Dacă doriți să citiți variantele on-line ale acestor publicații, o puteți face cu un simplu click pe fiecare nume în parte.
Marca , As , El Mundo Deportivo , Sport , L`Equipe , Gazzetta dello Sport , TuttoSport , Corierre dello Sport , O Jogo , A Bola , Kicker , Ole , Daily Star, Daily Mirror, The Sun, Bild, France Football, Super Deporte , La Derniere Heure
Majoritatea au un conținut diferit pe on-line față de ediția tipărită, dar există la unele și posibilitatea, contra-cost, de a citi ”ziarul” in format PDF.
A început Cupa Confederațiilor, prilej pentru FIFA să mai bifeze o competiție, după unii complet nefolositoare, prilej pentru fotbaliștii prezenți să mai adune minute în gleznele lor și așa obosite, prilej pentru selecționeri să mai vadă ce și cum, prilej pentru noi să mai vedem fotbal în aceste zile de, aproape, vacanță. Din punctul nostru de vedere, zic, nu-i rău, deși orele nu-s dintre cele mai bune. Așa va fi însă la anul, cînd va fi Mondialul adevărat, așa că e bine oarecum să ne obișnuim.
Spania-Uruguay era în mod evident afișul cel mai apetisant al primei etape. Campioana europeană contra campioanei Americii de Sud. Cine n-a văzut meciul, și rău a făcut dacă a ratat în special prima repriză, poate fi înșelat de scorul final. 2-1 pentru Spania e mult prea scurt și poate da senzația de mare luptă. Însă -a fost așa. Spania aproape că s-a distrat în 90 la sută din meci și le-a arătat celor care se gîndesc la alte scenarii pentru la anul, pretinzînd că polul de putere în Europa e altul, că se păcălesc teribil.
Nu știu dacă Uruguayul a jucat pur și simplu prost sau n-a avut ce face. Merg totuși pe a doua variantă. N-ai cum să joci fotbal dacă n-ai mingea. Iar mingea a fost la Spania. Indiferent dacă unii consideră această manieră de a interpreta fotbalul drept plictisitoare, bazîndu-se însă doar pe idei preconcepute, Spania nu s-a dezis de ea. Și, sincer, nici nu cred că ar avea cum s-o facă. Atît timp cît în această echipă există Iniesta, care mi se pare deja cel mai important om, înaintea lui Xavi, atîta timp cît există și Xavi, atîta timp cît Fabregas arată altă față în tricoul naționalei față de tricoul Barcelonei, atîta timp cît rezervele se numesc Mata, David Silva, Javi Martinez, Fernando Torres sau David Villa, Spania nu va putea juca alt fotbal decît cel pe care-l joacă.
Prima repriză cu Uruguay, spun ziariștii spanioli, a fost cea mai bună din epoca Del Bosque. Zic să-i credem pe cuvînt, căci au văzut mai bine ca noi ceea ce s-a petrecut în acești ani. ”Bătrînul” Del Bosque, cu aerul său de bunic preocupat ca nepoții săi din iarbă să se simtă bine, a găsit formula prin care să înlocuiască absența lui Xabi Alonso. Și nu vorbim de un fotbalist oarecare. În plină epocă a ”tiki-taka Barcelona”, cînd i-ar fi fost foarte ușor să translateze modulul ”blau-grana” în cel al naționalei, Del Bosque nu s-a lăsat influențat și a apelat la doi închizători, cu Xabi Alonso lîngă Sergio Busquets. O măsură de siguranță care le-a permis celor din fața acesui cuplu să se desfășoare în voie. Cu performanțele știute.
Acum, e posibil să se fi intrat într-o altă dimensiune. Există voci care spun că Xabi Alonso nu prea mai e pe placul vestiarului, urmare a detașării sale evidente de grupul Casillas-Ramos-Albiol și apropierii de Jose Mourinho. Pe care, zice-se, ar vrea să-l urmeze la Chelsea. Paradoxal, asta l-ar fi îndepărtat și de grupul catalanilor, mult mai puternic la națională, mult mai influent și în mod clar atașat, fără rezerve, celor 3 mai sus amintiți în disputa lor cu Mourinho. Prietenia Casillas-Xavi și Ramos-Pique funcționează dincolo de rivalitatea sportivă din Primera Division, la fel cum, la vremea respectivă, ”trădătorul” Figo, deja jucător la Real, lua un avion privat și venea, în creierii nopții, ca să nu-l descopere nimeni, la Barcelona pentru a-l vedea pe Guardiola și a fi alături de el la nașterea unui dintre copii. O prietenie nu ține cont de nimic, iar lumea nu se împarte în în prieteni și dușmani în funcție de anumite preferințe fotbalistice.
Pus așadar în fața absenței lui Xabi Alonso, Del Bosque a apelat, abia acum, la sistemul Barcelonei. Dar și cu anumite modificări. În loc să-l pună pe Javi Martinez, ultra-medaliat și arhi-lăudat în acest final de sezon, lîngă Sergio Busquets și să mențină modulul 4-2-3-1, l-a lăsat pe Javi pe bancă. Jocul de asociere al mijlocașului de la Bayern nu e la nivelul celui oferit de Xabi Alonso și ar fi însemnat să fie doi oameni extrem de apropiați ca profil, Busqutes și Martinez, unul lîngă celălalt. S-ar fi călcat, cum se spune pe la noi, ”pe bombeuri”, iar circulația ar fi avut de suferit.
Aparent, formula era 4-3-3, cu Iniesta și Xavi de-a stînga și dreapta lui Sergio Busquets. Dacă urmăreați însă atent faza de atac și nu cea de apărare, iar în marea majoritate a timpului Spania a atacat, l-ați fi observat pe Xavi pe aceeași linie cu Busquets, iar în fața lor aceeași linie de 3 dintotdeauna, Pedro, Fabregas, Iniesta. Plus Soldado, ca număr 9 veritabil, un atacant de careu veritabil, încă o găselniță a lui Del Bosque la acest turneu, după atîtea și atîtea meciuri cu 9 fals sau chiar fără 9, vezi Euro 2012.
Am mai remarcat cîteva aspecte. Dificultățile pe care le are Casillas în juca mingea cu piciorul. Asta apropo de Victor Valdes și de discuțiile în jurul său. Azi, așa cum joacă Barcelona, lui Casillas i-ar fi greu să se obișnuiască. L-am mai remarcat pe Pedro, cu o mare libertate de mișcare, a cărui maturizare e evidentă, fără să mai vorbesc de saltul uluitor pe care l-a făcut. Acum 4 ani, era Pedrito și primea cîteva secunde de la Guardiola în finala Ligii de la Roma cu Manchester United. Acum, după mai bine de 200 de meciuri disputate, a cîștigat tot ce se poate cîștiga. Despre Soldado, am vorbit, iar despre Iniesta, zău că nu mai am ce. După părerea mea va deveni, dacă nu cumva a și devenit, cel mai important fotbalist din istoria Spaniei.
Despre Uruguay, puține de comentat. Toată lumea i-a așteptat pe Cavani și Suarez, doi jucători care s-au cam autotrecut pe lista transferurilor, propunîndu-se, fie direct, fie prin intermediul părinților, la diverse echipe. Pe Cavani l-am văzut extrem de rar, pe Suarez parcă mai mult, oricum, atacantul lui Liverpool se mai scoate cu golul marcat.
Dacă doriți să citiți variantele on-line ale acestor publicații, o puteți face cu un simplu click pe fiecare nume în parte.
Marca , As , El Mundo Deportivo , Sport , L`Equipe , Gazzetta dello Sport , TuttoSport , Corierre dello Sport , O Jogo , A Bola , Kicker , Ole , Daily Star, Daily Mirror, The Sun, Bild, France Football, Super Deporte , La Derniere Heure
Majoritatea au un conținut diferit pe on-line față de ediția tipărită, dar există la unele și posibilitatea, contra-cost, de a citi ”ziarul” in format pdf.
Dacă doriți să citiți variantele on-line ale acestor publicații, o puteți face cu un simplu click pe fiecare nume în parte.
Marca , As , El Mundo Deportivo , Sport , L`Equipe , Gazzetta dello Sport , TuttoSport , Corierre dello Sport , O Jogo , A Bola , Kicker , Ole , Daily Star, Daily Mirror, The Sun, Bild, France Football, Super Deporte , La Derniere Heure
Majoritatea au un conținut diferit pe on-line față de ediția tipărită, dar există la unele și posibilitatea, contra-cost, de a citi ”ziarul” in format pdf.
Ceva mi-a venit însă în minte în aceste zile, apropo de Campionatul Mondial la care ne chinuim să ajungem. De curînd s-au împlinit 15 ani de la ultimul meci al echipei naționale a României la un turneu final de campionat mondial. Se întîmpla la Bordeaux, în 1998, Croația-România.
Mi-am adus aminte de asta după o întîlnire cu prietenul Cosmin Băleanu. Împreună ne-am reamintit de ”Coupe du Monde 1998” și am constatat că au trecut 15 ani de atunci.
A fost primul meu turneu final făcut la fața locului. Au urmat și altele, și de European și de Mondial, dar îmi mențin părerea că Mondialul din Franța a fost cel mai bine organizat. Chiar mai bine decît cel din Germania, din 2006. Despre cel asiatic, din 2002, nu am cum să vorbesc pentru că, din motive de avion+distanță l-am ratat, ca și pe cel din 2010 de altfel. Așa mi se pare mie, chiar și acum, după 15 ani și mult mai multă experiență, că Franța `98 a reprezentat maximul.
Sînt extrem de multe amintiri de la acel turneu final. Am stat 44 de zile atunci în Franța, jumătate la Bordeaux jumătate la Paris. Îmi revin în minte cu mare plăcere orașele frumoase pe care le-am descoperit, stadioanele frumoase pe care le-au construit francezii, TGV-urile cu care ne deplasam, de multe ori noaptea, între orașe. Am uitat să amintesc, eram la ProSport, ziarul cel mai la modă în România acelui an, care a trimis 10 oameni la acel turneu final.
Îmi vine să rîd cînd îmi amintesc hotelul de la Bordeaux pe care l-am ales. Internetul nu era atît de prezent, habar n-aveam de rezervări cu card de credit, n-auzisem de Booking sau Tripadvisor. Am ales hotelul cu vreo 10 zile înainte de plecare, abia după ce am primit viza de intrare în Franța, căci așa era pe atunci și evident că n-am avut prea multe variante. Sunam la telefon și întrebam. Din cîteva variante am ales unul în zona ”Bordeaux-Le Lac”, în mintea fiind că ”Le Lac” trebuie să însemne și o eventuală zonă cu plajă, numai bună pentru timpul liber. N-a însemnat. Lac era, plajă însă ioc, zona fiind undeva în afara orașului și aveam nevoie să schimb două autobuze ca să ajung la centrul de presă sau gară.
La Paris în schimb a fost superb. Am avut închiriate, zău dacă-mi amintesc cum, două apartamente în zona Montparnasse, la două minute de turnul cu pricina. Am împărțit unul din ele cu Marius Mitran și Cristi Crețu, care mi-erau colegi atunci. Era la etajul 17, cu o vedere colosală spre Tour Eiffel, dar noi ne gîndeam cu groaza românilor obișnuiți cu astfel de lucruri ce naiba ne facem dacă se strică liftul. Nu s-a stricat niciodată. La parter aveam o ”boulangerie”, unde am descoperit croissantele proaspete și celelalte produse specifice, pe care azi le găsim și în București. Atunci, pentru noi, erau ceva inedit. La fel cum inedite erau multe alte lucruri. Cînd eram mai liberi mergeam la Louvru sau la alte muzee, ori ne plimbam cu vaporașul pe Sena, căci primisem din partea organizatorilor gratuitate la tot ceea ce însemna și înseamnă atracție turistică. Nu stăteam la rînd, intram prin față cum se zice, cu ajutorul acreditării.
Eram priviți cu destul de multă simpatie noi românii atunci. Și fotbalistic, dar și în general. Reprezentam o forță în fotbalul mondial, iar jucătorii veneau din campionate tari. Atmosfera se stricase un pic, se știa că va pleca Iordănescu, Hagi anunțase că se lasă, iar umbra lui Pițurcă se simțea din ce în ce mai apăsat. Meciul cu Columbia l-am văzut în centrul de presă de la Bordeaux, iar la golul lui Adi Ilie am urlat și eu și Cosmin de au crezut ceilalți ziariști că s-a întîmplat ceva.
Meciul cu Anglia l-am văzut pe viu, la Toulouse și era cît p-aci să începem un conflict fizic, după ce avusesem unul verbal, cu un grup de ziariști englezi, deranjați de felul zgomotos în care ne manifestam. Eram tineri, eram la începuturile meseriei, iar ei erau și scorțoși și cam supărați de derularea ostilităților. La golul lui Dan Petrescu ne-am urcat direct pe mese, fără să ne mai pese de reacția englezilor.
La meciul cu Croația am avut o stranie senzație de neputință. Și o stranie senzație că ceva rău urmează să se întîmple atunci cînd Iordănescu l-a scos pe Hagi, puțin după pauză. N-o să uit prea curînd ziua aceea. 30 iunie 1998, la Bordeaux, era destul de cald afară, dar atmosfera la lot părea rece, din ce în ce mai rece.
A fost Mondialul în care ne-am simțit ziariști. Scriam despe fotbal, făceam cronici de meci adevărate, foloseam laptopul pentru prima dată și nu ne concentram pe alte lucruri. La finala de la Paris n-am prins festivitatea de premiere, căci fugeam cu laptopul într-o mînă și telefonul mobil în cealaltă, încercînd să găsim semnal și căutînd să ținem cele două dispozitive cît mai aproape unul de altul, căci erau conectate prin infraroșu.
A fost turneul lui Zidane și al unei splendide echipe a Franței. A fost primul meu Mondial. Și ultimul al României.
Vă las plăcerea să urmăriți cum s-a scris istoria acestui turneu final, dar și un documentar excepțional despre Franța campioană mondială. Iar cei care n-au avut ocazia, pot revedea, integral, finala Franța-Brazilia, cu comentariul în limba franceză. Cei mai bătrîni vor recunoaște comentariul lui Thierry Roland și Jean Michel Larque. Iar la final, am adăugat și cîteva fotografii de atunci.
COUPE DU MONDE 1998, GOL DUPĂ GOL
LES YEUX DANS LES BLEUS
FRANȚA – BRAZILIA 3-0
Iată și cîteva fotografii de atunci:
Impreună cu Cosmin Băleanu, la Bordeaux.
Cu Marius Mitran și Cristi Crețu, la Paris.
La Toulouse, înainte de România-Anglia. Pachetul de Kent de pe masă este al lui Ovidiu Ioanițoaia:
La Bordeaux, un grup de ziariști români cu o seară înainte de România-Croația:
La Bordeaux, dupa România-Croația. Ultimul meci al României la un Mondial
La Paris, înainte de finala Canpionatului Mondial. ”J`y etais”:
Grupul de ziariști acreditați de ProSport la acea finală:
https://www.facebook.com/media/set/?set=a.103700726321004.8239.100000432301274&type=3
Dacă doriți să citiți variantele on-line ale acestor publicații, o puteți face cu un simplu click pe fiecare nume în parte.
Marca , As , El Mundo Deportivo , Sport , L`Equipe , Gazzetta dello Sport , TuttoSport , Corierre dello Sport , O Jogo , A Bola , Kicker , Ole , Daily Star, Daily Mirror, The Sun, Bild, France Football, Super Deporte , La Derniere Heure
Majoritatea au un conținut diferit pe on-line față de ediția tipărită, dar există la unele și posibilitatea, contra-cost, de a citi ”ziarul” in format pdf.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!