Unul dintre primele articole de pe acest blog, pe vremea cînd abia învăța să meargă în această lume a internetului sau, ca să mențin limbajul, în blogosferă, s-a numit ”Barcelona cu și fără Messi”. A fost scris imediat după meciul de Ligă al Barcelonei cu Benfica, poate vă amintiți momentul, atunci cînd Messi a fost extrem de aproape de o accidentare foarte foarte gravă. Atunci a avut noroc. La Paris, însă, s-a produs și inevitabilul. E o lege a fotbalului.
A avea în lot cel mai bun fotbalist din lume înseamnă și posibilitatea de a-l vedea accidentîndu-se, căci nu există fotbalist pe planeta asta care să nu fi pățit măcar o dată așa ceva. Lionel Messi nu e un bibelou prețios, pe care să-l pui la vedere și să ai grijă ca pisica să nu-l facă țăndări. El e fotbalist și e supus acelorași legi ale acestui sport. Iar Barcelona, ca echipă ce-l deține pe cel mai bun fotbalist din lume, e și ea supusă acelorași legi. Fotbalul nu se poate opri cît timp Messi e accidentat, el merge mai departe, iar Barcelona de asemenea. Acum e momentul să arate că și poate. Despre asta însă un pic mai jos.
Barcelona cu și fără Messi a fost un scenariu pe care l-am văzut la Paris. O primă repriză cu Messi, o a doua fără el. Inevitabil, o Barcelona în prima parte, o alta în a doua.
Pînă la ieșirea argentinianului s-au produs cîteva evenimente notabile. În primul rînd titularizarea lui Beckham. Cînd a fost adus la PSG spuneam despre că Beckham e un plus de ”glamour” pentru ”Orașul Luminilor”. Nu m-am așteptat atunci, așa cum nu cred că s-ar fi așteptat cineva, să-l văd pe englez titular într-o astfel de partidă, contra unui asemenea adversar. Beckham a fost un fotbalist mare, nu foarte mare și nici măcar genial, dar a fost mare, însă acum vîrsta pe care o are nu poate fi păcălită, iar diversele activități colaterale în care e implicat (cu o săptămînă înainte de meci era în China) nu-l ajută.
Cred că Ancelotti a văzut în Beckham un soi de ”quarterback” din fotbalul american. Capabil să lanseze pasele lungi și precise către Ibrahimovici și să execute, căci la asta e foarte bun, fazele fixe. Paradoxul a făcut ca ambele goluri ale francezilor, unul din fază fixă, celălalt dintr-o astfel de lansare, să se marcheze după ieșirea sa. Orice ar fi gîndit Ancelotti, a fost o greșeală și doar prestația excelentă a lui Matuidi (o mare pierdere pentru PSG suspendarea sa la retur), care a părut decupat din filmul ”Un bărbat multiplicat”, plus meciul slăbuț făcut de Xavi și Iniesta au făcut ca această greșeală să nu fie plătită scump de parizieni.
În avancronică am anticipat că partea stîngă a apărării PSG-ului e zona cea mai debilă a acestei echipe, căci Maxwel, dincolo că n-a fost niciodată foarte feroce, nu mai e nici măcar cel de la Inter sau Ajax, dar și că PSG are un avantaj brutal la jocul aerian. Așa a fost. Deși Alexis a jucat în stînga, Dani Alves n-a avut nici un fel de problemă în a face ce-i trece prin cap pe acea zonă. De unul singur i-a terorizat pe Maxwell și Pastore, plus că i-a trecut prin cap și acea pasă absolut genială de la golul de 0-1. Am avut dreptate și la jocul aerian. PSG a controlat acest aspect, iar Ibrahimovici nu cred că a avut vreun duel pe care să-l fi pierdut.
Ieșirea lui Messi a fost un exercițiu pentru Barcelona. Care a dominat repriza a doua în mare parte, pe fondul unei căderi inexplicabile a francezilor, rămînînd acum doar să ne imagină, ce s-ar fi întîmplat cu Messi pe teren. Atît de multe automatisme există în jocul Barcelonei cu Messi în teren, încît fără el a fost dificil de găsit o modalitate de a ajunge la poartă. Acea pasă de geniu dată de Fabregas iese din context și confirmă ceea ce totuși se știa: Cesc face parte din categoria fotbaliștilor, nu a jucătorilor de fotbal.
Golul lui Ibrahimovici șterge un pic din teoria conspirației lansată de cei care nu suportă Barcelona și succesele acestei echipe. Un asemena ofsaid ca la golul de 1-1 putea vedea și un spectator plasat în postura de arbitru de tușă. Ca să nu mai zic că arbitrul adițional era la doi pași, iar ”centralul” Stark avea și el o bună vizibilitate. Acum teoria conspirației s-a mutat în cealaltă tabără, apropo și de reducerea suspendării lui Ibrahimovici dar și, cum de nu, a naționalității președintelui UEFA, Michel Platini.
Golul lui Matuidi lasă deschisă ușa acestei duble, căci 1-2 era un rezultat foarte greu de întors. Barcelona are cheia în continuare, dar PSG a arătat, în primele 20 de minute ale primei reprize, că posedă suficientă calitate în teren pentru a pune mari probleme catalanilor. Inclusiv pe Camp Nou, mai ales în condițiile în care Barcelona nu prea mai are apărare, după accidentarea lui Mascherano, al cărui sezon pare încheiat.
Returul va fi pentru Barcelona o altă partidă decît returul cu Milan. Atunci au fost avînt, energie, impuls. Miercuri va fi altceva. Cu sau fără Messi.
Pe cît sună el de apetisant pentru coperțile ziarelor de sport, duelul din seara asta de pe ”Parc des Princes” nu este unul dintre Ibrahimovici și Messi. Vorbim totuși de două echipe formate din fotbaliști extraordinari chiar dacă, da, cei doi reprezintă punctele de referință. Dar într-un sport colectiv cum este fotbalul, niciodată rezultatul nu depinde doar de duelul particular dintre două personaje.
Venirea Barcelonei la Paris a stîrnit în ”Orașul luminilor” o frenezie greu de anticipat totuși. Biletele la meci au ajuns la cote de finală de Champions League, nu la cota unui ”sfert”, iar cozile la case au amintit de alte locuri și de alte vremuri. Chit că le-a văzut pe toate, Parisul nu și-a văzut echipa niciodată atît de aproape de glorie. Cu o istorie ce n-are nici măcar jumătate de secol, PSG a cochetat cu fericirea, dar nu atît de preganant ca astăzi. Erau alte competiții, chiar dacă vorbim de finale europene, astăzi dimensiunea globală a acestui șoc fotbalistic o depășește pe cea din 1996.
Apropo de 1996. Se spune că rolul cel mai important în acea finală l-a avut un anume Jose Mourinho. Pe atunci secund al lui Sir Bobby Robson, Mourinho i-a pregătit englezului în cele mai mici detalii informațiile despre adversarul din acel joc de la Rotterdam, făcînd ca totul să fie mai simplu. Atunci Barcelona, cu Gică Popescu titular și căpitan, a cîștigat Cupa Cupelor.
Acum nu e vorba de așa ceva. La mijloc e doar o calificare mai departe, în semifinale, încă un pas așadar în drumul spre finală. Barcelona e favorită certă, iar faptul că revine Tito Vilanova contrastează cu aspectele mai puțin plăcute, absențele lui Puyol și Pedro, precum și lipsa de prospețime a lui Xavi și Jordi Alba, abia reveniți după accidentări. 
Condiționat de aceste absențe, Tito Vilanova n-are cu ce să suprindă în linia de apărare. Alves, Pique, Mascherano și Alba sînt pregătiți să aștepte contraatacurile unei echipe pe care o voi analiza puțin mai jos. Să rămînem deocamdată la Barcelona! Există două curente de opinie în Spania. Unul care merge pe ideea clasicului 4-3-3, cu Alexis si Villa alături de Messi, celălalt pune în discuție oportunitatea vechiului modul adoptat de Tito Vilanova încă din toamnă, cel cu Fabregas prezent alături de Xavi, Iniesta și Messi. În ambele situații vorbim de avantaje și dezavantaje. Fabregas în teren asigură o circulație mai bună, o posesie mai bună, dar cu el Barcelona pirde într-un fel benzile, care cam sînt factorul nevralgic al parizienilor. Cum la PSG nu cred să joace altcineva decît Jallet, în dreapta, și Maxwell în stînga, introducerea lui Cesc limitează jocul Barcelonei pe acele zone. Alexis, în schimb, oferă posibilitatea de intra exploziv pe zona celui mai slab dintre cei doi laterali, Maxwell. Problema e că Alexis, ca și Fabregas de altfel, traversează un moment de formă deloc fericit, chiar dacă în cazul chilianului acest lucru se referă la faza de finalizare și nu la cea de demarcare, pe care o face exemplar. 
Mai e varianta Tello, foarte bun în deplasarea de la Vigo și cu conexiuni surprinzător de coerente cu Messi. Ăsta ar fi un argument puternic în favoarea sa, căci pentru Barcelona ar fi fantastic să-i poată alătura lui Messi doi oameni, Tello și Villa, cu care argentinainul să se înțeleagă foarte bine. Apropo de Villa. Deși în meciul ”naționalelor” de săptămîna trecută, poziția nu i-a convenit, e de presupus că va fi din nou așezat între fundașii centrali adverși. Astfel că, din acest punct de vedere, coabitarea cu Tello, mult mai periculos în banda stîngă, ar fi posibilă. Villa îl poate fixa pe Thiago Silva în preajma sa, brazilianul fiind un fundaș central clasic de marcaj, cu școală bine făcută în Italia, astfel că poate evita prezența lui în zona de mijloc, la construcție.
Ar mai fi un aspect. Barcelona e într-un brutal dezavantaj la fazele fixe. Mai exact la centrările în careul lui Valdes. A cărui prestație azi poate fi decisivă. Revine în poarta Barcelonei și revine la Paris, unde a apărat magnific în Franța-Spania 0-1. Pique și Sergio Busquets sînt singurii capabili să se opună supremației aeriene a parizienilor, ceea ce face ca pentru catalani să fie mai utilă acordarea loviturilor libere perpendiculare decît a celor din lateral.
Să mergem și la PSG. Ancelotti a tot schimbat sistemul în acest sezon. A început cu 4-3-2-1 atît de drag lui la Milan, cu Verratti pe post de Pirlo, Matuidi și Motta (sau Chantome) pe post de Gatusso și Ambrosini, cu Pastore și Lavezzi pe post de Seedorf și Kaka și cu Ibrahimovici pe… postul său. Căci pe Ibrahimovici greu îl poți compara cu altcineva. După venirea lui Lucas Moura, a schimbat în 4-4-2, clasicul italian de acum vreo 20 și ceva de ani.
Azi are problema Lucas Moura. Dacă e apt de joc, trebuie să joace, căci calitățile îl recomandă pentru un astfel de șoc. L”Equipe n-are dubii în privința brazilianului, dar pare a avea în privința celui care-l va însoți pe Thiago Silva în apărare, Alex sau Sakho. Din punctul ăsta de vedere, puține se schimbă. Din punctul de vedere al lui Lucas Moura se pot schimba multe. Să plecăm de la ideea că va juca. Poziția lui e în dreapta, pe zona lui Jordi Alba ce vine după 10 zile de pauză. Însă, dacă joacă Lucas Moura în deapta, rămîne de văzut cine joacă în stînga. Aici apare Pastore, dar mi se pare greu de crezut că Ancelotti nu-i va oferi nici un fel de sprijin lui Maxwell, în condițiile în care, scriam mai sus, Barcelona are acolo un Dani Alves în bună formă, pe faza de atac mai ales. Pastore nu-i un bun jucător pe faza defensivă, mai degrabă n-o prea face, iar asta poate fi o problemă, căci ar fi al doilea, după Ibrahimovici. Mult mai corectă e plasarea acolo a lui Lavezzi, mai dispus la efortul de coborîre, plus mai util pe eventualele zone lăsate libere de Alves și neacoperite de Xavi și Busquets. Dacă există o parte de teren pe care Barcelona s-o lase de obicei liberă, ei bine este exact asta, zona din dreapta, în spatele lui Alves și Xavi.
Eu unul n-aș fi însă deloc mirat să văd din nou un 4-3-2-1. Motta nu e, dar e Chantome, care alături de Verratti și Matuidi poate fi extrem de important. Ancelotti știe ce știe toată lumea. Dacă te aperi bine cu Barcelona și recuperezi mingi ai șanse bune. Matuidi centru-stînga, în zona lui Xavi, așa cum a jucat și la ”națională”, și Chantome centru-dreapta, în zona lui Iniesta, plus Verratti în mijloc, iată o formulă pe care eu o văd posibilă. Cu Lucas Moura în dreapta și Lavezzi în stînga.
Iar în față Ibrahimovici. Nu se poate o avancronică a acestui meci fără a se vorbi despre el. În lipsa lui Puyol, în apărarea Barcelonei va fi Mascherano, iar jocul direct pe vîrf e un aspect ce nu-i convine deloc lui ”El Jefecito”, a cărui intuiție e mai importantă decît prezența fizică. Probabil că aici va fi rolul lui Busquets, căci Sergio se poate bate și fizic cu Zlatan. Cu suedezul în teren, are și Ancelotti o problemă. În primul rînd nu face pressing, ceea ce înseamnă o primă zonă de presiune depășită de catalani. În al doilea rînd, e limpede predilecția sa către jocul direct pe el, iar Barcelona are mari probleme întotdeauna cu rivali care, după ce recuperează mingea, construiesc cotraatacul din pase rapide, la firul ierbii, nu pe sus. Ibrahimovici e cel mai bun din campionatul Franței, dar nu e pe deplin fericit, căci Ligue 1 l-a obișnuit în multe meciuri cu un ritm lent, ceea ce cu Barcelona nu-i profitabil.
Fiind meci în două manșe, e posibil să nu avem azi acel duel electric pe care-l dorim. Deja sîntem în ”sferturi”, orice eroare lasă urme vizibile, iar strategia e tot mai prezentă. Nu va fi însă nici un meci oarecare. E prea multă calitate în teren pentru o partidă mediocră.
Am auzit de foarte multe ori discutîndu-se despre acest concept de ”echipă mare”. O echipă mare se vede, se simte, se pipăie, se observă inclusiv, sau poate mai ales, la înfrîngeri. Dar o echipă mare răspunde întotdeauna atunci cînd e cazul, la meciurile importante. Pe care, repet, poate să le și piardă, dacă se întîlnește cu o altă echipă mare, dar întotdeauna comportamentul e exemplar.
Nu, acest text nu este despre echipa României. Nu vă speriați! Echipa României nu e o echipă mare și punct. End of story. Dacă vreți exemplu de echipă mare, putem vorbi de Milan. Milan a pierdut cu 4-0 la Barcelona, exact cu cît a pierdut și gașca lui Pițurcă la Amsterdam, dar parcă am sesizat mici-mari diferențe în exprimare. Chelsea e iar o echipă mare. S-a văzut la meciul retur cu Steaua. Cînd a fost mai multă nevoie, cu alte cuvinte, asta în timp ce noi faceam sărbătoare populară pentru că Steaua i-a bătut într-o primă manșă ce va rămîne, așa cum avertizam pe acest blog, doar o amintire plăcută pentru noi și un detaliu neimportant pentru ei în contextul general al calificării.
Spania nu este o echipă mare. E foarte mare. La ora asta e cea mai mare, nu neapărat pentru că deține în portofoliu titlul mondial și european, fiind campioană în exercițiu și a Europei, dar și a lumii. E foarte mare pentru că deține, dincolo de medalii, un grup de fotbaliști fenomenali. Acest grup de fotbaliști, născut din focul duelurilor crîncene dintre Real Madrid și FC Barcelona, a arătat o dată în plus că în momente punctuale e prezent.
La Paris, într-un context deloc pozitiv și în fața unui adversar deloc slab, Spania și-a revendicat statutul de campioană mondială pe care unii se grăbiseră deja să i-l pună între paranteze. A fost de ajuns un egal cu Finlanda, la capătul unui meci bizar, pentru ca dubiile să-și facă loc în mintea unora. Dubii care-l priveau pe Vicente Del Bosque, mai exact capacitatea sa de a se afla în fruntea acestui grup, dubii care-i priveau pe anumiți jucători. Acum dubiile s-au mai risipit și va trebui să așteptăm pînă în 2014 pentru a vedea dacă există vreo echipă capabilă să rupă dinamica pozitivă a acestui grup. Franța lui Didier Deschamps a gîndit un meci pe care să-l mute pe tărîmul fizic. Altfel nu se explică linia de mijloc gîndită de fostul mare mijlocaș defensiv al lui Juventus: Matuidi, Cabaye, Pogba, ultimul ca apariție de ultimă oră, primind titularizarea ca o recompensă a formei bune prin care trece (la fel și în cazul lui Varane). Deschamps a gîndit pragmatic. Un egal ar fi dus Franța direct la Mondiale, iar echipa care trebuia să atace și să riște era Spania. Dincolo de faptul că Spania nu poate juca altfel, am mai spus-o și scris-o de multe ori, stilul Spaniei și al Barcelonei se aseamănă și nu se negociază, e același indiferent de situație. Iar Franța lui Deschamps a devenit o trupă mult mai reactivă decît cea a lui Blanc.
Del Bosque a răspuns cu un triunghi la mijloc, cu vîrful său, Xavi, spre poarta adversă, și baza cei doi ”quarterbacks” de la Real și Barcelona, Xabi Alonso și Sergio Busquets. Rolul celor doi în această echipă a Spaniei e colosal, iar meritul lui Del Bosque e imens, faptul că a izbutit să-i compatibilizeze pe cei doi, care la cluburi sînt singuri pe poziții, și să-i facă inseparabili. Apoi, între Fabregas și Villa l-a ales pe ”El Guaje”, pentru capacitatea sa de a băga mingea în poartă. Iniesta și Pedro erau locuri fixe, Pedro cel puțin fiind indispensabil în acest modul al Spaniei.
S-a terminat 1-0 grație lui Pedro, un jucător care mereu oferă altfel de soluții. Dar și grație lui Victor Valdes. Căci, da, în ciuda posesiei nete a Spaniei nu a fost un monolog. Și asta pentru că, recitiți primul paragraf!, Franța e o echipă mare. Ce a răspuns ca o echipă mare, chiar și cînd era în 10 oameni, după eliminarea stupidă a lui Pogba.
Victor Valdes merită cîteva rînduri. Atîta amar de vreme în umbra lui Casillas la echipa națională ar fi făcut un portar obișnuit să cadă într-un soi de depresie vecină cu resemnarea. Valdes a mers mai departe, și-a făcut treaba de rezervă a lui Iker perfect, a fost acolo cînd era nevoie de el și iată-l acum, la cel mai dificil moment al Spaniei din ultimii ani, răspunzînd impecabil.
Spania a cîștigat și probabil va fi la Mondiale. Dar sînt aproape sigur că și Franța va fi. E o echipă mare. Iar echipele mari răspund întotdeauna în momentele importante.
P.S.
Pentru că sîntem la capitolul rezervat preliminariilor și vorbim despre echipe mari, Argentina este una dintre ele. Însă ceea ce se întîmplă în America de Sud depășește puțin sfera normalului. Pentru că nu e normal ca pe un teren de fotbal să vedem astfel de situații, precum cele din imaginile de mai jos. La La Paz, în Bolivia, acolo unde Argentina a jucat marți, sînt 3600 de metri, iar lipsa de oxigen se resimte în momente de efort prelungit. Nu cred că e normal să se joace fotbal în asemenea condiții, dar probabil că FIFA va avea nevoie de o tragedie pentru a lua niște măsuri.
A fost un sezon plin de meciuri de fotbal de maximă calitate, iar următorul se anunță cel puțin la fel de bun. Sînt foarte multe întrebări pe care le-am primit în legătură cu posibilitatea amatorilor de fotbal de calitate de a asista la unele meciuri, de felul în care se pot achiziționa bilete pentru astfel de meciuri. O să încerc să le răspund în cele ce urmează, fără ca asta să însemne că voi un realiza un ghid. Mai degrabă voi încerca să dau niște sfaturi și ar fi interesant dacă toți cei care au avut astfel de experiențe le-ar împărtăși aici, astfel ca mai multă lume să știe cum să facă.
Există tot felul de promoții, de oferte de excursii în străinătate la meciuri de fotbal. Mai nou am văzut că și site-urile ziarelor de sport se ocupă cu așa ceva. Mai sînt diverse agenții de turism, care oferă același lucru. Inevitabil însă se oferă pachete, care conțin, dincolo de bilete de intrare, și cazare sau transport. Ceea ce poate fi un avantaj, dar de multe ori și un inconvenient.
Încă de la început trebuie făcută o precizare. Ca și în cazul unui concediu obișnuit, în primul rînd se vorbește despre buget. Meciurile mari, iar aici sînt incluse partidele din Champions League, El Clasico și derbyurile europene necesită o sumă de bani mult mai mare decît partide obișnuite de campionat. E bine să va stabiliți încă de la început prioritățile. Vreți să mergeți la un meci obișnuit al Barcelonei, al lui Real Madrid, AC Milan, Inter, Juve, Bayern, Manchester United, Liverpool sau Arsenal? Integrat eventual într-un week-end turistic, în care să includeți și alte obiective ale zonei respective? Sau vă doriți un meci mare? Trebuie să știți că bugetul în această a doua situație poate fi de cîteva ori mai mare. E posibil ca doar biletul de intrare să vă coste cît toată excursia în situația meciurilor obișnuite.
Și aceste meciuri, să le zicem ”obișnuite”, trebuie diferențiate. Premier League și Bundesliga sînt campionate cu un un public local extrem de fidel, în special campionatul Germaniei, astfel că posibilitatea achiziționării biletelor la prețuri oficiale este destul de mică. Pentru aceste două campionate se aplică procedura partidelor mari, pe care o voi expune mai jos. Spania și Italia însă sînt mai relaxate.
Dacă de exemplu vreți să mergeți neapărat la un meci acasă al Barcelonei sau al lui Real Madrid, un meci normal, de genul celor cu Rayo Vallecano sau Levante sau Celta Vigo, n-ar trebui să fie prea multe probleme. Site-ul oficial al fiecărui club oferă posibilitatea achiziționării biletelor on-line. Există o procedură, căci ambele cluburi au suficient de mulți abonați, care, evident, au întîietate. Dar, de regulă, la acest gen de meciuri, rămîn destule bilete disponibile, căci vorbim și de stadioane mari, bilete care se pot achiziționa inclusiv de la casele din zona arenelor. Același lucru e valabil și în cazul campionatului italian și al celui francez, chiar și la unele meciuri ale PSG-ului. Ceva mai greu e la Juventus, căci stadionul e un pic mai mic și, fiind nou, iar echipa avînd evoluții foarte bune, suporterii vin de regulă în număr mare indiferent de adversar. Așadar, sfatul meu în acest caz e să apelați la site-urile oficiale ale cluburilor, căci procentajul de reușită e foarte mare.
Sigur că toată lumea își dorește un meci mare. Aici intervine problema banilor. Un bilet la un Clasico, la un Derby d`Italia, la un Inter-Milan, la meciuri tari de Liga Campionilor sau la meciurile din Premier League și Budesliga costă foarte mult. Există mai multe opțiuni de achiziționare a lor. Cea mai bună, la care apelează majoritatea agenților de turism sau a site-urilor de care vorbeam la început este VIAGOGO. E cea mai cunoscută, cea mai serioasă și cea care poate oferi bilete de intrare la majoritatea evenimentelor din lume, și nu mă refer aici doar la cele sportive.
De ceva vreme, pe acest blog, poate ați observat, există bannere ale acestei agenții. E o colaborare pe care am început-o, dar nu asta mă face să spun că sînt cei mai buni, ci experiențele pe care le-au avut oameni pe care-i cunosc și care au apelat la ei. Și nu doar pentru bilete la fotbal, ci și la turnee importante de tenis sau concerte.
Ideea e simplă. O agenție vă oferă un bilet la un meci pe care-l cumpără tot de aici, dar adaugă un comision, logic, plus că include acest bilet într-un pachet turistic, cu cazare și transport. Mult mai simplu mi se pare achiziționarea biletului on-line și apoi, separat, a cazării și a transportului. Există atît de multe variante de zbor astăzi, nu mai vorbesc de cazare, astfel încît să ne putem calcula un buget personal, fără să fim obligați să plătim suplimentar.
Apropo de cazare. Stadioanele, de regulă, sînt departe de centrul orașelor. Luați în calcul atunci cînd vă faceți o rezervare la ce oră e meciul. Un meci care se termină foarte tîrziu poate aduce după sine mari dificultăți de transport înapoi, astfel că un hotel din zona stadioanelor, la care să se poată ajunge pe jos, poate fi mai util. Rețelele de transport în comun în marile orașe europene funcționează mai bine ca la noi, dar cînd apare o revărsare de cîteva zeci de mii de oameni tot e foarte dificil. Eu unul îmi amintesc de un Barcelona-Real Madrid, în Supercupa Spaniei, astă-vară, care s-a terminat după miezul nopții, astfel că priveam împreună cu colegii mei cum mii de oameni au luat-o pe jos, pe Avenida Diagonal, pînă în centru, pentru că taxiurile erau puține, iar transportul în comun nu mai funcționa. Noi anticipasem problema și ne-am luat un hotel la care am putut ajunge, într-un sfert de ceas, mergînd pe jos. Aici nu pot să dau sfaturi, în ceea ce privește hotelul, căci e vorba de portofelul fiecăruia, de bugetul planificat.
Revin la bilete de intrare. Premier League, spuneam, se înscrie la același standarde ca un meci important de Champions League. E foarte greu de găsit un bilet la preț mic la meciurile lui Arsenal, în special, Manchester United, Liverpool. La Chelsea există ceva posibilități, dar trebuie acționat foarte repede, căci se epuizează rapid. Spre exemplu, la meciul cu Steaua, se puteau cumpăra de pe site-ul lor, inclusiv în ziua partidei, fără nici un fel de problemă, tichete în zona ”Hospitality”, destul de scumpe, dar cu nivel de confort foarte bun, cu catering inclus. Pe Viagogo, prețurile la partidele din Premier League sau Bundesliga diferă în funcție de importanță.
Procedura e destul de simplă și nu diferă de achiziționarea on-line a unei perechi de blugi. Site-ul este, de fapt, un intermediar între posesorii de bilete, în marea lor majoritate de abonamente, și cumpărător. Astfel că mai există, destul de rar, situații în care vînzătorul nu mai poate vinde repectivul bilet, dar site-ul garantează recuperarea banilor. De regulă asta nu se întîmplă și sînt destule cluburi care deja au semnat parteneriate cu acest site. Dacă sînteți atenți veți vedea panouri cu reclame pe marginea terenurilor la multe meciuri.
Am mai spus-o, din punctul ăsta de vedere sînt un norocos. N-am mai plătit bilete de intrare la un meci din 1995. Există evident și reversul medaliei, căci în această perioadă sînt extrem de puține meciurile la care să fi mers sau la care să mă fi uitat fără să am treabă. Ceea ce am scris mai sus nu reprezintă în nici un fel un îndrumar, ci niște doar niște idei, bazate pe informații adunate de-a lungul timpului de la oameni, cunoscuți sau nu.
Așa cum am spus și la început, ar fi foarte bine ca toți cei care au alte informații, au găsit alte căi de achiziție sau pur și simplu au avut experiențe în acest sens să le scrie aici, astfel ca această postare să devină într-adevăr un ghid pentru toți cei interesați.
Dintr-un meci precum Barcelona-Rayo nu se pot reține prea multe lucruri. Rayo a jucat fotbal, mai bine zis a încercat să-l joace și de multe ori a reușit. E un exemplu totuși de abordare a unui joc cu FC Barcelona, deși unii ar putea spune că rezultatul final e cel care contează. Și au dreptate, pînă la urmă, dar există și o teorie care spune că nu poți izbuti mari performanțe fără măcar să încerci. Rayo a încercat, iar faptul că a menținut raportul posesiei la un 58-42 e într-un fel lăudabil, căci puține echipe din lumea asta pot duce Barcelona spre o posesie în zona celor 50 de procente pe ”Camp Nou”.
Dintr-un meci precum Barcelona-Rayo se poate extrage o realitate. Iar realitatea zilei de azi este că Messi și David Villa au redevenit o pereche letală. S-a vorbit zile-n șir despre relația proastă dintre cei doi, s-a scris mult despre asta și, evident, s-a exagerat la fel de mult. Probabil că a fost ceva, în general nu se inventează astfel de lucruri, ceva informații au existat. Se vedea și pe teren că există oarece tensiune între cei doi. Se întîmpla la finalul anului trecut și totul trebuie judecat în contextul de atunci. Ambii traversau stări, să nu le zicem de anxietate, să le zicem de neliniște, de nerăbdare. Messi voia să marcheze mult, ca să bată recordul lui Gerd Muller, David Villa voia și el să marcheze ca să simtă în interiorul său că și-a revenit din punct de vedere medical. Fiecare demers era important în felul său astfel că o ciocnire de ego-uri era inevitabilă. Nici Villa nu e un oarecare, campion mondial și european totuși, iar Messi e Messi. Asta a fost atunci.
Scriam la începutul ianuarie că pentru David Villa intrarea în prima echipă a Barcelonei e ca urcarea într-un tren din mers. Se spune despre un fotbalist care a suferit o accidentare gravă, iar a lui ”El Guaje” a fost chiar foarte gravă, că are nevoie, din momentul în care s-a reintegrat în disciplina sportivă a echipei după convalescență, că are nevoie de o perioadă cel puțin egală cu cea petrecută în afara terenurilor pentru a reveni la forma pe care o avea la momentul accidentării. Davi Villa a stat 8 luni și ceva, deci faceți socoteala și veți descoperi că abia acum se poate spune că au trecut 8 luni de cînd el a revenit în prima echipă, acel ”amical” cu Dinamo din august. Primul sfat al doctorilor către fotbaliști într-o astfel de situație e să-și asculte corpul. Să nu încerce să-l forțeze, căci orice forțare poate fi fatală, iar un exemplu în acest sens, trist din păcate, e Marco van Basten. Să caute să-și învingă teama firească, anxietatea, iar aici creierul are un rol extrem de important.
Diferențele între un David Villa liniștit și unul neliniștit se văd. Iar Messi are contribuția lui. La un moment dat e posibil să fi înțeles ce important e David Villa pentru el și, implicit, pentru echipă. Fără Villa, Barcelona nu era doar lipsită de o gură de foc teribilă, ci era o echipă care lăsa responsabilitatea golului doar pe umerii lui Messi. Care trebuia să le facă pe toate. Messi are nevoie de cineva care să dea de lucru fundașilor adverși, așa cum a făcut Villa cu Milan, să-i permită să primească între linii, cu fața la poartă și cu dublă opțiune, șut sau pasă decisivă. Iar Barcelona, ca echipă, are nevoie să fie cineva acolo, în careul advers, care, la o adică, să poată finaliza o centrare din bandă.
Fotbalul e o stare de spirit. M-am plictist să tot spun asta. David Villa trăiește pe pielea lui această teorie. Cu contractul expirînd în 2014, ”El Guaje” se află înaintea unei perioade decisive pentru el. Prelungirea contractului ar trebui să fie obiectivul său, iar pentru asta are nevoie de goluri sau de pase decisive de genul celor două de duminică. Cum și Barcelona are nevoie de același lucru, e posibil ca filmul să fie unul cu happy-end.
AC Milan a ieșit din Champions League. A pierdut în fața Barcelonei un meci pe care FC Barcelona l-a jucat aproape perfect, după o partidă tur de pe ”San Siro” în care Milan fusese echipa cea mare. AC Milan nu poate fi însă nicidecum desprinsă, ca echipă, din istoria acestei competiții magnifice. Citeste mai mult …
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!