SIMEONE ȘI CAPACITATEA DE REZISTENȚĂ

SIMEONE ȘI CAPACITATEA DE REZISTENȚĂ

Se spune că după finala de la Lisabona, cînd a simțit pe propria piele ce subțire este granița dintre fericire și nefericire, Diego Pablo Simeone ar fi intrat în vestiarul lui Atletico și, izbindu-se de lacrimile și nefericirea ce domneau în acel perimetru, ar fi spus cu glas apăsat: ”Cît mai voi mai fi eu la Atletico, Real Madrid nu ne va mai bate niciodată!”. Afirmația nu poate fi în nici un fel probată, într-o lume a fotbalului în care vestiarele seamănă din ce în ce mai tare cu o fortăreață, de unde secretele ies cu foarte are greutate. Ea a luat mai mult forma unei legende urbane prin Madrid și trebuie privită ca atare. Dar tot ca atare trebuie privită și realitatea imediată. De la acea finală de la Lisabona, Atletico și Real s-au întîlnit, cu tot cu meciul de marți seară, de 7 ori. Și, ce să vezi?! Real Madrid n-a mai cîștigat niciodată, ba chiar bilanțul duelurilor directe Simeone-Ancelotti din aceste 11 luni e de 3 remize și 4 succese ale argentinianului.

BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:

După victoria cu 4-0 a lui Atletico în campionat, scriam pe acest blog că Ancelotti pare să fi dezvoltat un ciudat complex Simeone. E posibil ca italianul să-și fi dat seama de asta și să încerce să reacționeze. La fel de adevărat este că, spre deosebire de partida de care vorbesc, din februarie, italianul a avut la dispoziție tot lotul, astfel că a putut să aleagă ceea ce a crezut el de cuviință. Cum a ales e altă discuție, aici intrăm într-un teritoriu în care fiecare poate avea opțiunea lui. Cu sau fără Bale, cu sau fără Isco, cu sau fără Pepe, ideea e că existau variante, ceea ce la acel 0-4 n-au existat.

Și mai e un adevăr în toată această poveste. Anume că, spre deosebire de precedentele 6 dueluri de după Lisabona, cea de marți era din nou în Champions League. Iar între Real Madrid și Champions League există o poveste de iubire și respect reciproc, ce durează de ani buni. În Champions League, Real Madrid se transformă, cele 10 trofee existente în vitrina clubului atîrnă mult și-i obligă pe jucători la altă abordare.

De data asta, Real Madrid chiar a jucat bine. Acest calificativ e o medie între un ”foarte bine” în prima repriză, un ”bine” în prima parte a celei de-a doua și un ”satisfăcător” cu iz de ”prost” spre final. Problema e că n-a cîștigat. Și iată cum, nu doar pe parcursul a 90 de minute, ci într-o succesiune de 7 meciuri, Real Madrid poate juca de la ”prost” la ”foarte bine” cu același rezultat. Sau, mai bine zis, fără ca acel rezultat așteptat, victoria, să vină. Asta e o mare problemă a lui Ancelotti și a jucătorilor săi. Care, inclusiv cînd au avut în față, cum a fost cazul marți, un Atletico de multe ori mediocru n-au izbutit să cîștige.

Simeone a pus în scenă și de această dată partida care-i convine. Sau a încercat s-o facă, pentru că de multe ori, mai ales în prima repriză, nu i-a ieșit. Argentinianul, despre care eu am mai spus că mi se pare, la ora asta, cel mai bun antrenor din Primera Division, știe mai bine ca oricine că a încerca să joci de la egal la egal cu acest Real Madrid poate fi o sinucidere. Acest Real Madrid e una dintre cele mai ofensive și creative echipe din istoria fotbalului. Nici măcar Barcelona lui Guardiola ori Milan-ul lui Sacchi (despre Ajax-ul lui lui Michels nu are rost să discutăm pe această temă, căci erau cu totul alte vremuri din punct de vedere al tacticii), care ar fi reperele fotbalului total din ultimele decenii, nici măcar aceste echipe, așadar, n-aveau atîția fotbaliști ofensivi între cei 11 din teren. Tot mai era un Albertini, un Rijkaard ori un Sergio Busquets, fotbaliști cu valențe și calități clar defensive. Realul de azi are, de la apărare în sus (apărare în care-l regăsim pe ultraofensivul Marcelo) o sumă de jucători ce ar putea primi lejer, dacă regulamentul ar permite-o, numărul 10. Kroos, James Rodriguez, Modric, Bale, chiar și Cristiano, dacă am exclude relația de marketing a șaptelui său de pe tricou, chiar și Benzema la o adică, ar putea primi numărul 10 la orice echipă s-ar transfera.

Simeone nu putea deci aborda altfel partida decît lăsînd mingea Realului, apărîndu-se feroce, cu disciplina pe care el a reușit s-o imprime acestei echipe și așteptînd momentul potrivit pentru reacție. Mai simplist, Simeone i-a lăsat pe cei de la Real să ajungă la un soi de disperare, văzînd că toate încercările lor nu mișcă tabela de marcaj. Nu i-a ieșit atît de bine ca-n alte ocazii, poate și din cauza lui Koke, care n-a fost în meci, parțial și din cauza lui Arda, dar mai ales din cauza (sau datorită, depinde cum punem problema) celor de la Real. Au fost, cred eu, 45 de minute ale Realului mai bune decît cele de pe ”Camp Nou”, cînd spuneam că a fost cea mai bună repriză din ultimele luni, asta pentru că Atletico se apără mai bine decît Barcelona. Problema lui Ancelotti e că în aceste minute nu s-a dat gol, ceea ce, ca o durere de dinți, mai întîi surdă, apoi din ce în ce mai pronunțată, a început să-și facă loc în mintea fotbaliștilor săi. Care spre final păreau resemnați cu ideea unui complex Atletico și că orice ar face, poarta acestei echipe nu poate fi perforată. În momentul cînd Modric n-a mai putut fizic, exact ca la Barcelona, adversarul a preluat inițiativa.

BILETE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Dar au mai fost două momente importante după pauză. Primul dat de Manduzikic. Luptele sale, duelurile verbale și fizice pe care le avea cu adversarii și cu arbitrii, au blocat fluiditatea jocului, introducînd partida într-o bătălie a nervilor, a coatelor și a intervenților neregulamentare fix pe gustul lui Simeone. Manduzikic n-are, fotbalistic vorbind, calitățile lui Diego Costa, dar i-a preluat cu brio celelalte sarcini, îm special pe cea de a duce partida pe tărîm fizic. Ba intra, ba ieșea, ba protesta, ba faulta, sîngele îi curgea pe față, pe tot acest fond Realul n-a mai putut controla partida, iar adrenalina a invadat creierul celor de la Atletico.

Al doilea moment, în strînsă legătură cu primul, a fost introducerea lui Raul Garcia. E bizar cum acest jucător provoacă atît de mult deranj atunci cînd joacă împotriva Realului. Atunci cînd îl văd, Sergio Ramos (în special) și ceilalți madrileni se transformă subit într-un soi de luptători, dar pe acest teritoriu campioana Europei n-are nici o șansă în fața campioanei Spaniei. Aici cred că Ancelotti a greșit schimbările. Poate că nu era rău să-l introducă pe Pepe în zona de mijloc, în locul unui Modric deja epuizat, care Pepe să se ocupe de Raul Garcia și să-i lase pe ceilalți să ducă mai departe munca de construcție.

Spuneam la finalul comentariului că 0-0 într-o primă manșă e cel mai bun rezultat prost pentru o echipă ce joacă acasă și cel mai prost rezultat bun pentru echipa ce joacă în deplasare. Eu cred că Simeone și-a dorit acest rezultat, mi se pare că îi convin de minune partidele retur jucate în deplasare. Ancelotti nu cred, italianul poate ar fi acceptat și o remiză, dar să fie una cu goluri. Un retur cu Atletico după 0-0 în tur e o mare capcană. Mourinho a căzut în ea, nu mai departe de anul trecut. Fără Marcelo, o mare problemă căci Cristiano Ronaldo rămîne fără cel mai important aliat în acea zonă, și cu presiunea calificării în fața propriilor suporteri, complexul Atletico poate căpăta alte dimensiuni. În Champions League nu cîștigă întotdeauna cei mai buni, ci cei care știu să supraviețuiască unui meci prost. Să rămînă în picioare, ca un luptător, inclusiv atunci cînd adversarul îi cară pumni cu nemiluita. Atletico a reușit asta, iar Simeone merge pe ”Bernabeu” cu o doză și mai mare de anticorpi. Acolo e examenul său, capacitatea de rezistență a echipei sale acolo va fi cîntărită. Cele 7 meciuri deja sînt o amintire, al 8-lea devine cel mai important.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

 

 

 

ANGLIA ȘI PROBLEMELE DIN PREMIER LEAGUE

ANGLIA ȘI PROBLEMELE DIN PREMIER LEAGUE

A fost o perioadă dedicată echipelor naționale, cu comentariile și analizele de rigoare. Există însă un subiect pe care am promis că-l voi aborda și o fac acum, tocmai pentru că sînt zile ceva mai calme din punct de vedere strict al actualității fotbalistice. E vorba de situația echipelor din Premier League în cupele europene. O legătură cu echipele naționale totuși există, pentru că, paradoxal, în vreme ce la nivel de club fotbalul englez suferă în confruntările cu rivalele din Europa, la nivel de primă reprezentativă lucrurile stau bine, chiar neașteptat de bine aș putea zice dacă e să facem o comparație cu aceleași tări europene. Anglia e singura echipă națională mare, de calibru, care are un parcurs normal în aceste preliminarii, maximum de puncte și calificare la Euro 2016 aproape obținută. ”Amicalul” disputat de Anglia la Torino cu Italia a confirmat această dinamică.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Dar nu ”naționala” Angliei e subiectul acestui text. Ar putea fi și ea, la un anumit moment, dar nu acum. Vreau să reiau tema pe care am tot discutat-o la momentul respectiv, anume absența Premier League din Champions League și Europa League. Momentul e delicat, asta trebuie recunoscut din start, iar englezii l-au tratat cu seriozitate, așa cum e și firesc într-o astfel de țară și la nivelul de civilizație și educație la care se află. Am citit în această perioadă tot felul de explicații ale acestei situații, căci englezii chiar se preocupă, dincolo de aberații de genul ”Premier League e mai important decît orice, atît timp cît ești bine în Premier League restul nu mai contează”, care există, dar nu le bagă prea mulți în seamă.

Am tot auzit despre Premier League că e cel mai tare campionat din lume. Și nu vorbesc de cei care au un singur argument, de genul :”Premier League e cel mai tare pentru că-mi place mie și așa zic eu!”. Asta merge în parc, nu la o dezbatere serioasă. Nu știu sincer cum se pot judeca și departaja campionatele. În funcție de trofee, ar zice unii. În funcție de numele implicate, ar zice alții. În funcție de interesul stîrnit, s-ar mai găsi destui să spună. Sau în funcție de banii ce se învîrt în drepturile de televizare, ar comenta un fan necondiționat al fotbalului englez, căci e singurul aspect din cele de mai sus la care Premier League cîștigă net. A fi fan e una, a recunoaște o realitate e cu totul altceva.

Eu cred că Premier League e cel mai spectaculos campionat din lume. A nu se confunda spectaculos cu puternic. E spectaculos pentru cei care se uită ori pentru cei care-l comentează. Asta deși au mai apărut și-n Premier League meciuri plictisitoare, tacticizate, pe care acum vreo 7-8 ani nu le vedeai. Gen Chelsea-City, exemplul care-mi vine în minte acum. E spectaculos, e frumos de privit, dar nu prea e competitiv. E totuși un mare paradox. Pentru că în Anglia se învîrt cei mai mulți bani, drepturile tv ajung la cifre absolut amețitoare, stadioanele sînt pline mereu, suporterii sînt dedicați fără a pune condiția rezultatului, marketingul funcționează ireproșabil, merchandising-ul de asemenea. Și atunci, care să fie explicația?

E posibil ca banii să fie o explicație. Banii prea mulți, vreau să zic.  Prețurile foarte mari plătite pentru fotbaliști și salariile colosale pe care le încasează, indiferent de situații. În Anglia se cheltuie enorm pentru transferuri, de multe ori nejustificat, iar cota unor fotbaliști crește artificial. Ei par buni, pentru că au fost foarte scumpi, dar în realitate nu-s așa de buni. Am mai dat exemplul acesta pe la emisiuni. Dacă eu am foarte mulți bani și-mi permit să cumpăr un Opel la preț de Mercedes, e foarte bine. Dar dacă mă aștept ca pe o autostradă Opelul meu să se comporte fix ca un Mercedes, ba chiar să-l și întreacă, e posibil să am o problemă. Sînt mulți fotbaliști buni în Anglia, dar mult mai mulți care au doar preț de fotbaliști buni sau salariu de fotbaliști buni, fără justificare însă.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Dacă ne uităm pe statistici, Premier League a pierdut teren în competiție cu alte campionate, în special cu Primera Division, cam din momentul în care banii au început să devină amețitor de mulți în Anglia. Bani care au venit în urma performanțelor echipelor de club în cupele europene, în special în Champions League, dar care n-au adus plusul așteptat, dimpotrivă, au adus un recul. Am găsit undeva și o statistică în acest sens, a duelurilor eliminatorii din Champions League, inclusiv finale. Între 2004 și 2009: Premier League vs Primera Division 9-2. Între 2009 și 2015, Primera Division vs Premier League 11-1, acel unic succes britanic fiind dat de Chelsea, în acea dublă stranie cu Barcelona, în sezonul cînd Chelsea a și cîștigat Champions League, în acea finală la fel de stranie cu Bayern. În această perioadă, în ciuda banilor existenți, Anglia n-a putut să-și mențină marile nume, gen Cristiano Ronaldo, Bale, Modric, Tevez sau Luis Suarez, care au ales să plece. În momentul ăsta, în afară de Hazard și Aguero, nu cred să existe alți fotbaliști din Top 10 în Premier League. Iar faptul că Toure Yaya, cu toată valoarea lui, avea la un moment dat salariu mai mare decît Messi și Cristiano, iar acum e plătit aproape dublu decît Suarez e doar un detaliu în plus.

Aș zice că lipsa valorilor sau umflarea nejustificată a lor nu sunt singurele cauze. Eu aș adăuga și calendarul infernal din perioada de iarnă. E frumos să-i vedem pe englezi jucînd de Boxing Day, chiar eu am scris de asta pe acest blog, dar mă întreb dacă nu cumva această acumulare de meciuri aduce echipele din Premier League secătuite de puteri la ora revederii cu Champions League. Aș mai adăuga și diferențele dintre stilul în care se arbitrează în Premier League și cel din Europa, cu dificultățile de rigoare pentru fotbaliștii ce vin din Regat. Mi-aș permite să adaug și stilul agresiv în care se face presă în Anglia, stil care alungă anumiți jucători prin exagerările existente.

Cred însă că e doar o fază. Poate normală. Apropo de ce vorbeam mai sus, dacă ai bani mulți, poate că prima dată nu te interesează că-ți cumperi un Opel la preț de Mercedes. Dar după ce vezi că Mercedesul te întrece pe autostradă, fiind totuși Mercedes, începi să te întrebi dacă nu cumva e mai bine ca de acei bani să-ți cumperi totuși un Mercedes. Dacă tot poți. Pericolul ca Anglia să piardă posibilitatea de a duce 4 echipe în Champions League există, au calculat cei de la SKY, dar asta s-ar putea întîmpla abia din sezonul 2017-2018 și doar dacă echipele din Italia și-ar menține linia crescătoare (în Europa League în principal) din sezonul actual. E cam departe însă. Așa cum spuneam, lumea în Anglia a început să se preocupe de situație. Dacă o dată s-a considerat o întîmplare (sezonul 2012-2013, fără echipă în ”sferturile” Champins League) a doua oară devine o preocupare. Și, ca să mergem pe același ton, ar trebui să apară și o rezolvare.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

 

 

 

RONALDINHO, FOSTUL FOTBALIST

RONALDINHO, FOSTUL FOTBALIST

Prinși cu El Clasico, cu week-end-ul, cu echinocțiul de primăvară și cu tot felul de griji cotidiene, aproape că ne-a scăpat că sîmbăta trecută a fost ziua lui Ronaldinho. A împlinit 35 de ani, prilej pentru toată lumea de a constata ce repede trece timpul, dar și de a ne reaminti că vorbim despre unul dintre cei mai mari fotbaliști din istorie, care însă nu a putut să ocupe locul pe care talentul imens l-ar fi impus. Și asta din motive ce țin numai de el. Astăzi, la 35 de ani, Ronaldinho e un ex-fotbalist. Ceea ce face el acum nu se poate numi fotbal. E doar o încercare de a rămîne într-o lume care l-a adulat, de a se agăța de ultimele rămășițe ale valorii sale pentru a mai obține ceva beneficii, pentru el și pentru anturajul său.

Casa Pariurilor

Acum 10 ani pe vremea asta, Ronaldinho era cel mai bun din lume. Era zeul fotbalului, era cel care iniţiase conceptul de “jogo bonito”, acel fotbal estetic, jucat cu zîmbetul pe buze, din plăcerea copilărească a unui băiat fără copilărie, plecat de timpuriu de acasă, în căutarea gloriei şi a bunăstării. Era cel ce alungase crizele de nervi de la FC Barcelona. Cei ce n-au văzut încă super-documentarul ”FC Barcelona Confidential” o pot face acum și se vor convinge. Era personajul principal al dezbaterilor vremii, la fel de stupide precum cele de azi, dacă era mai bun ca Maradona, dacă nu cumva Pele era egalul lui ori dacă Johan Cruyff era cel ce se apropia întrucîtva de stilul său electric de a dribla și conduce mingea, de a pasa ”a la Michael Jordan”, de a găsi finalizările cele mai surprinzătoare. La finalul acelui an primea Balonul de Aur și trofeul FIFA World Player. Fotbalul era la picioarele sale, Barcelona era la picioarele sale.

Era.

Din acel final de 2005, nimic n-a mai fost la fel pentru Ronaldinho.  Şi-a schimbat obiceiurile, comportamentul, anturajul, dieta, a uitat de importanţa odihnei, puterea nopţii, a atracțiilor ei mai bine zis, au hipnotizat un star golit pe dinăuntru de o generozitate păguboasă faţă de prieteni, față de un anturaj care nu voia decît să se distreze. Pentru un fotbalist încă tînăr acest lucru e fatal. Inerţia l-a ajutat să termine sezonul, să facă o semifinală de Ligă memorabilă cu Milan, dar şi o finală apatică la Paris, apoi un Mondial catastrofal. Au urmat două sezoane în care coborîrea a fost continuă. Episoadele cu el venind la antrenamente direct de la discotecă erau din ce în ce mai obișnuite.

Ronaldinho încetase de atunci să mai existe. Acel Ronaldinho, al cărui zîmbet molipsise planeta, care nu obosea niciodată să semneze autografe şi să se pozeze cu copii. La nici 26 de ani, intrase deja în maşina de tocat a presei şi a fanilor, devorat finalmente de cele două entităţi obligate să-şi caute alte repere. De la glorie a trecut la singurătate. E cunoscut un episod petrecut de Craciun, în anul 2007. Un copac a fost doborît de vîntul puternic în curtea casei sale. A chemat pompierii, iar aceștia au avut marea surpriză să-l găsească singur singurel, în vila lui uriașă de la Sitges, fără nimeni aproape într-o zi de Sărbătoare în care cuvîntul familie e esențial. Apoi a plecat de la Barcelona, a ajuns la Milan, s-a repatriat în Brazilia, iar acum trage de el prin Mexic, la o echipă prea obscură pentru strălucirea lui, în încercarea de a-și regăsi plăcerea de a juca fotbal. Sau, poate, de a retrăi vremurile de mult apuse. Cineva ar trebui să-i spună brazilianul că ceea ce nu trăiești la timpul potrivit, nu mai trăiești niciodată.

Acum un an, imediat după revelion, un bun prieten aflat în Brazilia, în vacanță, îmi trimitea un mesaj și niste poze. ”Stau lîngă Ronaldinho la plajă. Are o viteză la șampanie cum n-am mai văzut. Ce mare ar fi ajuns dacă nu-i plăcea viața!”. Exact asta e concluzia. Ce mare ar fi putut ajunge Ronaldinho dacă îi plăcea doar fotbalul. Poate cel mai mare din toate timpurile!

Ar fi bine să se retragă. Pentru el și pentru cei ca mine, care l-au iubit pe el și fotbalul cu zîmbetul pe buze pe care-l propunea. Tocmai pentru ca toate acele lucruri nefăcute pînă la el şi făcute de el să rămînă vii. Geniile nu se nasc pentru a se pierde în derizoriu.

P.S.

Vă invit să vedem împreună un filmuleț cu și despre Ronaldinho. ”Abdicarea unui rege” se numește, un titlul foarte inspirat. E realizat de spaniolii de la Canal + care au încercat să explice, prin intermediul celor care l-au cunoscut și au jucat alături de el, ce s-a întîmplat cu adevărat, cum a fost posibil ca o carieră ce se anunța fulminantă să se oprească atît de brusc.

Vă propun acum să vedem cîteva imagini cu legăturile existente între Ronaldinho și Messi. Ronaldinho e cel care l-a luat pe Messi lîngă el atunci cînd era doar un copil, iar apoi, pentru că influența pe care o avea asupra argentinianului nu mai era cea potrivită, a fost îndepărtat.

Iar pentru final vă propun să revedem cîteva dintre momentele de magie ale lui Ronaldinho.

Casa Pariurilor

 

CÎTEVA IDEI DUPĂ EL CLASICO

CÎTEVA IDEI DUPĂ EL CLASICO

S-a mai dus un episod din El Clasico. Meciul acela pe care unii îl consideră perimat, plictisitor, cu o mediatizare exagerată. Dar la care, plecînd de la audiențe ori de la diversele reacții venite de la oameni de toate felurile, inclusiv de la cei pe care nu i-ai vedea in stare de așa ceva, se uită toată lumea. Aș zice că a fost un meci normal din punct de vedere al spectacolului oferit, din punct de vedere al emoțiilor transmise, al incertitudinii ce a planat asupra rezultatului final. Spun normal pentru că, la ce calitate există în cele două echipe, e greu să găsim un Clasico prost. De altfel, trebuie căutat mult în urmă pentru a descoperi o remiză albă între cei doi coloși.

Am scris cu ceva timp în urmă despre relația dintre Real Madrid și FC Barcelona în campionatul Spaniei comparînd-o cu principiul vaselor comunicante. Una dintre echipe nu poate fi sus decît dacă a doua e jos, amîndouă sus nu se poate, ambele jos se mai poate, dar e destul de rară situația. Principiul vaselor comunicante a funcționat și-n meciul de duminică, timp de 90 de minute. În multe momente, Real Madrid a fost sus, iar Barcelona la pămînt, dar și varianta inversă a funcționat.

Cîteva idei pot fi scoase în evidență în urma partidei de duminică. O să încerc să le punctez mai jos, într-o ordine aleatoare.

BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

1. Real Madrid a făcut cel mai bun meci din acest an 2015, amintind în multe situații de echipa care stîrnea atîta admirație. Revenirea lui Luca Modric a însemnat, ceea ce mulți anticipau, o revenire la stilul din toamna lui 2014. Cît timp Modric a funcționat din punct de vedere fizic, Real Madrid a fost la controlul partidei. Asta s-a întîmplat cam pînă la golul lui Suarez. Barcelona a terminat prima repriză cu ochii pe ceas, trăgînd din greu pentru a menține rezultatil de egalitate. Fiecare acțiune a Realului era un potențial pericol, iar faptul că la pauză s-a terminat 1-1 a fost o mare șansă pentru Barcelona. Repriza a doua a început cam la fel, cu o mare ocazie a lui Benzema, dar situația s-a schimbat radical după golul lui Suarez. De atunci, ca la vasele comunicante, Barcelona a început să crească și Realul să se descompună. Astfel că finalul i-a prins pe campionii Europei aproape resemnați, stînd ei acum cu ochii pe ceas pentru că acest eșec cu 1-2 le permite madrilenilor să aibă în continuare avantajul meciului direct, după 3-1 pe ”Bernabeu”, criteriul de departajare în Primera Division.

2. Barcelona a reușit să cîștige un meci în care în mare parte a fost dominată. E o probă de caracter, dar și un semn de întrebare în perspectiva partidelor ce vin, în campionat, dar în special în Champions League. Cred că a fost primul Clasico în epoca post Guardiola cînd Barcelona a renunțat o mare parte din cele 90 de minute la stilul pe care Pep îl impusese. Pentru prima dată am văzut o Barcelona jucînd ”a la italiana”, apărîndu-se, apelînd la arma contraatacului și marcînd din faze fixe. Ceea ce acum vreo 3-4 ani era practic imposibil s-a petrecut duminică. Tiki-taka s-a mutat în tabăra Realului, inclusiv (sau mai ales) la golul lui Cristiano, la capătul unei combinații sclipitoare, de tipul Barcelonei lui Pep, iar contraatacurile rapide și cu efecte devastatoare au fost încercate de catalani. Asta pînă la intrarea lui Xavi, care a readus stilul consacrat. Dar pe fondul unei prăbușiri din punct de vedere fizic a Madridului. Barcelona de azi nu mai e așa de mult a liniei de mijloc, pare o Barcelona a atacanților.

3. Real Madrid are o problemă foarte mare. De fapt Ancelotti. E anormal să joci bine, să-ți domini rivalul, să-ți creezi atîtea situații de poartă și ocazii de gol (trebuie făcută diferența între situațiile de poartă și ocaziile de gol), dar să nu poți fructifica decît foarte puține.

4. Barcelona are la rîndul său o problemă. De fapt Luis Enrique. Messi a fost deconectat total din partidă în primele 45 de minute. A fost dezactivat. Felul în care a fost el anulat poate fi o lecție pentru adversarii ce urmează. Cred că dacă El Clasico se juca înainte de meciul cu City, Manuel Pellegrini ar fi avut măcar obiect de studiu, ar fi avut de unde să se inspire. Nu știu dacă ar fi și reușit, dar măcar ar fi putut să încerce. Cînd Messi nu apare, Barcelona nu prea există, mai ales dacă Neymar nu e nici el într-o zi prea bună.Luis Enrique a corectat la pauză (dar de ce așa de tîrziu?), coborînd un pic poziția lui Messi în teren, apoi, după ce forțele lui Modric s-au diminuat vizibil, mutîndu-l în zonă centrală, ca un mijlocaș în plus.

5. E inexplicabil cum Real Madrid s-a descompus după golul lui Suarez. Tot spun că fotbalul e o stare de spirit, iată cea mai bună dovadă că la Real starea de spirit nu e prea bună. Madrilenii au reacționat bizar, au început să pună piciorul la contribuție în loc să-și pună mintea.

BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:

6. Carlo Ancelotti a fost tare criticat în acest 2015. A fost și după Clasico pentru schimbările pe care le-a făcut. E clar, italianul nu e tipul de antrenor de impact în timpul meciurilor, de tip Guardiola, Mourinho, chiar și Simeone. El nu obișnuiește sp revoluționeze meciurile atunci cînd lucrurile nu merg. Schimbările sale sînt uneori bizare totuși. Ce rost a avut schimbarea lui Pepe? De ce l-a schimbat pe Isco și nu pe Modric prima dată? Croatul se vedea că nu mai poate? Cînd l-am văzut pe Varane la margine, mi-a trecut prin cap pentru o clipă că Ancelotti va face un soi de nebunie, îl va scoate pe Modric, va urca fundașii laterali și va trece la un sistem cu 3 fundași centrali. N-a fost cazul. L-a menținut pe Modric, deși era epuizat și  nu mai putea fi productiv, l-a scos pe Isco, de la care se putea naște totuși o fază periculoasă, dar l-a și ținut timp de 90 de minute pe Bale. Pe de altă parte, banca Realului e destul de subțire, oferă puține soluții de avarie.

7. Gareth Bale. Din nou un meci slab al galezului. Cu mai multă grijă pe faza defensivă, grație și sistemului 4-4-2 propus de Ancelotti, Bale a fost o prezență sporadică în atac. După un prim sezon de acomodare, trebuia să fie campionatul în care să devină decisiv. N-a făcut-o. Nu vi se pare că lipsesc diagonalele lui Bale încheiate cu șut la poartă? Așa cum făcea la Tottenham. Mie da. În dreptul lui Bale rămîn golurile din finalele de anul trecut, dar parcă e cam puțin pentru prețul care a fost plătit pentru el. 7 pase în toată repriza a doua mi se pare inadmisibil, în condițiile în care Xavi, în 10 minute, a dat de două ori mai multe.

8. Gerard Pique e în momentul ăsta cel mai bun fundaș central din lume. Cel mai în formă. E din nou acel ”Piquenbauer” de acum 3-4 ani. Cînd e concentrat, Pique e colosal. Așa a fost și cu Real Madrid, mulți l-au văzut drept cel mai bun om al Barcelonei.

9. Benzema a confirmat că-i priesc meciurile cu Barcelona. E cel mai bun complement pentru Cristiano. Guardiola văzuse în el cea mai potrivită soluție alături de Messi, încă la Lyon fiind. A solicitat transferul lui, dar Realul a fost mai convingător, iar Barcelona l-a luat pe Ibrahimovic. Am crezut și atunci, cred  și acum, dacă Zlatan mergea la Real, alături de Cristiano, iar Benzema la Barcelona, alături de Messi, ar fi fost un spectacol grandios.

10. Cred că Luis Enrique are o mare dilemă acum în ceea ce-l privește pe Mascherano. Argentinianul n-a funcționat așa cum trebuie la mijloc, pe undeva lipsa coerenței în jocul de pase în prima repriză ține și de absența lui Busquets. Dar cei doi fundași centrali, Pique și Mathieu, au făcut o partidă bună, s-au completat reciproc, Mathieu e și foarte bun la fazele fixe, va fi complicat pentru Luis Enrique sa-i facă loc argentinianului.

11. Luis Suarez e acel atacant pe care Barcelona l-a căutat de multă vreme. Felul în care joacă el fără minge e uneori mai important decît ce face atunci cînd are mingea. Deși nu e la fel de căutat de Messi ca Neymar, poate și pentru că abilitatea sa de a controla balonul e mai scăzută, Suarez face un joc tactic perfect. Se sacrifică pentru echipă și pentru Messi cu un profesionalism exemplar. E totuși un fotbalist de 80 de milioane și Gheată de Aur, dar asta nu se simte în felul în care înțelege să se pună în slujba colectivului. Iar în situații de finalizare e o bestie.

BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Au fost cîteva idei ce mi-au rămas în urma unui Clasico în care nu se poate vorbi prea mult despre arbitraj. Deși prestația lui Mateu Lahoz a fost confuză, cu multe decizii ciudate în aprecierea faulturilor (stilul lui) și în acordarea cartonașelor, Lahoz n-a intervenit ăn nici o fază importantă, n-are nici o decizie cu implicare majoră.

Am citit, parcă în ”El Periodico”, o caracterizare perfectă a jocului prestat de Real Madrid. A fost, cu scuze pentru cei mai puritani, un ”coitus interruptus”. Real Madrid iese din Clasico cu multe motive de optimism, chit că a pierdut, în timp ce Barcelona, chit că a cîștigat, iese din Clasico cu cîteva semne în plus de întrebare.

La final, vă las cîteva imagini mai puțin vizibile în transmisiunea în direct a partidei. Vin de la o emisiune care mie îmi place tare mult, ”El Dia Despues” a celor de la Canal +.

Despre reacțiile celor doi antrenori:

Despre Cristiano Ronaldo:

Despre Luis Suarez:

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

 

 

 

MESSI, GUARDIOLA ȘI RELAȚIA LOR SPECIALĂ!

MESSI, GUARDIOLA ȘI RELAȚIA LOR SPECIALĂ!

Manchester City era chemată, în returul cu Barcelona de pe ”Camp Nou”, să apere onoarea Angliei în Champions League, să țină cît de sus poate steagul Premier League în competițiile europene. De apărat a apărat, dar nu Manchester City, ci Joe Hart. Și nu onoarea Angliei în competiție, ci a lui Manchester City în acest meci. Fără Joe Hart, scorul putea lua proporții chiar scandaloase, iar eliminarea campioanei Angliei din Liga rezervată celor puternici putea deveni de-a dreptul penibilă. Hart, care nu e totuși un portar oarecare, a făcut, probabil, cel mai bun meci al carierei, ceea ce, să recunoaștem, e bizar, într-o partidă pierdută și într-o dublă manșă în care echipa sa e eliminată. Ca portar la City, o forță în Premier League, Hart nu beneficiază prea des de șansa de a avea 10 intervenții salvatoare în 90 de minute.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Despre lipsa echipelor din Premier League în ”sferturile” Champions League, cu altă ocazie. Mai ales că nu e prima dată în ultimii ani. N-ai cum totuși să scrii un text despre acest Barcelona-Manchester City fără să începi și să termini cu Messi. Am comentat sute de meciuri ale lui Messi, inclusiv cele în care marca goluri decisive, dar puține au fost cele în care argentinianul să fie atît de complet. Există o categorie de oameni care-l idolatrizează pe Messi. Există și o categorie de oameni care nu-l suportă pe Messi. E dreptul lor, chiar dacă cea din urmă categorie n-are foarte clare motivele. (Cam așa se întîmplă și cu Cristiano Ronaldo, asta pentru că tot vine Clasico). Dar nu cred că există cineva care să aibă ce să comenteze după reprezentația argentinianului cu City. De la cei din urmă, cel mai des auzeam teoria cum că Messi n-ar fi cine știe ce fără Xavi și Iniesta. Un non-sens, o prostie în cele din urmă, pe care nici n-are rost s-o comentez. Alții, dar din aceași categorie, spuneau cu aer savant că Messi n-ar face niciodată față într-un campionat ca al Angliei. Ceea ce, reamintindu-mi ce le-a făcut celor de la City miercuri seară, dar și altor echipe din Anglia pe care le-a întîlnit, mă face să rîd. Și să-mi reamintesc ceea ce a spus Xavi, care consider că se pricepe la sportul asta mai bine ca mulți, anume că-n Premier League, Messi ar fi mult mai bun decît e acum. Se referea și la fundașii din Premier League, care pot fi una dintre explicațiile problemelor pe care echipele de acolo le au în Europa.

Paranteză. Luați fundașii centrali din Premier League și încercați să-i comparați cu cei din Primera, Serie A, Ligue 1, chiar și Bundesliga și veți descoperi că am dreptate. Pînă și Vincent Kompany, care mi se părea cel mai bun fundaș central din Premier League, a fost aproape vulgar în dubla cu Barcelona. Despre faptul că la City e titular Demichelis, ba i s-a și prelungit contractul, zău că nu mai are rost să comentez. Bine măcar că nu mai e Lescott. Cînd United și Chelsea au jucat finala engleză de Champions League, triunghiurile defensive erau Vidic-Rio-Scholes vs Terry-Carvalho-Makelele. Uitați-vă la cei e azi, luați pe bani înfiorător de mulți, și găsiți o cauză a declinului. Paranteză închisă.

Înapoi la Messi. Într-un meci în care n-a dat gol, Messi a fost colosal. Barbar, ca să citez titlul din ”El Mundo Deportivo”. La ei are un pic alte conotații decît la noi. Nu știu dacă e cel mai bun Messi pe care l-am văzut vreodată, dar cu siguranță e cel mai matur. La începuturile lui, Messi era un talent imens, făcea totul din instinct, dar era cam haotic, plus că se și accidenta des. Era mic, aproape un copil devenit brusc superstar, avea o viață cam dezordonată. Cînd a venit antrenor, Guardiola a intuit ce poate să scoată din acest talent, dar a și înțeles că trebuie să-l protejeze. Cheia plecării lui Ronaldinho de la Barcelona aici trebuie căutată. Messi era un pic complexat de Ronaldinho, ceea ce zău dacă nu era firesc. Dar începuse să-l urmeze și în viața personală, de zi cu zi, în excesele sale, aspectul care i-a dăunat enorm lui Ronaldinho. Mă gîndesc și acum și mi se face pielea de găină ce-ar fi fost dacă Ronaldinho ar fi fost genul de brazilian serios, bisericos, și ar fi putut juca mai mult alături de cea mai bună versiune a lui Messi! Pep l-a protejat pe Messi forțînd plecarea lui Ronaldinho, la fel cum mai tîrziu a făcut cu Ibrahimovici.

Cu Guardiola, Messi a adăugat la talent și instinct o capacitate tehnică ce amintea de Maradona și o forță fizică de invidiat. Cea din urmă bazată pe regimul alimentar pe care Pep îl convinsese că trebuie să-l țină, unul lipsit de excese culinare. Într-un fel, Messi e copilul, fotbalistic vorbind, al lui Guardiola, e produsul său cel mai de preț, mai de preț decît toate trofeele cîștigate, depășindu-i, cred, așteptările puse în el în acea vară a lui 2008, cînd l-a lăsat să plece la Olimpiadă, pentru că l-a văzut că-și dorește asta, și l-a cîștigat de partea sa. Definitiv și, zic eu, irevocabil. Cred că nici unul nici celălalt nu-și doresc un duel Barcelona-Bayern prea curînd.

Pentru Messi, plecarea lui Pep a fost un șoc. Unda seismică s-a resimțit ceva mai tîrziu, un sezon, cel al lui Tito Vilanova, l-a dus din inerție, poate și pentru relația specială pe care o avea cu Tito. Atunci s-a accidentat și nimic n-a mai fost la fel. În această perioadă însă, măcinată de probleme fizice, psihice și de obsesia Cupei Mondiale, Messi a învățat ceva. Arta de a-și doza efortul și de a-și servi coechipierii. De a citi jocul în profunzime, nu doar atunci cînd îi vine mingea. Tot în această perioadă, în viața lui a apărut un copil, iar maturizarea a fost deplină.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Acum, cu forțele fizice aproape de maxim, Messi e în versiune completă. Îl vedem recuperînd mingi la marginea careului propriu, de neimaginat în trecut. Iar pasele au devenit strălucitoare, cîteodată mai strălucitoare ca golurile. Mereu a fost și un pasator, dar nu întotdeauna interpreta corect această parte a partiturii, nu întotdeauna pasa cînd trebuie și cui trebuie. Acum știe. Acum, Messi știe și poate, știe că poate, poate pentru că știe. Iar dacă e cineva care să înțeleagă asta, cu siguranță acela e Pep Guardiola. Priviți din nou reacțiile lui Pep la reușitele lui Messi de miercuri seară. Așezat pe locul său tradițional, cel de socio, în sectorul 305, ceva mai sus decît loja VIP și ceva mai jos decît masa presei (motiv pentru care a și fost depistat repede de camerele tv), Guardiola n-a părut antrenorul unei rivale precum Bayern, scorțos, serios și notîndu-și tot felul de lucruri. Reacțiile sale la isprăvile lui Messi, nedisimulate, căci nu e un actor totuși, au fost cele ale unui părinte care-și vede copilul, de care i-a fost dor, reușind. Și care, îndrăznesc să spun, tare ar mai vrea să lucreze din nou cu el, mai ales acum, la forma la care a ajuns.

Acest text nu se vrea unul elogios la adresa lui Messi. Ar fi redundant, s-au scris prea multe, căci Messi e un ucigaș al superlativelor, un asasin al adjectivelor. Mai demult, scriam că atunci cînd Messi dă un gol cosmic, un adjectiv se sinucide. Acum, cred că lucrurile s-au schimbat. Cînd Messi dă o pasă colosală, adjectivele se strîng unul lîngă altul și se luptă pentru a fi alese în propoziție și alăturate lui Messi.

Acest text se vrea pur și simplu a fi o constatare. Niciodată nu ești atît de bun încît să nu poți deveni și mai bun.

P.S

Urmează El Clasico, duminică seară. N-am mai simțit de mult o asemenea stare de tensiune în jurul acestui meci. Toată lumea îl așteaptă, toată lumea vrea să-l vadă. Audiențele se anunță uriașe, iar prețurile la bilete au ajuns, aveți AICI un exemplu, la cote amețitoare. Un loc în sectorul în care a stat Guardiola se vinde acum cu 1200 de euro, dar există și bilete cu 3000, chiar și 4000 de euro, care nu oferă altceva decît locul în stadion și posibilitatea de a vedea show-ul din teren. Toată lumea așteaptă reacția lui Cristiano Ronaldo. Pe a lui Messi, după cele două Baloane de Aur ale portughezului, o vedem. E rîndul lui Cristiano acum.

P.S 2

La final, pentru cei care poate n-au văzut sau pentru cei care vor să revadă, adaug un film cu momentele lui Messi din meciul cu Manchester City. Reacția comentatorilor englezi e cît se poate de firească în contextul dat:

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

 

 

ANCELOTTI ȘI MEMORIA ÎN FOTBAL

ANCELOTTI ȘI MEMORIA ÎN FOTBAL

La vîrsta pe care o are, la anii petrecuți în fotbal, la trofeele pe care le-a cîștigat, Carlo Ancelotti ar trebui să știe că în acest sport memoria nu prea contează. Trecutul e important pînă la un punct, prezentul e pe primul plan și, mai ales, perspectivele pentru viitor. Trecutul nu ține un antrenor în funcție, numărul titlurilor cucerite și importanța lor nu garantează absolut nimic. E o obișnuință în fotbal, nu doar în al nostru, în general. E o lege nescrisă, o axiomă ce nu necesită demonstrație pentru că nu e nimic de domonstrat aici. Pur și simplu așa ne-am învățat, să spunem că atunci cînd o echipă cîștigă și merge bine,meritele sînt ale jucătorilor, care, nu-i așa, sînt de mare valoare și nu poate fi altfel. Atunci cînd lucrurile merg prost însă, de vină e clar antrenorul. Pentru că, nu-i așa, chiar dacă jucătorii sînt de mare valoare, el nu a știut să-i gestioneze, să-i așeze în teren. Iar dacă jucătorii nu sînt de mare valoare, tot antrenorul e de vină atunci cînd nu-s rezultate, pentru că nu s-a făcut înțeles în fața conducerii, nu a știut să ceară, n-a avut suficientă personalitate.

Am mai spus-o, Mircea Lucescu avea o vorbă, pe care am descoperit-o într-un interviu pe care l-a dat cu cîțiva ani înainte de 1989, pe cînd era antrenor al echipei naționale. ”Ești la fel de bun ca ultimul tău rezultat”. Nu știu dacă e neapărat a lui ori dacă o citise și el pe undeva, dar mi se pare extrem de adevărată. Nu știu nici dacă Ancelotti știe această teorie, poate că nu în forma asta, dar bănuiesc că aplicabilitatea ei o stăpînește.

BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:

Real Madrid a pierdut la Bilbao sîmbătă un meci de campionat, iar cîteva ore mai tîrziu a pierdut și prima poziție în clasamentul Primerei Division. Nu e asta e neapărat problema, căci se întîmplă să mai și pierzi, nu prea există echipa perfectă. Problema e că Real Madrid nu pare capabilă să iasă dintr-o spirală a jocului modest de ceva vreme. Mai exact de la începutul anului. Mașina de fotbal din septembrie, octombrie, noiembrie și decembrie pare azi un motor gripat, căruia i se administrează un  combustibil de proastă calitate. Fotbalul spectacol din toamna și iarna anului trecut a fost înlocuit cu unul anost, chiar și atunci cînd victoria e obținută. Ceva se întîmplă la Real Madrid, asta e clar, iar Carlo Ancelotti e cel care trebuie să găsească soluția într-un timp foarte scurt, asta dacă nu vrea să trăiască pe piealea sa axiomele de mai sus.

Ceva se întîmplă la Real Madrid, asta e clar. Dar ce? N-o să mă refer neapărat la meciul de pe ”San Mames”. E doar unul dintre ele. După meciul pierdut extrem de clar cu Atletico Madrid, scriam pe acest blog despre felul ciudat în care Ancelotti a abordat partida. Nu l-a surprins atunci cu nimic pe Simeone, problema e că în perioada asta nu prea mai surprinde pe nimeni. Asta la un bărbat poate fi o problemă, căci nimic nu e mai rău pe lumea asta decît să devină previzibil, dar la un antrenor poate fi fatal. Atunci cînd un antrenor devine previzibil, înseamnă că mutările lui devin limpezi pentru oponent. La fel s-a întîmplat și la Bilbao. Ancelotti n-a surprins cu nimic, nici în echipa de start, nici în schimbări. Logic ar fi fost un rezultat de egalitate, un 0-0 aproape perfect, dar Bilbao, care totuși e departe de echipa de anul trecut, a scos maxim din meci grație acestui Toto Di Natale iberic, și anume Aduriz, care a avut două oportunități, la una a dat gol, la cealaltă a lovit bara.

Problemele lui Ancelotti au început în momentul accidentării lui Modric. Am spus asta de multe ori la Fotbal European, cred că o spun la fiecare emisiune. Toni Kroos e alt jucător din acel moment. Sîmbătă, la Bilbao, a făcut poate cel mai prost meci al său de cînd e la Real, iar cifrele o confirmă. Mijlocul terenului suferă, căci Kroos trebuie să facă, în același timp, și pe numărul 5 și pe numărul 8. Iar resursele sale de energie scad vizibil, căci nu poate fi menajat în nici o partidă. Fluiditatea jocului a scăzut dramatic, mingea ajunge greu la cei din față, iar atunci cînd adversarul recuperează pericolul pare permanent. Am vorbit cu cineva care a fos la meci sîmbătă, pe ”San Mames”. Îmi spunea că senzația pe care o avea în tribună era că Bilbao poate marca de fiecare dată cînd apucă să treacă dincolo de centrul terenului. Poate fi o falsă senzație, generată de starea de euforie a oamenilor, dar ceva tot e. La Real s-au pierdut anumite automatisme. Revedeți golul lui Aduriz! Observați ce mică e distanța dintre prima linie de apărare și ce a de-a doua. Dar observați și ce mare e distanța dintre a doua și a treia linie. Acolo a manevrat Athletic mingea, de acolo a venit centrarea, golul în sine fiind unul de autor, căci plutirea lui Aduriz mie mi-a adus aminte de Vasile Stîngă. Sau de Cristiano Ronaldo, în vremurile bune.

Cristiano e și el o problemă în sine. N-a fost cel mai slab de pe teren cu Bilbao, nici măcar cel mai slab din linia celor trei din atac, acel BBC ce începe să-și piardă din strălucire. Problema lui Cristiano e că el are nevoie de echipă, are nevoie de colegi pentru ca mingea să ajungă în zona lui. Cristiano nu e Messi, ca să coboare spre centrul terenului și să înceapă el, eventual, faza de atac, să distribuie el pase. Dacă-l pui pe Cristiano să facă asta pierzi mare parte din ceea ce poate el oferi mai departe. Sîmbătă, dar și cu Atletico, chiar și cu Villarreal acasă, la Cristiano au ajuns puține mingi, pentru că progresia se făcea lent, previzibil. În afară de Kroos, de care am pomenit, Isco a făcut, la rîndu-i, un meci mizerabil. Privindu-l atunci cînd are mingea, ai senzația că e fabulos, punîndu-l însă în contextul echipei, al angrenajului, descoperi că are multe carențe. După huiduielile cu care publicul de pe ”Bernabeu” a însoțit schimbarea sa în meciul cu Villarreal, huiduieli de nemulțumire față de ideea lui Ancelotti, să ne înțelegem, Isco a vrut să răspundă, să le facă el pe toate. Și nu i-a ieșit nimic, eventual niște pierderi ale balonului din care puteau apărea probleme. Lîngă Kroos și Isco, sîmbătă a stat Illaramendi, despre care eu spuneam că nu prea înțeleg de ce e ostracizat. Încep acum să pricep.

E clar că accidentările lui Modric, Ramos și James Rodriguez îi oferă mari bătăi de cap lui Ancelotti. Nu prea are variante, iar asta îi transformă pe cei rămași în titulari indiscutabili. Nimic nu e mai prost pentru un fotbalist decît să se simtă titlar indiscutabil. Pînă și reacția lui Messi față de Luis Enrique, la începutul anului, tot de la asta a plecat. Iar Messi și Cristiano Ronaldo au toate motivele să fie titulari indiscutabili. Jocul bun al Madridului din toamnă a venit pe fondul unui lot complet, în care Isco nu era titular, dar spera să devină, în care James Rodriguez era titular, dar simțea amenințarea lui Isco, în care chiar și Bale și Benzema simțeau că pot trece pe banca de rezerve dacă lucrurile merg prost, în care Varane era o amenințare pentru Pepe și Ramos, iar lateralii aveau și ei concurența lor. Ancelotti a greșit atunci cînd a lăsat să se înțeleagă că tripleta BBC e de neatins în față, dar și atunci cînd a spus, la o conferință de presă, că Isco e cam în aceeași situație. La aceste greșeli ar trebui să adăugăm și amorțeala italianului în ceea ce privește alcătuirea echipei.

BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Anul trecut pe vremea asta scriam pe acest blog despre ”Meritele lui Ancelotti”. Aminteam în acel text despre motivele care l-au determinat pe Florentino Perez să și-l dorească pe italian încă din 2009. Dar și despre felul în care a gestionat perioada mai puțin bună a Realului din toamna lui 2013. Atunci, Ancelotti a schimbat inclusiv sistemul de joc (vă amintiți probabil de ”reinventarea” lui Di Maria), lucru pe care l-a făcut și-n toamna trecută, după plecarile lui Di Maria și Xabi Alonso. De data asta, după accidentarea lui Modric, urmată de cele ale lui Ramos și James, n-a mai făcut nimic. A lăsat totul să meargă din inerție, sperînd pesemne că stilul se va menține, indiferent de cei pe care-i pune în teren. Se pare că n-a funcționat.

Partea bună în fotbal e că orice criză trece imediat dacă apare o victorie importantă. Fotbalul e o stare de spirit, iar Bilbao e cel mai bun exemplu. Bilbao s-a relansat după calificarea în finala Cupei, căci eliminarea din Europa League n-avea cum să nu provoace răni, mai ales în contextul în care venise. Pentru Real Madrid și pentru Ancelotti exsită perspective. Meciul cu Barcelona se apropie și nu există un prilej mai bun de ieșire din criză decît un astfel de moment. Cu Modric și Ramos echipa va arăta altfel. Problema e că și Barcelonade azi arată altfel decît cea din tur. Există așadar și riscul ca minicriza de azi să devină o maxicriză după Clasico. Dar asta vom vedea atunci.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

 

 

 

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă