De aproape două luni, PSG și Chelsea erau cu gîndul doar la această partidă. Nu mă refer aici la meciul tur, prin partidă înțeleg ”dubla” eliminatorie. La momentul cînd au aflat rezultatul tragerii la sorți, parizienii și londonezii (e un fel de-a spune asta, căci numărul francezilor și englezilor din această confruntare e redus la cîte unul în fiecare tabără în formulele de start), parizienii și londonezii așadar erau conștienți că pe plan intern nu prea mai are ce să li se întîmple, astfel că le rămînea doar reprezentarea europeană. Sigur, în privința PSG-ului fraza anterioară trebuie citită în alt sens decît la Chelsea. PSG avea încă din luna decembrie titlul în buzunar, în vreme ce pe ”Stamford Bridge” era asumată, tot din decembrie, o lună mai cam secetoasă în ceea ce privește satisfacțiile.

Între timp, de la Chelsea a dispărut un personaj care ar fi ridicat, grație personalității sale, gradul de interes al confruntării. Mă refer la Jose Mourinho, dat afară de Roman Abramovic la puțin timp după tragerea la sorți a ”optimilor” Ligii. Nu știu cum ar fi arătat confruntarea de pe ”Parc des Princes” cu Jose pe banca lui Chelsea. Avem repere din celelalte două eliminatorii disputate între cele două grupări, dar o tactică și o gîndire se pot schimba în funcție de moment, de adversar, de starea de spirit.

Pesemne că avînd în minte confruntările trecute, Blanc și-a schimbat strategia. Cînd vorbesc de confruntările trecute, aș extinde lista și aș include și meciul cu Real Madrid de astă-toamnă alături de cele două partide cu Chelsea de la Paris din sezoanele precedente. La toate aceste jocuri, Blanc a arătat că parcă s-ar teme de ceva, iar PSG a jucat suficient de circumspect, cumva pe linia gîndirii antrenorului. Iar acel ”Ici c’est Paris” n-a funcționat decît la nivel de lozincă, fiindcă de fiecare dată PSG a trebuit să încerce să repare în deplasare ceea ce nu a construit suficient de bine acasă. De data asta, parizienii au început altfel partida, parcă asumîndu-și în sfîrșit ceea ce toată lumea spune, anume că PSG trebuie să fie una dintre favoritele acestui sezon. Și nu doar că trebuie, ci și este. La ce calitate există în lotul lui Blanc, asumarea acestui statut este obligatorie, iar atunci cînd îți asumi că ești favorit trebuie să și acționezi ca atare. Ceea ce PSG a făcut, primele minute oferind o dominare clară a gazdelor, dar și un repertoriu de procedeee fotbalistice absolut remarcabile. Cînd pui unul lîngă altul actori cu o asemenea valoare, filmul nu poate să iasă decît grozav, mai ales dacă și regizorul e inspirat. Iar Oscar-ul, că tot sîntem în perioada lui, vine ca o consecință.

Chelsea a răspuns mai mult decît onorabil scenariului propus de Blanc, deși îmbrăcase în aparență haina de victimă sigură. Și cred că multora le-a trecut prin cap ideea că de fiecare dată cînd Chelsea a avut antrenor interimar a izbutit performanțe notabile. Cu Grant a fost în finală, cu Hiddink (prima dată) a fost la cîteva secunde de o alta, cu Benitez s-a luat Europa League, iar cu Di Matteo, Champions League. Parcă echipa asta se hrănește mai bine cu starea de incertitudine decît cu cea de siguranță, parcă jucătorii au nevoie de motivația unui viitor incert decît platitudinea unui prezent liniștit. Nimeni la Chelsea nu cred că se simte sigur de locul său în sezonul viitor, căci se pot întîmpla multe odată cu venirea unui nou antrenor, iar de la Londra și de la Chelsea nu cred că-și doresc prea mulți să plece. Fabregas, unul dintre cei arătați cu degetul de fani ca lider al puciului ce a dus la îndepărtarea lui Mou, a oferit un recital de fotbal adevărat, de pase și de idei, completat de Willian, Pedro și, în parte, Diego Costa. Din nou a rămas însă dator Eden Hazard, belgianul fiind în continuare în căutarea luminiței de la capătul tunelului. Adăugăm aici și o apărare ce s-a descurcat mai mult decît onorabil în contextul absențelor existente și al permutărilor ulterioare și descoperim o Chelsea capabilă de surprize în retur.

Victoria PSG-ului a venit ca urmare a unei mutări logice a lui Laurent Blanc: introducerea lui Edinson Cavani. După părerea mea, Cavani nu poate lipsi din această formulă a parizienilor în meciuri de acest gen. Blanc l-a preferat pe Lucas Moura pentru start și poate a avut motivele lui. Consecințele s-au văzut însă abia după ieșirea brazilianului și intrarea lui ”El Matador”. Moura e un fotbalist excelent, cu ruperi de ritm și demarcări colosale, cu o doză de imprevizibil la fiecare minge care ajunge la el, dar care oferă destul de puține soluții la finalizare. Nici nu dă goluri multe, nici pase de gol nu prea dă. Comparația cu Di Maria e elocventă, căci Moura are 5 goluri și 3 pase de gol în 24 de meciuri, iar Di Maria are 9 goluri și 10 pase decisive în 15 meciuri. Sigur, discuția nu e Moura sau Di Maria, căci argentinianul e piesa ce nu poate lipsi din angrenaj, ci Moura sau Cavani. Cu stilul de joc al lui Ibrahimovic din ultimii ani, cu multă libertate de mișcare și ieșiri din zona careului advers, Cavani e complementul perfect, căci, spre deosebire de Moura, apare și la finalizare, ceea ce e esențial în rezolvarea jocurilor. De altfel, s-a și văzut.

Am pomenit de Angel Di Maria și de Ibrahimovic. În general titlurile de după meci au făcut referire la numele argentinianului. Angel, cu alte cuvinte un înger. Chiar așa a fost, căci între pasa pe care o dă el la golul lui Cavani și cea pe care o dă Messi la golul lui Suarez din meciul cu Celta există foarte puține diferențe. Comentatorul englez de la SKY a numit acea pasă a lui Messi ”un curcubeu impecabil”, ceea ce s-ar putea extrapola și la pasa lui Di Maria. Un curcubeu ce a luminat cerul Parisului într-un moment în care umbrele își făcuseră loc sub formă de dubii. Cît despre Zlatan, am spus-o pe acest blog și la momentul barajelor de calificare la Euro, va face 35 de ani și e posibil să fie ultima lui șansă de a obține o performață internațională notabilă. Și mă refer în principal la Champions League, căci cu Suedia la Euro e ceva mai greu. E un trofeu care-i rezistă lui Zlatan și nu cred că întîmplător. Există viață și fără trofeul Champions League (brazilianul Ronaldo știe bine cum e), dar mult mai frumoasă e cu el în CV. La începutul transmisiei a fost o imagine cu Ibrahimovic și Pedro dialogînd amical și relaxat. Fără să aibă anvergura lui Zlatan, Pedro era cel mai galonat fotbalist dintre cei prezenți pe teren. Leonardo Di Caprio e un mare actor, dar fără un Oscar cercul parcă nu e complet. E valabil și pentru Zlatan, iar după felul în care joacă în această perioadă e posibil să fi conștientizat asta.