ZIARELE DE AZI, 14 MAI 2013

ZIARELE DE AZI, 14 MAI 2013

Dacă doriți să citiți variantele on-line ale acestor publicații, o puteți face cu un simplu click pe fiecare nume în parte.



Marca , As , El Mundo Deportivo , Sport , L`Equipe , Gazzetta dello Sport , TuttoSport , Corierre dello Sport , O Jogo , A Bola , Kicker , Ole , Daily Star, Daily Mirror, The Sun, Bild, France Football

Majoritatea au un conținut diferit pe on-line față de ediția tipărită, dar există la unele și posibilitatea, contra-cost, de a citi ”ziarul” in format pdf.

UN CAMPIONAT CA MEDICAMENT

UN CAMPIONAT CA MEDICAMENT

 

Barcelona a cîștigat, așadar, campionatul Spaniei. A făcut-o și de manieră matematică, pentru că de cîștigat, teoretic, îl cîștigase cu multe luni înainte. E un titlu chemat să fie un bun medicament pentru suporteri, dar și pentru anumiți componenți ai lotului.



FC Barcelona a dominat această ediție a Primerei Division într-o formă extrem de categorică. Cu o primă parte de record, astfel că prin luna ianuarie vorbeam tot pe acest blog despre o Barcelona aproape perfectă, dar cu o parte a doua mai degrabă de uitat, în care calificarea cu Milan a reprezentat momentul care lipsea. O parte a doua marcată de aparenta senzație de asemănare cu un avion în prăbușire, dar, mai ales, pentru că s-a întîmplat recent și ultimele impresii sînt cele care contează, de senzația de impotență în dubla manșă cu Bayern Munchen.

Este titlul lui Tito Vilanova! E limpede. Tito și-a asumat rolul extrem de ingrat de continuator al politicii lui Pep Guardiola într-un moment în care sănătatea sa, pînă la urmă cel mai important lucu din lume, nu era deloc clară. A venit acea recidivă a unei maladii parșive și acea dublă bătălie pe care a fost nevoit s-o ducă. Bătălia cu boala, dar și cea cu adversarii fotbalistici, cea de-a doua dusă de la mii de kilometri distanță și dintr-un alt fus orar. Cîștigarea campionatului, în aceste condiții, trebuie aplaudată ca atare, iar performanța trebuie privită drept una extrem de importantă.

Campionatele sînt turnee de regularitate, cu probe de anduranță multe, pe care dacă nu știi să le gestionezi riști să pierzi contactul cu plutonul. Iar exemplele în acest sens sînt nenumărate și nu trebuie căutate doar în sezonul pe care ne pregătim să-l încheiem. Nu-i ușor să joci cu Getafe acasă înainte să joci cu Milan și nu-i deloc simplu să te concentrezi cu Celta după ce ai eliminat pe PSG. Aici e misiunea antrenorului, iar în condițiile date performanța Barcelonei trebuie aplaudată.


Evident, e și campionatul lui Messi. Cifrele sale sînt din nou uluitoare, cu toate că, dacă privim la rece lunile scurse, pare să fi fost cel mai slab sezon al lui Leo din 2008 încoace. Fie și faptul că a suferit o accidentare, urmată de recidive, invită la această concluzie. În doar două meciuri jucate de el în acest campionat, Messi n-a participat,cu gol sau pase de gol, la reușitele echipei. E un alt detaliu al importanței lui Messi în acest angrenaj, o importanță poate prea mare, căci atunci cînd echipa e dependentă de un jucător nu știe cum să abordeze meciurile importante fără el. Poate de aceea se forțează aducerea lui Neymar, un fotbalist cu multe calități, dar încă un mister pentru fotbalul european, dar un fotbalist ce pare capabil să-și asume rolul de vicepreședinte, iar atunci cînd e cazul, să preia puterea.

Vom avea timp să vorbim toată vara despre plecările și venirile de la FC Barcelona. Cred că va fi o vară agitată, pentru că Barcelona trebuie să schimbe ceva, trebuie să aducă figuri noi, trebuie să reasigure acea competiție internă, în vestiar, care a cam lipsit în ultima vreme. Nimic nu e mai rău pentru un fotbalist, pentru starea sa psihică, decît să știe că joacă indiferent de situație, prin decret cum s-ar spune. Achzițiile pentru asta sînt făcute, dincolo de cele de maximă urgență, iar la Barcelona de maximă urgență sînt postul de portar și cel de fundaș central, căci nu e poți baza la infinit pe Puyol, nu poți aștepta totul de la Mascherano și nu poți sta cu inima cît un purice cu gîndul că Pique face cine știe ce năzbîtie, în teren sau în afara lui.

