor în cele 3 competiții în care sînt implicați. De unde la începutul lui ianuarie, meciul de campionat cu Atletico părea ca va trage cortina dezastrului peste sezon, ei bine tocmai de la acea victorie asupra campionilor Spaniei situația a început să devină din ce în ce mai bună, ajungînd la punctul de azi, cînd Barcelona a devenit favorită la cîștigarea Champions League.
După meciul de la Paris curg ironiile și criticile la adresa lui David Luiz. Sigur, felul în care a fost el depășit de Luis Suarez la cele două goluri ale uruguayanului e caraghios, dar vorbim despre unul dintre cei mai buni atacanți din lume, dacă nu cumva cel mai bun număr 9 al momentului, nu despre vreun debutant oarecare. Despre David Luiz am vorbit de nenumărate ori la emisiuni și am scris pe acest blog. Am scris chiar pe acest blog despre ”capriciul” celor de la PSG de a da 50 de milioane pe un fundaș central bun, dar în nici un caz fenomenal și sub nici o formă de valoarea sumei achitate. Tot pe acest blog am explicat și de ce cred eu că David Luiz nu era potrivit pentru Barcelona, atunci cînd se punea problema transferului său. Să ne înțelegem, e un fundaș bun, un fotbalist polivalent, cu carențe pe zona tactică, motiv pentru care Rafa Benitez, un tactician prin excelență, l-a mutat la mijloc. Cu scăpări de concentrare, motiv pentru care Mourinho l-a preferat pe Matic în locul său, cu greșeli flagrante de plasament. Dar în nici un caz nu-i putem ridica lui David Luiz un monument al ironiilor după meciul de miercuri.
Pentru oricine se pricepe cît de cît la fotbal a fost limpede că David Luiz nu era pregătit să joace. Prezența sa pe banca de rezerve a fost mai degrabă o chestiune de imagine, pentru public. Dar atunci cînd s-a văzut în situația de a-l înlocui pe Thiago Silva, despre care nu mai spune nimeni acum că a costat și el o groază de bani, cîștigă un salariu uriaș, dar se accidentează cînd ți-e lumea mai dragă, Blanc l-a ales pe David Luiz mai mult pentru personalitatea sa decît pentru forma în care se afla. PSG-ul avea nevoie în acel moment de un lider în teren, în condițiile în care Zlatan nu era, Motta nu era, Verratti nu era, iar Silva trebuia să iasă. David Luiz și-a asumat acest rol, căci el este un lider prin excelență, fără să fie cel mai bun fundaș central din lume. S-a fript cu Suarez și încă în două rînduri, dar sincer aș vrea să fi aflat părerea celor care azi fac glume pe seama brazilianului ce gîndeau după reprezentația dată de el pe ”Stamford Bridge”, în returul cu Chelsea.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI BAYERN MUNCHEN DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Să ne îndreptăm atenția și spre supriza serii, victoria lui Porto împotriva lui Bayern. Bayern a făcut de departe unul dintre cele mai proaste jocuri din epoca Guardiola. Culmea e că dacă n-ai văzut meciul poți avea senzația că Porto a făcut un meci colosal, că băieții lui Lopetegui și-au depășit limitele ori ceva de genul ăsta. Realitatea e că Porto n-a făcut decît un meci obișnuit pentru această echipă, iar asta ar trebui să-l îngrijoreze mai tare pe Pep decît rezultatul final, care, după cum a jucat Bayern, chiar nu e rău. Lopetegui a înțeles că Bayern are probleme, că fluiditatea jocului său are de suferit, așa că a dispus echipa ceva mai sus, pentru un pressing avansat, la nivelul fundașilor centrali bavarezi. Și de aici a început sfîrșitul pentru Bayern, incapabilă să iasă cursiv din apărare, dar și să pună presiune pe benzi, acolo unde Ribery și mai ales Robben sînt greu de înlocuit. Dincolo de asta, absențele l-au obligat pe Guardiola să înceapă cu Thiago, un risc imens la un asemenea nivel, după aproape un an de inactivitate. Faptul că Thiago a dat gol nu poate șterge statistica oribilă din dreptul său. 18 pierderi de balon e o cifră uriașă pentru un fotbalist chemat să dicteze jocul echipei. A vrut multe, și-a asumat responsabilități, ca și David Luiz, dar corpul nu l-a ajutat.
Iar ceea ce a făcut Dante ține de o comedie proastă. Franz Beckenbauer a scos o poantă bună după meci. ”Dante părea a fi încălțat în clăpari la felul în care alerga”, a spus Beckenbauer. Și chiar așa e. N-am înțeles, la momentul aflării echipelor de start, de ce Pep n-a apelat la Badstuber, un fundaș central capabil să manevreze mingea, dar și mult mai mobil în cîmp. Pesemne că a gîndit să nu joace cu 3 fotbaliști în primul ”11” care au adunat pînă de curînd luni bune de inactivitate, căci și Badstuber e în aceeași situație cu Thiago și Lahm.
Problema lui Guardiola nu s-a înregistrat doar la acest meci. Ea vine de la începutul acestui an. În 2015, Bayern a fost umbra superputerii din toamnă, iar semnalele date de eșecul cu Wolfsburg, egalul cu Șahtior, cel cu Schalke, inclusiv victoria chinuită de la Dortmund, meci în care Borussia a dominat de parcă avea în față pe Paderborn și nu pe Bayern, toate acestea au fost semnale că lucrurile nu-s în regulă. Cu atîtea absențe, plus lipsa de formă a unor fotbaliști esențiali gen Xabi Alonso ori Thomas Muller, Guardiola nu și-a putut pune prea mult în aplicare ideile lucrate în vacanța de iarnă. O eliminare în fața lui Porto ar fi un eșec grav, chit că echipa va lua al doilea titlu consecutiv în Budesliga, eventual al doilea event consecutiv. Pentru returul de la Munchen nu-s prea multe motive de optimism în legătură cu starea de sănătate a celor absenți. Bayern e un uriaș rănit în acest moment, dar nu de adversar ci mai degrabă de propriile erori, de propria neputință. Un gigant rănit în orgoliu poate fi însă extrem de periculos, mai ales pe propriul teren. 90 de minute în Germania sînt foarte lungi.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Se spune că după finala de la Lisabona, cînd a simțit pe propria piele ce subțire este granița dintre fericire și nefericire, Diego Pablo Simeone ar fi intrat în vestiarul lui Atletico și, izbindu-se de lacrimile și nefericirea ce domneau în acel perimetru, ar fi spus cu glas apăsat: ”Cît mai voi mai fi eu la Atletico, Real Madrid nu ne va mai bate niciodată!”. Afirmația nu poate fi în nici un fel probată, într-o lume a fotbalului în care vestiarele seamănă din ce în ce mai tare cu o fortăreață, de unde secretele ies cu foarte are greutate. Ea a luat mai mult forma unei legende urbane prin Madrid și trebuie privită ca atare. Dar tot ca atare trebuie privită și realitatea imediată. De la acea finală de la Lisabona, Atletico și Real s-au întîlnit, cu tot cu meciul de marți seară, de 7 ori. Și, ce să vezi?! Real Madrid n-a mai cîștigat niciodată, ba chiar bilanțul duelurilor directe Simeone-Ancelotti din aceste 11 luni e de 3 remize și 4 succese ale argentinianului.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
După victoria cu 4-0 a lui Atletico în campionat, scriam pe acest blog că Ancelotti pare să fi dezvoltat un ciudat complex Simeone. E posibil ca italianul să-și fi dat seama de asta și să încerce să reacționeze. La fel de adevărat este că, spre deosebire de partida de care vorbesc, din februarie, italianul a avut la dispoziție tot lotul, astfel că a putut să aleagă ceea ce a crezut el de cuviință. Cum a ales e altă discuție, aici intrăm într-un teritoriu în care fiecare poate avea opțiunea lui. Cu sau fără Bale, cu sau fără Isco, cu sau fără Pepe, ideea e că existau variante, ceea ce la acel 0-4 n-au existat.
Și mai e un adevăr în toată această poveste. Anume că, spre deosebire de precedentele 6 dueluri de după Lisabona, cea de marți era din nou în Champions League. Iar între Real Madrid și Champions League există o poveste de iubire și respect reciproc, ce durează de ani buni. În Champions League, Real Madrid se transformă, cele 10 trofee existente în vitrina clubului atîrnă mult și-i obligă pe jucători la altă abordare.
De data asta, Real Madrid chiar a jucat bine. Acest calificativ e o medie între un ”foarte bine” în prima repriză, un ”bine” în prima parte a celei de-a doua și un ”satisfăcător” cu iz de ”prost” spre final. Problema e că n-a cîștigat. Și iată cum, nu doar pe parcursul a 90 de minute, ci într-o succesiune de 7 meciuri, Real Madrid poate juca de la ”prost” la ”foarte bine” cu același rezultat. Sau, mai bine zis, fără ca acel rezultat așteptat, victoria, să vină. Asta e o mare problemă a lui Ancelotti și a jucătorilor săi. Care, inclusiv cînd au avut în față, cum a fost cazul marți, un Atletico de multe ori mediocru n-au izbutit să cîștige.
Simeone a pus în scenă și de această dată partida care-i convine. Sau a încercat s-o facă, pentru că de multe ori, mai ales în prima repriză, nu i-a ieșit. Argentinianul, despre care eu am mai spus că mi se pare, la ora asta, cel mai bun antrenor din Primera Division, știe mai bine ca oricine că a încerca să joci de la egal la egal cu acest Real Madrid poate fi o sinucidere. Acest Real Madrid e una dintre cele mai ofensive și creative echipe din istoria fotbalului. Nici măcar Barcelona lui Guardiola ori Milan-ul lui Sacchi (despre Ajax-ul lui lui Michels nu are rost să discutăm pe această temă, căci erau cu totul alte vremuri din punct de vedere al tacticii), care ar fi reperele fotbalului total din ultimele decenii, nici măcar aceste echipe, așadar, n-aveau atîția fotbaliști ofensivi între cei 11 din teren. Tot mai era un Albertini, un Rijkaard ori un Sergio Busquets, fotbaliști cu valențe și calități clar defensive. Realul de azi are, de la apărare în sus (apărare în care-l regăsim pe ultraofensivul Marcelo) o sumă de jucători ce ar putea primi lejer, dacă regulamentul ar permite-o, numărul 10. Kroos, James Rodriguez, Modric, Bale, chiar și Cristiano, dacă am exclude relația de marketing a șaptelui său de pe tricou, chiar și Benzema la o adică, ar putea primi numărul 10 la orice echipă s-ar transfera.
Simeone nu putea deci aborda altfel partida decît lăsînd mingea Realului, apărîndu-se feroce, cu disciplina pe care el a reușit s-o imprime acestei echipe și așteptînd momentul potrivit pentru reacție. Mai simplist, Simeone i-a lăsat pe cei de la Real să ajungă la un soi de disperare, văzînd că toate încercările lor nu mișcă tabela de marcaj. Nu i-a ieșit atît de bine ca-n alte ocazii, poate și din cauza lui Koke, care n-a fost în meci, parțial și din cauza lui Arda, dar mai ales din cauza (sau datorită, depinde cum punem problema) celor de la Real. Au fost, cred eu, 45 de minute ale Realului mai bune decît cele de pe ”Camp Nou”, cînd spuneam că a fost cea mai bună repriză din ultimele luni, asta pentru că Atletico se apără mai bine decît Barcelona. Problema lui Ancelotti e că în aceste minute nu s-a dat gol, ceea ce, ca o durere de dinți, mai întîi surdă, apoi din ce în ce mai pronunțată, a început să-și facă loc în mintea fotbaliștilor săi. Care spre final păreau resemnați cu ideea unui complex Atletico și că orice ar face, poarta acestei echipe nu poate fi perforată. În momentul cînd Modric n-a mai putut fizic, exact ca la Barcelona, adversarul a preluat inițiativa.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Dar au mai fost două momente importante după pauză. Primul dat de Manduzikic. Luptele sale, duelurile verbale și fizice pe care le avea cu adversarii și cu arbitrii, au blocat fluiditatea jocului, introducînd partida într-o bătălie a nervilor, a coatelor și a intervenților neregulamentare fix pe gustul lui Simeone. Manduzikic n-are, fotbalistic vorbind, calitățile lui Diego Costa, dar i-a preluat cu brio celelalte sarcini, îm special pe cea de a duce partida pe tărîm fizic. Ba intra, ba ieșea, ba protesta, ba faulta, sîngele îi curgea pe față, pe tot acest fond Realul n-a mai putut controla partida, iar adrenalina a invadat creierul celor de la Atletico.
Al doilea moment, în strînsă legătură cu primul, a fost introducerea lui Raul Garcia. E bizar cum acest jucător provoacă atît de mult deranj atunci cînd joacă împotriva Realului. Atunci cînd îl văd, Sergio Ramos (în special) și ceilalți madrileni se transformă subit într-un soi de luptători, dar pe acest teritoriu campioana Europei n-are nici o șansă în fața campioanei Spaniei. Aici cred că Ancelotti a greșit schimbările. Poate că nu era rău să-l introducă pe Pepe în zona de mijloc, în locul unui Modric deja epuizat, care Pepe să se ocupe de Raul Garcia și să-i lase pe ceilalți să ducă mai departe munca de construcție.
Spuneam la finalul comentariului că 0-0 într-o primă manșă e cel mai bun rezultat prost pentru o echipă ce joacă acasă și cel mai prost rezultat bun pentru echipa ce joacă în deplasare. Eu cred că Simeone și-a dorit acest rezultat, mi se pare că îi convin de minune partidele retur jucate în deplasare. Ancelotti nu cred, italianul poate ar fi acceptat și o remiză, dar să fie una cu goluri. Un retur cu Atletico după 0-0 în tur e o mare capcană. Mourinho a căzut în ea, nu mai departe de anul trecut. Fără Marcelo, o mare problemă căci Cristiano Ronaldo rămîne fără cel mai important aliat în acea zonă, și cu presiunea calificării în fața propriilor suporteri, complexul Atletico poate căpăta alte dimensiuni. În Champions League nu cîștigă întotdeauna cei mai buni, ci cei care știu să supraviețuiască unui meci prost. Să rămînă în picioare, ca un luptător, inclusiv atunci cînd adversarul îi cară pumni cu nemiluita. Atletico a reușit asta, iar Simeone merge pe ”Bernabeu” cu o doză și mai mare de anticorpi. Acolo e examenul său, capacitatea de rezistență a echipei sale acolo va fi cîntărită. Cele 7 meciuri deja sînt o amintire, al 8-lea devine cel mai important.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Despe Manchester United am scris destul de puțin în ultima vreme pe acest blog. De fapt, mi se pare că absența din competițiile europene a determinat pentru clubul de pe ”Old Trafford” și o ușoară retrogradare în planul secund al comentariilor generale ce vizează fotbalul din Anglia. Dacă adăugăm aici și perioada de incertitudine la nivelul jocurilor și rezultatelor din Premier League, plus eliminările mai mult sau mai puțin premature din cupele naționale, găsim anumite explicații ale acestei ”ostracizări”.
Am un bun prieten care, cred, e cel mai mare fan român al celor de la Manchester United. Nu mă pretind a fi obiectiv în această caracterizare, posibil că se vor simți destui lezați de ea. Îi rog să nu se supere. Cel despre care vorbesc are marele avantaj de a locui în Londra de mai bine de 20 de ani și de a avea posibilitatea de merge la toate meciurile lui Manchester United dorește, inclusiv cele din străinătate, inclusiv la cele amicale, inclusiv la ”nebunii” de genul unor turnee de pregătire peste mări și țări. Pentru că reușim rar să ne vedem în România, imi tot spune să vin la un meci al lui Manchester United pe ”Old Trafford”. Aș merge cu drag, e de fapt ceea ce i-am și răspuns, dar aștept să fie un meci important, eventual decisiv, la care United să se lupte pentru ceva palpabil, nu doar pentru simple 3 puncte în clasamentul din Premier League. Pe ”Old Trafford” am fost (și am fost impresionat la vremea respectivă de această colosală arenă), orașul Manchester nu prea mă atrage, problema e că și meciurile cu adevărat importante au lipsit. Absența din Champions League e, din acest punct de vedere, un mare handicap. Un duel de genul celui cu Real Madrid de acum doi ani ori chiar și cu Bayern de anul trecut ar fi fost un bun prilej de vizită, din păcate va trebui să mai aștept pentru asta.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI MANCHESTER UNITED DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Trecînd peste această paranteză, să revenim la Manchester United. În curînd se va face un an de la demiterea lui David Moyes, cu care șefii de pe ”Old Trafford” au fost destul de drastici, atitudine oarecum invers proporțională cu modul de lucru din fotbalul englez, dar și cu contractul extrem de larg, 6 ani, pe care scoțianul îl semnase în momentul în care se lăsase convins să devină succesor al lui Sir Alex Ferguson. Moyes n-a avut șansa lui Van Gaal de a cheltui sume colosale pe fotbaliști. Pesemne că e în mare parte vina lui, din nou revin la modul de lucru din fotbalul englez și rolul managerului, pesemne că a crezut prea mult în capacitățile sale și în posibilitatea de a scoate la fel de multe rezultate precum Ferguson cam cu același lot de jucători. Am spus-o la momentul retragerii lui Sir Alex, la Manchester United n-a fost o domnie obișnuită, ci un soi de dictatură, iar după orice dictatură lucrurile reintră greu în normal. Moyes n-a știut sau n-a crezut asta și a plătit.
În momentul ăsta, mi se pare destul de greu de făcut un bilanț al celor 9 luni de cînd Louis van Gaal e în fruntea echipei. În 9 luni, din păcate pentru Van Gaal și United, n-a fost zămislit nimic concret, doar ceva perspective și destul de multe semne de întrebare. În momentul ăsta, echipa pare inclusiv implicată în lupta pentru titlu, dar cred că sînt puțini cei care chiar cred în această posibilitate. Revenirea în Champions League e văzută ca marele trofeu din acest sezon, iar o calificare directă, ceea ce ar însemna locul doi sau trei, fără bătăile de cap impuse de turul preliminar, ar deveni chiar un succes major dacă rivala din oraș, City, ar termina pe un loc inferior în clasament. Spre deosebire de Moyes, Van Gaal a fost un pic mai deștept și nu și-a asumat mai nimic pentru primul sezon. Era și destul de greu să promită marea cu sarea, căci el însuși s-a alăturat tîrziu noului proiect Manchester United, din cauza (sau datorită, depinde din ce punct de vedere privim lucrurile) parcursului Olandei de la Mondial. În acele zile în care un manager muncește pentru definitivarea lotului, iar un manager nou instalat caută să-și cunoască noul loc de muncă, Van Gaal muncea în Brazilia. De aici proabil și senzația că transferurile au fost făcute destul de bizar, destul de tîrziu unele, extrem de scumpe altele, ba chiar și oarecum nefirești în anumite situații, vezi de exemplu Radamel Falcao. Van Gaal a transferat scump, mult și cu destulă calitate, dar parcă n-a făcut-o în urma unui plan, așa cum face de regulă un antrenor tipicar. Partea bună a acestor transferuri e că respectiva calitate l-a ajutat să rezolve unele partide în care echipa nu funcționa, dar apărea valoarea individuală.
Cînd a fost numit la Bayern, într-o situație oarecum similară, după degringolada lăsată de gestiunea lui Jurgen Klinsmann, Louis van Gaal spunea în ”Bild”: ”Jucătorii au nevoie de cîteva luni pentru a se adapta la ideile mele, pentru a mă cunoaște, pentru a înțelege ce pretind de la ei. S-a întîmplat asta și la Barcelona, și la Alkmaar, așa va fi și la Bayern”. Și așa a fost. La United, cînd a fost instalat, n-a mai zis asta, deși n-a promis nimic imediat. Dar se vede că a avut dreptate, căci a fost nevoie de cîteva luni pentru ca, de exemplu, Ander Herrera, să priceapă ceea ce vrea de la el Van Gaal. Bascul a recunoscut într-un interviu dat acum vreo lună în ”El Pais” că-n primele luni traversa o stare vecină cu depresia fiindcă era în mod constant certat de Van Gaal. Acum, Ander Herrera pare element de bază în noul desen tactic al olandezului.
Am spus noul desen tactic. Asta e o altă problemă. În mai anul trecut, atunci cînd a fost oficializată numirea sa, scriam pe acest blog: ”nu cred că sistemul 4-3-3 e negociabil la Van Gaal”. M-am înșelat. Eram înainte de Mondial. Acolo a apărut acel sistem cu 3 fundași centrali al Olandei, zice-se pregătit special doar pentru meciul inaugural cu Spania, de care Van Gaal s-a îndrăgostit subit. Și pe care l-a folosit în primele săptămîni la United, cu rezultate mai mult decît discutabile. De fapt, senzația lăsată în acea perioadă era de continuu experiment. Au apărut apoi alte sisteme, pînă ce astăzi Van Gaal pare să fi revenit la prima sa dragoste, acel 4-3-3 pe stil olandez. E importantă această idee, a stilului olandez, care e un pic diferit de 4-3-3-ul folosit de Barcelona în ultimii ani ori de Ancelotti într-o bună parte a sezonului trecut. De aici, din acele diferențe, apar și problemele lui Di Maria, excelent la Real în 4-3-3, cu multe dificultăți la United în acest sistem. Van Gaal nu e adeptul paselor între linii și nici al permanentei mișcări, mai degrabă preferă triunghiuri poziționale cu care echipa să avanseze.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Au fost 3 meciuri consecutive, cu 3 victorii, în care Van Gaal a trecut de la un 4-2-3-1 la un 4-3-3, cu Carrick punct fix în fața apărării, cu Ander Hererra și Fellaini lîngă el. Cazul belgianului poate fi discutat separat, dintr-un jucător ce nu-și găsea locul nici pe bancă, a devenit un punct fix, cam cum s-a întîmplat și cu Herrera. Mata și Rooney se simt și ei foarte bine în acest desen, problema e că Di Maria nu se simte la fel de bine, iar el costat 75 de milioane și nu e de colo. De văzut ce se va întîmpla cînd va reveni Van Persie, căci Van Gaal nu l-a jucat pe Falcao în această perioadă cu probleme pentru atacantul olandez, ci l-a mutat acolo pe Rooney, care mai are puțin și acoperă toate posturile în cîmp la United.
Di Maria e o problemă, Falcao e o altă problemă. Ambele vor trebui rezolvate în vară. Cred că Falcao va pleca. Pentru un fotbalist proaspăt ieșit dintr-o gravă accidentare (ruptura de ligamente încrucișate e o mare pacoste, căci necesită un timp lung de pauză și apoi de recuperare) a fost o mare greșeală venirea la Manchester United, într-un campionat pretențios și într-un oraș cu o climă imposibilă. Cu Di Maria lucrurile se mai pot schimba, deși pare și el, astăzi, pe picior de plecare. Mai sînt cîteva săptămîni în care, vezi situația lui Ander Herrera, Di Maria poate prinde ideile tehnicianului olandez. În fond, el era un soi de extremă la Benfica.
Probabil că Manchester United va cheltui enorm și în această vară. Cred însă c-o va face cu mai mult discernămînt. Plecînd eventual de la această așezare 4-3-3 ce pare să prindă contur. Apărarea are urgențele ei, în special în centru. Hummels ar veni perfect acolo. Van Gaal are în față un campionat, 2015-2016, în care scuzele nu-i vor mai fi acceptate. Întrebare e dacă va reuși el însuși să-și gestioneze ego-ul, care s-a ciocnit de cîteva ori cu al jucătorilor în această perioadă. Sir Alex își permitea multe, dar în spatele său stăteau trofeele cîștigate. Moyes n-a avut timp să-și permită nimic. În dreptul lui Van Gaal stau zecile de milioane cheltuite, care-și cer dreptul la rentabilizare. Cu umbra lui Sir Alex și amintirea lui Moyes, Van Gaal e în fața celui mai complex sezon din întreaga lui carieră.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
A fost o perioadă dedicată echipelor naționale, cu comentariile și analizele de rigoare. Există însă un subiect pe care am promis că-l voi aborda și o fac acum, tocmai pentru că sînt zile ceva mai calme din punct de vedere strict al actualității fotbalistice. E vorba de situația echipelor din Premier League în cupele europene. O legătură cu echipele naționale totuși există, pentru că, paradoxal, în vreme ce la nivel de club fotbalul englez suferă în confruntările cu rivalele din Europa, la nivel de primă reprezentativă lucrurile stau bine, chiar neașteptat de bine aș putea zice dacă e să facem o comparație cu aceleași tări europene. Anglia e singura echipă națională mare, de calibru, care are un parcurs normal în aceste preliminarii, maximum de puncte și calificare la Euro 2016 aproape obținută. ”Amicalul” disputat de Anglia la Torino cu Italia a confirmat această dinamică.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Dar nu ”naționala” Angliei e subiectul acestui text. Ar putea fi și ea, la un anumit moment, dar nu acum. Vreau să reiau tema pe care am tot discutat-o la momentul respectiv, anume absența Premier League din Champions League și Europa League. Momentul e delicat, asta trebuie recunoscut din start, iar englezii l-au tratat cu seriozitate, așa cum e și firesc într-o astfel de țară și la nivelul de civilizație și educație la care se află. Am citit în această perioadă tot felul de explicații ale acestei situații, căci englezii chiar se preocupă, dincolo de aberații de genul ”Premier League e mai important decît orice, atît timp cît ești bine în Premier League restul nu mai contează”, care există, dar nu le bagă prea mulți în seamă.
Am tot auzit despre Premier League că e cel mai tare campionat din lume. Și nu vorbesc de cei care au un singur argument, de genul :”Premier League e cel mai tare pentru că-mi place mie și așa zic eu!”. Asta merge în parc, nu la o dezbatere serioasă. Nu știu sincer cum se pot judeca și departaja campionatele. În funcție de trofee, ar zice unii. În funcție de numele implicate, ar zice alții. În funcție de interesul stîrnit, s-ar mai găsi destui să spună. Sau în funcție de banii ce se învîrt în drepturile de televizare, ar comenta un fan necondiționat al fotbalului englez, căci e singurul aspect din cele de mai sus la care Premier League cîștigă net. A fi fan e una, a recunoaște o realitate e cu totul altceva.
Eu cred că Premier League e cel mai spectaculos campionat din lume. A nu se confunda spectaculos cu puternic. E spectaculos pentru cei care se uită ori pentru cei care-l comentează. Asta deși au mai apărut și-n Premier League meciuri plictisitoare, tacticizate, pe care acum vreo 7-8 ani nu le vedeai. Gen Chelsea-City, exemplul care-mi vine în minte acum. E spectaculos, e frumos de privit, dar nu prea e competitiv. E totuși un mare paradox. Pentru că în Anglia se învîrt cei mai mulți bani, drepturile tv ajung la cifre absolut amețitoare, stadioanele sînt pline mereu, suporterii sînt dedicați fără a pune condiția rezultatului, marketingul funcționează ireproșabil, merchandising-ul de asemenea. Și atunci, care să fie explicația?
E posibil ca banii să fie o explicație. Banii prea mulți, vreau să zic. Prețurile foarte mari plătite pentru fotbaliști și salariile colosale pe care le încasează, indiferent de situații. În Anglia se cheltuie enorm pentru transferuri, de multe ori nejustificat, iar cota unor fotbaliști crește artificial. Ei par buni, pentru că au fost foarte scumpi, dar în realitate nu-s așa de buni. Am mai dat exemplul acesta pe la emisiuni. Dacă eu am foarte mulți bani și-mi permit să cumpăr un Opel la preț de Mercedes, e foarte bine. Dar dacă mă aștept ca pe o autostradă Opelul meu să se comporte fix ca un Mercedes, ba chiar să-l și întreacă, e posibil să am o problemă. Sînt mulți fotbaliști buni în Anglia, dar mult mai mulți care au doar preț de fotbaliști buni sau salariu de fotbaliști buni, fără justificare însă.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Dacă ne uităm pe statistici, Premier League a pierdut teren în competiție cu alte campionate, în special cu Primera Division, cam din momentul în care banii au început să devină amețitor de mulți în Anglia. Bani care au venit în urma performanțelor echipelor de club în cupele europene, în special în Champions League, dar care n-au adus plusul așteptat, dimpotrivă, au adus un recul. Am găsit undeva și o statistică în acest sens, a duelurilor eliminatorii din Champions League, inclusiv finale. Între 2004 și 2009: Premier League vs Primera Division 9-2. Între 2009 și 2015, Primera Division vs Premier League 11-1, acel unic succes britanic fiind dat de Chelsea, în acea dublă stranie cu Barcelona, în sezonul cînd Chelsea a și cîștigat Champions League, în acea finală la fel de stranie cu Bayern. În această perioadă, în ciuda banilor existenți, Anglia n-a putut să-și mențină marile nume, gen Cristiano Ronaldo, Bale, Modric, Tevez sau Luis Suarez, care au ales să plece. În momentul ăsta, în afară de Hazard și Aguero, nu cred să existe alți fotbaliști din Top 10 în Premier League. Iar faptul că Toure Yaya, cu toată valoarea lui, avea la un moment dat salariu mai mare decît Messi și Cristiano, iar acum e plătit aproape dublu decît Suarez e doar un detaliu în plus.
Aș zice că lipsa valorilor sau umflarea nejustificată a lor nu sunt singurele cauze. Eu aș adăuga și calendarul infernal din perioada de iarnă. E frumos să-i vedem pe englezi jucînd de Boxing Day, chiar eu am scris de asta pe acest blog, dar mă întreb dacă nu cumva această acumulare de meciuri aduce echipele din Premier League secătuite de puteri la ora revederii cu Champions League. Aș mai adăuga și diferențele dintre stilul în care se arbitrează în Premier League și cel din Europa, cu dificultățile de rigoare pentru fotbaliștii ce vin din Regat. Mi-aș permite să adaug și stilul agresiv în care se face presă în Anglia, stil care alungă anumiți jucători prin exagerările existente.
Cred însă că e doar o fază. Poate normală. Apropo de ce vorbeam mai sus, dacă ai bani mulți, poate că prima dată nu te interesează că-ți cumperi un Opel la preț de Mercedes. Dar după ce vezi că Mercedesul te întrece pe autostradă, fiind totuși Mercedes, începi să te întrebi dacă nu cumva e mai bine ca de acei bani să-ți cumperi totuși un Mercedes. Dacă tot poți. Pericolul ca Anglia să piardă posibilitatea de a duce 4 echipe în Champions League există, au calculat cei de la SKY, dar asta s-ar putea întîmpla abia din sezonul 2017-2018 și doar dacă echipele din Italia și-ar menține linia crescătoare (în Europa League în principal) din sezonul actual. E cam departe însă. Așa cum spuneam, lumea în Anglia a început să se preocupe de situație. Dacă o dată s-a considerat o întîmplare (sezonul 2012-2013, fără echipă în ”sferturile” Champins League) a doua oară devine o preocupare. Și, ca să mergem pe același ton, ar trebui să apară și o rezolvare.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!