Cunoașteți probabil expresia ”și-au dorit mai mult victoria”. Deși nu prea mai e folosită azi, a avut momentele sale de glorie. O relicvă a limbajului de lemn de dinainte de 1989 s-a constituit deseori în primul deceniu de după 1990 drept o scuză perfectă pentru a masca înțelegerile existente între cluburi, o explicație aruncată ziariștilor care vedeau blaturi din partea celor care chiar le făceau. În esență, ideea pare lipsită de sens, dar are și părțile sale de adevăr. Pe care le-am constatat în acest ultim episod din ”El Clasico”, cel de sâmbătă seară.

A câștigat Real Madrid și pentru că și-a dorit mai mult victoria decât Barcelona. Sau, ca să evităm totuși această exprimare care ne cam zgârie urechile, pentru că avea nevoie mai mult de victorie decât FC Barcelona. Acest 2-1 de pe ”Camp Nou” schimbă destul de puțin datele problemei (sau poate că nu, asta vom vedea după deplasarea Barcelonei la San Sebastian) în ceea ce privește soarta titlului în Primera, dar oferă o nouă aură Realului. Accentele dramatice în care a fost obținut acest succes aduc un plus colosal în vestiarul madrilenilor în ceea ce privește starea de spirit. Și în acel sentiment de autoîncredere, atât de important în fotbalul de azi.

Încă din start s-a văzut că Barcelona avea gândurile împărțite. De fapt că Luis Enrique le avea. Pe de-o parte era acest duel cu eternul rival, în contextul omagierii lui Johan Cruyff, cu dorința evidentă de a-și mulțumi publicul ce umpluse stadionul în așteptarea unei noi victorii. Pe de altă parte era perspectiva întâlnirii cu Atletico Madrid, probabil echipa cu cel mai fizic joc din cele ce puteau fi adversare ale catalanilor în ”sferturile” Champions League. Să joci cu Real gândindu-te la Atletico a fost un demers ce nu i-a ieșit lui Luis Enrique.

Mutându-l pe Messi în linia de mijloc, pe o poziție apropiată de numărul de pe tricou, dar depărtată de stilul Barcelonei din ultimul an calendaristic, Luis Enrique a dat un semnal destul de clar că rezultatul de egalitate nu-l deranjează. Cu Messi prezent mereu acolo unde era mingea s-a reușit o posesie prelungită, dar cu Messi departe de zona careului advers și, mai ales, departe de ceilalți doi componenți ai tripletei MSN, pericolul pentru Keylor Navas n-a prea apărut. În plus, scoțându-l pe Messi din zona lui Marcelo, Luis Enrique a produs o eliberare a fundașului stânga brazilian pe care cred că nici măcar el n-a crezut-o posibilă.

Nu se poate pune acest eșec pe seama lui Luis Enrique. Ar fi nedrept pentru Zidane, la care voi reveni imediat, și pentru felul în care au abordat partida cei de la Real, cu accente eroice în unele momente. Dar fotbalul de azi, mai ales cel în care stau față-n față echipe de o asemenea valoare, care se și cunosc foarte bine, a devenit un soi de șah al antrenorilor. Dacă muți neinspirat un pion, cursul partidei se schimbă. Poate că oricine ar fi procedat la fel dacă ar fi fost în locul antrenorului catalanilor, care de câte ori se uita la ceas vedea cum scad orele rămase până la vizita lui Diego Simeone. Acel îndemn ”a por ellos!” atât de obișnuit în Spania a fost înlocuit de un soi de apel la calm, la disciplină, la ordine din partea lui Luis Enrique și-n momentul în care l-a schimbat pe Rakitic cu Arda Turan. Turcul e jucătorul perfect cu care să încerci să controlezi partida, pentru că știe să țină de minge, dar nu e jucătorul cu care să te duci peste adversar în căutarea golului.

Poate că acesta a fost semnalul pe care l-a așteptat Zidane. Imediat îl schimbă pe Benzema cu Jese și mută liniile ceva mai în față. În prima repriză, Realul a încercat să se apere ordonat, n-a abuzat de pressing agresiv pentru a nu se expune, și-a ținut liniile apropiate într-un 4-5-1 inedit pentru Realul de azi, cu Bale și Cristiano Ronaldo făcând o muncă defensivă remarcabilă și o risipă de efort demnă de o finală europeană. Senzația de solidaritate pe care o arătau toți jucătorii o înlocuia pe cea de soliditate, căci Realul nu totuși e o echipă care să se apere. I-a ieșit însă lucrul ăsta, iar faptul că golul a fost luat doar din fază fixă e un reper de luat în seamă. Cu un sfert de oră înainte de final, observând că Barcelona e mulțumită cu egalul, Zidane a decis că poate să riște. Așa a apărut poate cel mai bun  sfert de ceas al Madridului în acest sezon.

Și o observație, care vine în completarea celor de mai sus. La 1-1, cu 15 minute înainte de final, Luis Enrique face schimbarea de care am pomenit. Tot la 1-1, dar după golul anulat aiurea lui Bale și, mai ales, după eliminarea lui Sergio Ramos, Zidane nu face schimbarea pe care o așteptau toți, pe undeva logică în fotbalul de azi. Nu-l introduce pe Nacho, singurul fundaș central pe care-l mai avea la dispoziție, căci Varane rămăsese la Madrid, ci rămâne cu aceiași oameni, retrăgându-l pe Casemiro lângă Pepe. Un semn de curaj, poate de nebunie, poate de lipsă de experiență, luați-o cum vreți, dar cred că a fost decizia cu care a câștigat meciul. Probabil că Rafa Benitez, probabil că Mourinho, probabil chiar Ancelotti l-ar fi scos pe Bale, pentru a nu altera linia de trei de la mijloc, Kroos-Casemiro-Modric, și l-ar fi introdus pe Nacho, căci în față era totuși Barcelona cu tripleta sa teribilă, nu Getafe sau Rayo. Spre exemplu, într-o situație aproape similară duminică seară, în Inter-Torino, Mancini îl pierde pe Miranda, eliminat, și alege să-l scoată pe Ljaic ca să-i facă loc lui Murillo în zona fundașilor centrali. Probabil însă că dacă în acele 10 minute rămase Barcelona marca și câștiga meciul, toată lumea i-ar fi reproșat lui Zidane că nu l-a băgat pe Nacho și a riscat totul. Așa e în viață, câteodată ieși în câștig cu cele mai neașteptate cărți.

Cum va influența această victorie parcursul Realului din următoarele săptămâni, rămâne să vedem. Cert e că dinspre Madrid vine un alt aer și o altă stare de spirit. E exact ceea ce avea nevoie această echipă în perioada asta. Când încrederea în forțele proprii se adaugă la valoarea incontestabilă rezultatele pot fi spectaculoase și cred că Real Madrid și-a lansat ferm candidatura pentru câștigarea Champions League. Nu e o echipă mai valoroasă decât după acel 0-4 de pe ”Bernabeu”, dar e mai încrezătoare, cu o stare de spirit mai bună. Are așadar argumente în plus.

Poate o asemenea înfrângere să motiveze o echipă ca Barcelona în perspectiva ”dublei” cu Atletico? Poate că da, poate că nu, și asta vom vedea. Pentru catalani e un soi de coborâre din nori, o revenire cu picioarele pe pământ. Simeone stă la pândă și nu e deloc un adversar comod, iar faptul că returul e pe ”Calderon” mărește gradul de risc pentru catalani. Să joci cu Atletico la 3 zile după ce te-a bătut acasă Real Madrid e o mare probă de caracter, de încredere. În 2012, la 3 zile după un 1-2 cu Real, Barcelona pierdea calificarea în finala de la Munchen în fața unui Chelsea cu antrenor interimar. Un lucru e cert, soclul de mare favorită al Barcelonei se clatină serios de sâmbătă seară încoace, dar o lucrare de reparație bine făcută cu Atletico îi poate readuce, pe moment măcar, stabilitatea.