Nu l-am uitat pe Abidal. Forța sa de a înfrunta destinul reprezintă o victorie la fel de mare precum cea a echipei. Pusă alături de lupta lui Tito Vilanova, cea a lui Eric Abidal adaugă o notă de și mai mare frumusețe acestui campionat.

Nu de mult mă întrebam, privind spre campionatul Angliei, dacă e chiar așa de tare Manchester United pe cît de mare e diferența din clasamentul Premier League? Aceeași întrebare mi-o pun și acum. Oare asta e diferența dintre Barcelona și Real Madrid în momentul acesta? Oare Barcelona a cîștigat titlul sau l-a pierdut Real Madrid? Ceea ce s-a întîmplat la Madrid necesită un articol amplu, pentru că e caz de studiu cum un om a reușit să subjuge interesul echipei unui ego ce a depășit periculos de mult granițele minții.

Pînă atunci, să dăm învingătorului ce e al învingătorului.

ZIARELE DE AZI, 13 MAI 2013

ZIARELE DE AZI, 13 MAI 2013

Dacă doriți să citiți variantele on-line ale acestor publicații, o puteți face cu un simplu click pe fiecare nume în parte.



Marca , As , El Mundo Deportivo , Sport , L`Equipe , Gazzetta dello Sport , TuttoSport , Corierre dello Sport , O Jogo , A Bola , Kicker , Ole , Daily Star, Daily Mirror, The Sun, Bild, France Football

Majoritatea au un conținut diferit pe on-line față de ediția tipărită, dar există la unele și posibilitatea, contra-cost, de a citi ”ziarul” in format pdf.

DAVID ȘI GOLIAT-UL DIN MANCHESTER

DAVID ȘI GOLIAT-UL DIN MANCHESTER

 

UPDATE

Înainte de a citi textul de mai jos și întrebările care s-au născut imediat după numirea lui David Moyes ca antrenor al lui Manchester United, vă invit să urmăriți aceste două filmulețe-omagiu pentru Sir Alex Ferguson:

În 1986, un promițător antrenor scoțian de 45 de ani lăsa Aberdeen-ul pentru a prelua un gigant ale cărui picioare tremurau din toate încheieturile. Nu erau de lut, dar nici foarte capabile să susțină o istorie ce părea a cîntări din ce în ce mai mult. Manchester United trăia, în 1986, în umbra rivalului din Liverpool, căci echipa de pe ”Anfield” acapara cam toată plaja mediatică a acelor timpuri.

În 2013, un la fel de promițător antrenor scoțian, de 50 ani însă, ceea ce nu reprezintă defel un punct în minus, dimpotrivă, preia un gigant bine pus la punct, cu picioare și brațe puternice. Un Goliat ce inspiră teamă în Insulă, respect în Europa și admirație pe tot parcursul globului pămîntesc. Echipa de pe ”Old Trafford” e cea care acaparează acum toată plaja mediatică, mult, mult mai consistentă decît în acum 26 de ani.



Așadar, e David Moyes. Toate speculațiile în legătură cu noul antrenor al lui Manchester United, făcute în orele de după anunțul retragerii lui Sir Alex Ferguson, s-au dovedit a fi, în mare parte, lipsite de temei. Sir Alex Ferguson și-a impus încă o dată punctul de vedere, așa cum a făcut și atunci cînd l-a luat pe Eric Cantona, pe cît de talentat pe atît de controversat, cînd a decis să-l cumpere pe Cristiano Ronaldo de la Sporting, suflîndu-l Barcelonei, ori cînd a hotărît să-i vîndă pe Beckham, Van Nistelrooy sau același Cristiano.

Probabil că nu obișnuința lui Moyes de a înfrunta pe Liverpool a fost motivul pentru care el a fost alesul. Se vorbea de mult despre el ca viitorul înlocuitor al lui Sir Alex. Pesemne că Ferguson vede în Moyes un fidel continuator al ideilor sale, nu doar din punct de vedere fotbalistic. Faptul că are 50 de ani și a adunat mai bine de 10 ani pe banca unei singure echipe reprezintă plusuri incontestabile. La fel, fotbalul oferit de Everton, de-a lungul acestei decade, precum și numărul suficient de fotbaliști nu neapărat descoperiți, ci formați de Moyes, de la Rooney la Fellaini, două nume despre care voi vorbi ceva mai încolo.



Și totuși, există o certă preocupare îb rîndul fanilor lui United. Va putea David Moyes să preia un scaun încă marcat de personalitatea ”patriarhului” de dinainte? Va izbuti el să conviețuiască, la nivel afectiv și efectiv, cu un vestiar ce nu mai are nimic în comun cu cel găsit de Ferguson în 1986? Are David Moyes suficientă personalitate încît să se impună în fața unor caractere atît de puternice precum cele din vestiarul lui United?

Sînt întrebări la care vom primin răspunsuri în sezonul viitor. Sau în sezoanele viitoare. Faptul că Manchester United i-a făcut lui Moyes un contract pe 6 ani e o limpede dovadă de încredere, un mesaj clar către toată lumea, începînd cu jucătorii, continuînd cu fanii și terminînd cu adversarii.

De la această încredere pleacă multe. Dar nu întotdeauna e suficientă. În momentul în care Manchester United, cu ajutorul lui Mancini și a haosului de la Chelsea, omora suspansul în Premier League, mă întrebam dacă Manchester United e atît de tare pe cît de mare e diferența din clasament față de urmăritoare? Ajungeam atunci la concluzia că nu prea și puneam mare parte din consistența acestei diferențe pe umerii gestiunii lui Sir Alex Ferguson. Care avea autoritate deplină și putea decide orice. Inclusiv lăsarea pe banca de rezerve a lui Rooney în cel mai important meci al sezonului, cel cu Real, asta după ce în tur îi modificase flagrant poziția în teren.

Ar putea David Moyes, la o adică, să repete acest gest? Mi se pare greu de crezut. Îmi vine în minte ultima parte a sezonului de la Barcelona, cu un Tito Vilanova, a cărui numire ca și continuator al proiectului lui Pep Guardiola îmi pare că seamănă cu numirea lui Moyes, incapabil să schimbe ceva din autogestiunea unui vestiar și mergînd pînă la eșec pe mîna lui Messi și Xavi total depășiți din punct de vedere fizic. Cum va gestiona David Moyes statutul lui Giggs, cu siguranță unul aparte în vestiar, dar nediscutat de nimeni pe timpul lui Ferguson? Cum va rezolva Moyes problema Rooney, de care nu s-a despărțit deloc în relații amicale la momentul plecării acestuia spre Manchester.

Wayne Rooney va fi, cred, semnul. Dacă-l vom vedea plecat, așa cum insinuează presa engleză, care poate că exagerează de multe ori, dar nu inventează subiecte din nimic, vom trage unele concluzii. La fel, dacă va rămîne, vom vedea în ce poziție va juca el, date fiind mișcările tectonice de la ultimele meciuri ale lui Sir Alex, cînd Rooney fusese tras în zona de mijloc, în zona de creație, parcă pentru a se face loc unui nou venit în linia de atac, alături de Van Persie.

Sînt convins că United va transfera în această vară. Orice echipă care pune un antrenor nou asortează numirea cu măcar un transfer de impact. Poate fi Falcao, poate fi Lewandovski, despre ei s-a mai vorbit, dar mai degrabă ar putea fi Fellaini, un om care s-ar încadra perfect în puzzle-ul de la mijlocul terenului la United.

Succesiunile de la marile monarhii n-au fost mereu line, lipsite de probleme, de tensiuni, de controverse. Manchester United e o monarhie în felul ei. Iar Sir Alex Ferguson e ”Ultimul Împărat”. David Moyes e doar un prinț moștenitor al unei averi colosale. Un David pus în fruntea unui Goliat al fotbalului. Un Goliat obișnuit și cu tragediile, dar în special cu succesele.

ZIARELE DE AZI, 10 MAI 2013

ZIARELE DE AZI, 10 MAI 2013

Dacă doriți să citiți variantele on-line ale acestor publicații, o puteți face cu un simplu click pe fiecare nume în parte.



Marca , As , El Mundo Deportivo , Sport , L`Equipe , Gazzetta dello Sport , TuttoSport , Corierre dello Sport , O Jogo , A Bola , Kicker , Ole , Daily Star, Daily Mirror, The Sun, Bild, France Football

Majoritatea au un conținut diferit pe on-line față de ediția tipărită, dar există la unele și posibilitatea, contra-cost, de a citi ”ziarul” in format pdf.

ARSENE WENGER, ”THE LAST MAN STANDING”

ARSENE WENGER, ”THE LAST MAN STANDING”

 

Nu știu cum a reacționat Arsene Wenger la aflarea veștii că Sir Alex Ferguson se va retrage. E posibil să nu-l fi luat foarte tare prin surprindere. La acest nivel, informațiile circulă mult mai repede, iar cei implicați nu au, de regulă, nevoie de dezvăluirile din presă sau de comunicate oficiale ca să afle ceea ce se întîmplă în jurul lor. E posibil însă ca știrea să-i fi provocat alsacianului o certă surpriză, căci într-adevăr a fost ceva surprinzător. La fel de posibil e să-i fi provocat un zîmbet în colțul gurii.



Depinde din ce punct de vedere privești lucrurile. În acest moment, Wenger e ”the last man standing”. Asta ca să preiau un titlu de film. Nu știu ce rol i-ar conveni lui Arsene în acest film, nici măcar nu știu dacă l-ar prinde scenariul. Știu doar că în momentul ăsta, în dreptul său stă ștampila de cel mai longeviv antrenor în activitate la același club. Legătura dintre Wenger și Arsenal e arhicunoscută, nu mai intru în detalii, nu mai aduc în discuție acel titlu atît de celebru ulterior, ”Arsene, who?”.

Între Wenger și Ferguson, realțiile au fost reci. Asta ca să păstrez o nuanță elegantă. Nu s-au bălăcărit unul pe altul, dar numai pentru că eticheta în Anglia e un pic alta. Probabil că nu se urăsc de moarte, însă nici nu ar putea sta vreodată la masă ca să savureze o sticlă de vin bun. Pesemne că s-ar certa imediat, pe soiul vinului ori pe cine achită nota de plată. S-au înțepat de-a lungul timpului, problema lui Wenger a fost că rezultatele echipei sale nu l-au ajutat. Are și el atuurile sale însă, căci fotbalul prestat de Arsenal în toată această perioadă a fost mult mai frumos, estetic vorbind, decît cel al lui United. Estetica însă nu se premiază decît în modă, la fotbal contează rezultatele. Iar aici, Wenger e jos de tot în raport cu Sir Alex.



În momentul ăsta, Wenger pare de neatins la Arsenal. Într-un text mai vechi, scriam că Arsene Wenger nu e antrenorul lui Arsenal, e Arsenal însuși. Cred însă cu toată convingerea că o schimbare i-ar prinde bine. Și, poate, ar prinde bine și clubului. Ca să plece, Wenger are nevoie de o scuză. Și, evident, de o motivație. Scuzele sînt ușor de găsit, mai ales dacă echipa nu prinde Liga Campionilor, ceea ce e încă posibil după egalul dintre Chelsea și Tottenham. Iar motivația ar putea veni dinspre Franța natală. Și ar avea trei litere mari, ”P”, ”S” și ”G”, plus ceva palpabil, de culoare verde și de circulație internațională, mă refer aici la Euro.

Astăzi, la ora cînd scriu aceste rînduri, PSG nu știe pe cine se bazează în sezonul viitor. Sau, cel puțin, vezi ideea din primul paragraf, așa știm noi, că nu știe. Dacă Ancelotti e la Real și Mourinho la Chelsea, cine ar fi cel mai potrivit dacă nu Wenger? O întoarcere acasă a fiului rătăcitor ar fi o excelentă lovitură de imagine pentru un club tot mai tare acuzat că și-a pierdut identitatea franceză. Eventual întărită cu alte repatrieri, de genul Benzema, Nasri sau Abidal. Poate chiar Ribery, căci și la Bayern e un mister în momentul ăsta componența lotului în sezonul ce vine.

E doar o ipoteză, nu o informație. Informația poate fi cea, vehiculată în anumite medii din Anglia, că Wenger s-ar cam gîndi, pentru prima dată în ultimii 15 ani, să plece. E departe de a fi certitudine, să ne înțelegem. Traversăm perioada în care zvonurile sînt la loc de cinste, iar manipularea prin presă, despre care poate o să scriu în zilele următoare, e o armă des folosită de impresari și cluburi.

Wenger rămîne, deocamdată, ”dinozaurul” din Premier League. În acest moment nu mai e în umbra lui Sir Alex. E în sfîrșit primul într-o ierarhie. Dacă asta va fi o motivație suficientă pentru sezonul viitor, vom vedea.

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă