Acest text este, de fapt, despre Cristiano Ronaldo. Despre presupusa ofertă de 100 de milioane de euro a celor de la AS Monaco, despre negocierile care continuă pentru prelungirea pînă în 2018 a contractului său cu Real Madrid, în general despre cife, manipulări și interese.
Însă, pînă să încep, nu pot să nu mă gîndesc la un lucru: EXISTĂ OARE ÎN ACEST MOMENT UN FOTBALIST CARE SĂ VALOREZE 100 DE MILIOANE DE EURO? Eu înclin să cred că nu. Nici măcar Messi, nici Cristiano Ronaldo, cu atît mai puțin Garteh Bale, un nume care va apărea și el în rîndurile care urmează. E părerea mea și aștept să fiu contrazis. Cu argumente, nu plecînd de la simpatii, antipatii ori idei preconcepute. Și acum, înapoi la Cristiano!
N-are deloc liniște Florentino Perez. Și-a rezolvat cu multă măiestrie continuitatea în fruntea Realului, a izbutit să se despartă fără mari convulsii de Jose Mourinho, deși eu cred, am și scris-o, că urmările perioadei Mourinho s-ar putea să se vadă un pic mai tîrziu. Deocamdată însă e într-o stare de bizară incertitudine. Bizară pentru el, pentru cel ce, la un moment dat, se intitula ”Super Floren”, un ”ser superior” (traducerea din spaniolă în română nu prezintă aceleași conotații). N-are încă antrenor, deși ”Le Parisien” (ziar pe care-l găsiți în revista presei străine pe care o fac zilnic pe acest blog, probabil cea mai bună sursă de informare în această perioadă agitată de mercato) scrie că PSG îl va lăsa liber pe itaian și se va lansa pe pista Laudrup. Iar Cristiano Ronaldo nu se lasă și ține tare de cifrele pe care le vrea în tratativele pentru prelungirea contractului.
Nu e de condamnat. Știe ce înseamnă el pentru Real Madrid în acest moment, știe că fără el, Real Madrid ar pierde foarte mult, pe linie sportivă, dar și pe linie de marketing, aspect extrem de important în economia clubului. Pînă să ajungem la cifre, cred că merită reamintit cum a ajuns Cristiano la Real Madrid. Asta apropo și de întrebarea pe care am pus-o mai sus. Căci, da, Cristiano a costat aproape 100 de milioane.
Originile transferului lui Cristiano Ronaldo la Real trebuie căutate undeva în noiembrie 2008. Cînd Florentino Perez, pe atunci un demn om de afaceri, se poza împreună cu doi dintre „galacticii” săi, Zidane şi Ronaldo, iar „Marca” punea imaginea pe copertă, cu o declaraţie-mesaj a lui Zizou: „Dacă tu te întorci, ne întoarcem şi noi”. În paranteză fie spus, acest lucru s-a şi întîmplat în cazul francezului. Se spune că văzînd această poză, Ramon Calderon, preşedintele de atunci al lui Real Madrid, a luat foc. Şi a încheiat cel mai nebunesc contract din istoria clubului madrilen.
Antamarea lui Cristiano Ronaldo.
E vorba, de fapt, de un precontract încheiat între cluburile Real Madrid și manchester United, intermediat, firește, de Jorge Mendes, impresarul de atunci și de acum al lui Cristiano. Cifrele erau uluitoare, căci e greu de priceput cum poate un președinte al unui ca Real Madrid să semneze așa ceva. Să ne reamintim, era perioada de început a crizei eonomice.
80 de milioane de lire sterline pentru Manchester United.
11 milioane de euro salariul anual al lui Cristiano Ronaldo.
8 milioane de euro comisionul impresarului Jorge Mendes.
30 de milioane de euro daune plătite de partea care nu respectă înţelegerea.
În vara lui 2009, cînd recîștiga șefia Realului, cu un sprijin extrem de consistent al celor de la ”Marca” (altădată poate despre acest episod), Florentino se vedea pus într-o situație cam fără ieșire. Dincolo de predilecția sa pentru ”Baloane de Aur” (l-a luat în cea vară și pe Kaka), cifra era mult prea mare. Om de afaceri de mare forță, Perez a calculat opțiunile. Pînă la urmă, decît să arunci 30 de milioane pe fereastră, căci United, explicabil, nici n-a vrut să audă de o renegociere, mai bine dai 93 de milioane de euro și te alegi cu un jucător excelent. Iar suma, pînă la urmă, ținînd cont de aparatul de marketing colosal existent la Real, ar putea fi amortizată. Ceea ce s-a și întîmplat, de altfel.
Încă un detaliu. Contractul s-a semnat pe 6 ani, durată oarecum neobișnuită, pentru a permite o amortizare mai facilă. calculul e simplu, se adună milioanele din transfer cu milioanele (în brut, nu în net, deci cu tot cu impozite) de la salariu și se împarte la 6. Nu mi-a plăcut matematica, așa că-i las pe cei curioși să calculeze. Vine undeva la 30 de milioane de euro pe sezon, sumă de amortizat. E o noțiune pe care n-o regăsiți în fotbalul românesc.
Hai să revenim în prezent!
Primim vești contradictorii în legătură cu situația lui Cristiano. De la Real aflăm că acordul e ca și semnat, încă 3 ani, pînă în 2018 deci, plus o mărire substanțială de salariu. Undeva la 15-16 milioane net. Ceea ce nu-i puțin lucru, căci în momentul semnării primului contract, impozitul pe salariul lui Cristiano era de 26 la sută, în vreme ce acum e dublu, 52 la sută. Îi las din nou pe amatorii de calcule să vadă ce înseamnă asta pentru Real.
Dinspre Portugalia și nu numai, prin intermediul ziarelor prietene lui Jorge Mendes, aflăm că negocierile sînt cam în punct mort, la mijloc fiind drepturile de imagine. Care, de fapt, sînt cheia afacerii. Acum, fotbalistul și clubul împart în mod egal aceste drepturi, o sursă de bani deloc mică. Cristiano ar vrea totul pentru el. Neymar a primit un asemenea tratament de la Barcelona, cu amendamentul însă că orice contract nou va primi ca jucător al catalanilor va trebui să-l împartă cu clubul. O concesie pe care Cristiano nu vrea s-o facă, pe ideea, poate corectă, că el e un nume consacrat, în vreme ce Neymar e încă la stadiul de promisiune.
Presa nu decide, dar influențează. E simplu să lansezi zvonul, posibil bazat pe intenții reale, că PSG oferă contract pe 5 ani, 17 milioane salariu net, drepturile de imagine sută la sută în posesia jucătorului, plus o primă de instalare de 20 de milioane de euro dacă vine în calitate de jucător liber, peste doi ani adică. Posibil să existe și ceva semnat cu Jorge Mendes în acest sens. La fel de simplu e să lansezi un alt zvon, cum că Monaco oferă chiar acum un salariu de 20 de milioane, contract pe 5 ani, plus 100 de milioane sumă de transfer.
Cam acestea sînt datele. Madridul nu stă însă cu mîinile încrucișate și aruncă pe piață numele lui Gareth Bale. Ale cărui detalii de contract le-am oferit acum cîteva zile, împreună cu cele ale lui Neymar și Falcao. Coincidență, aceeași sumă, 100 de milioane.
Situația e un pic diferită, cred eu. Totul se leagă de bani, e limpede. Însă eu cred că Florentino Perez are mai multă nevoie acum de Cristiano Ronaldo decît are ristiano de Florentino Perez. Cristiano poate să facă bani și din alte părți, Florentino nu prea văd cum poate obține rezultate fără cel mai bun jucător din lot.
Iar acum, revin la îtrebarea cu care am început: EXISTĂ OARE ÎN ACEST MOMENT UN FOTBALIST CARE SĂ VALOREZE 100 DE MILIOANE DE EURO?
P.S.
Nu vreau să mă refer deocamdată la situația lui Messi și presupusa fraudă fiscală pe care ar fi comis-o. Nu cred că el știe de așa ceva, de altfel sînt ferm convins că el habar n-are cîți bani are de fapt. Alții se ocupă de treburile astea, el are altele de făcut. Dacă se va dovedi adevărată povestea, cred că se poate spune, parafrazînd o vorbă celebră, că lăcomia nu ține cont de numărul banilor.
Am mai spus-o, am mai scris-o, ne aflăm într-o perioadă în care zvonurile, informațiile false și manipularea prin presă sînt la ordinea zilei. Nimic nou, așa e mereu cînd e sezon de mercato, fiecare își face strategia pe care o crede de cuviință și folosește mass-media așa cum îi vine mai bine. Mie mi se par amuzante ”certitudinile” (neapărat citiți cu ghilimelele de rigoare) pe care le prezintă diverse publicații sau site-uri, din dorința de a mai capta niscaiva accesări. ”Cutare merge la clubul cutare” sau ”respectivul s-a ințeles cu echipa respectivă” sînt titluri care merită crezute în proporție de sută la sută doar atunci cînd există o confirmare oficială.
Robert Lewandowski e un astfel de caz. Alaltăieri era sigur la Bayern, ieri rămînea la Dortmund, azi merge la Manchester United. Depinde de site-ul sursă și de sursele site-ului. Adevărul e că Lewandovski a aruncat suficient mister în jurul viitorului său. E limpede că reprezintă una din atracțiile verii, e de la sine înțeles că multe echipe l-ar vrea și e foarte clar că ar avea loc la cam toate echipele importante ale Europei.
Dortmund are cu el aceeași problemă pe care a avut-o Arsenal, în vara trecută, cu Van Persie. Atunci cînd ajungi cu un jucător de calibrul lui Lewandovski în fața ultimului an de contract ești pus, ca și club de care aparține vorbesc, cam cu spatele la zid. E totuși o mare greșeală managerială pe care a făcut-o Borussia, care ar fi trebuit să deschidă negocieri de prelungire a înțelegerii cel mai tîrziu în vara trecută, dacă nu cumva deja era prea tîrziu. Acum, pentru a-l păstra, Dortmund trebuie să găsească o inginerie financiară pentru a-i mări salariul, și nici așa nu e sigur că va reuși să-l convingă.
Multă lume nu înțelege care e treaba cu aceste salarii și de ce e greu să mărești unui singur jucător foarte mult salariul. Pentru că ar urma un efect de domino, toți ceilalți oameni din lot se vor simți nedreptățiți și vor încerca să forțeze mîna conducerii pentru a primi, la rîndul lor, o mărire. Bugetul unui club e atent calculat, orice ieșire din granițele financiare stabilite ar duce la o situație de criză.
Se spune că Lewandovski ar avea un dublu pre-contract cu Bayern. Nu el, în persoană, căci nu are voie, ci impresarii săi. Are doi, Cezar Kucharsky, fostul internațional polonez, și Maik Barthel, ambii figurînd printre fondatorii firmei de impresariat sportiv ”Eurosportsmanagement”. Cele două pre-contracte ar fi, zice-se, unul pentru vara asta și altul pentru vara viitoare, prin care firma amintită mai sus se obligă, cu daunele financiare de rigoare, să-și ducă jucătorul emblemă la Bayern Munchen.
În teorie, și această manevră e interzisă de UEFA. Însă face parte din categoria legilor scrise încălcate nescris cu o frecvență amețitoare. Am povestit recent cum a făcut Florentino Perez ca să-l aducă pe Figo, în 2000, de la Barcelona. Nu e greu de făcut un astfel de pre-contract între o societate, a se citi Bayern, și o firmă. Cei doi agenți (mai există încă 3 asociați în firmă) au fost invitații celor de la Bayern Munchen la finala Ligii de la Londra, ceea ce a alimentat aceste teorii. Bayern, e legendar deja, controlează impecabil piața transferurilor din Germania și poate cumpăra orice jucător din Bundesliga. Iar atunci cînd nu cumpără, cazul Mesut Ozil, înseamnă că n-a avut interes, la vremea respectivă.
Toamna trecută, Lewandovski aproape se înțelesese cu Manchester United. Mai nou, reapare această posibilitate în mass-media. Între timp a intrat în scenă Bayern și s-au semnat cele două pre-contracte de care vorbeam. Lewandovski a urmat pașii pe care i-ar face orice fotbalist în situația sa. La fel a făcut, de exemplu, Llorente cu a sa trecere la Juve. A refuzat orice propunere venită de la Borussia de prelungire a contractului scadent, făcînd-o sub umbrela mediatică a parcursului excelent al echipei în Champions League. ”Deocamdată mă concentrez pentru acest sezon, pentru viitor avem timp”, iată o declarație standard a fotbaliștilor aflați în această situație. Viitorul sună bine, într-adevăr, dar numai pentru el, nu și pentru clubul de care încă aparține. Căci e greu de crezut că Borussia va obține o sumă care să se apropie de pretențiile sale și să fie în conformitate cu valoarea jucătorului în acest moment. Doar nu vreți să-mi spuneți mie că Van Persie, golgeterul la zi în Premier League, ar fi costat, în situație normală, doar 27 de milioane de euro!
Chelsea și Real Madrid au vorbit direct cu Borussia, încercînd să obțină un altfel de avantaj. Borussiei i-ar conveni, căci o licitație între cele două ar crește prețul. Însă pentru asta, trebuie să mai vrea și jucătorul, dar mai ales agenții săi. Unica șansă a celorlalți doritori e ca Bayern, așa cum am spus mai sus, să nu mai aibă interes în a-l transfera. Această posibilitate există, căci de la data precontractelor și pînă azi în scenă a apărut un personaj important: Guardiola.
Poate că Pep nu-l vrea pe Lewandovski. Pare greu de crezut, dar fiecare antrenor are concepția sa, filozofia sa. În a lui Pep, cel puțin la Barcelona, am văzut că un ”9” de anvergură nu e o prioritate, formula cu ”9” fals avîndu-l drept inventator. Nu e obligatoriu însă ca Guardiola să caute din prima să modeleze o echipă ca Bayern conform principilor sale fotbalistice. E și destul de greu și parcă nerecomandabil, în contextul de azi, cu Bayern triplă campioană.
Revenind la Lewandovski, cît de curînd vom lămuri și acest mister. Posibilitatea de a rămîne încă un sezon la Borussia încă există și, din punct de vedere financiar, e extrem de apetisantă. Pentru el.
P.S.
Am pomenit mai sus de noțiunea ”manipulare prin presă”. Iată un exemplu. Se aruncă pe piață o știre cum că Barcelona s-a arătat dispusă să achite clauza de reziliere a lui Varane. Fundașul lui Real Madrid spune că nici nu se gîndește să plece de la Real la Barcelona. Mai apoi, Barcelona dezminte că ar fi existat vreodată un interes pentru francez, dar impactul dezințirii e mult mai mic decît cel al știrii în sine. Urmarea pe care eu o intuiesc este că nu va trece multă vreme și lui Varane i se va mări și prelungi contractul.
Fotbalul e în vacanță, însă asta nu înseamnă că se trag jaluzelele, se închid geamurile, se oprește alimentarea cu apă și toată lumea din birouri pleacă la plajă. Sau la munte, pentru cei care nu suportă soarele. Vacanța e pentru fotbaliști, au și ei dreptul la odihnă, căci urmează un sezon extrem de agitat și aglomerat, cum sînt toate de dinaintea campionatelor mondiale. Cei din jurul echipelor însă muncesc și încă din greu, căci acum e perioada lor. În perioada de vară, fotbalul adevărat se mută din iarbă spre birouri, spre mesele de negocieri, oriunde și oricum s-ar consuma ele.
Priviți titlul acestui text! Este adevărul absolut ÎN ACEST MOMENT. Sublinierea e obligatorie în lumea fotbalului unde o schimbare poate interveni cînd nimeni nu se așteaptă și totul poate lua o altă întorsătură.
Deocamdată, însă, Real Madrid nu are antrenor. După Mourinho scapă cine poate, scriam eu în urmă cu vreo lună și ceva. Nu mă așteptam atunci ca găsire unui înlocuitor pentru portughez să devină o operațiune atît de complicată. În fond, vorbim despre Real Madrid, locul unde oricine și-ar dori să ajungă, să joace sau să antreneze. A zis-o de curînd Luis Suarez, au zis-o și alții. Între timp, Mourinho a devenit ”The Happy One”, continuă să atace Barcelona, dintr-o inerție a declarațiilor din care se iese mai greu, dar locul lăsat liber de el încă n-a fost ocupat. Iar asta, indiferent din ce punct de vedere privim problema, nu e normal. Ceva se întîmplă, căci nu e Florentino Perez omul care să fie prins chiar atît de nepregătit. Chit că a mai îmbătrînit și, poate, și-a mai pierdut din vitalitate.
Să admitem că a fost un pic ocupat, căci au fost alegeri pentru scaunul suprem de la Real. Alegeri pe care le-a cîștigat, căci mai rar se vede un alergător care să concureze de unul singur și să termine pe locul doi. Poate doar în bancurile proaste. Florentino Perez s-a reales cu destulă ușurință în fruntea Realului, iar manevrele pe care le-a făcut nu te duc cu gîndul la un om care să-și fi pierdut abilitățile. Cine nu înțelege termenul ”s-a reales”, să citească articolul și va pricepe.
S-a vorbit și se vorbește în continuare despre Ancelotti. În mod normal, el ar fi trebuit să fie anunțat de ceva veme, chiar și prezentat. Cifra de 4 milioane cît reprezintă, se spune, clauza de reziliere a contractului tehnicianului italian nu e una care să sperie un club de talia Realului. Cred totuși că la mijloc e altceva. Pare un joc de șah între Florentino Perez și șeicii ce stăpînesc Parisul. Un joc de șah unde fiecare mutare e gîndită foarte foarte mult.
Nimeni nu știe exact ce fel de contract are Ancelotti. Dacă 4 milioane de euro e cifra exactă. Dacă nu cumva e una mult mai mare. Știu asta doar italianul, agentul său, șefii PSG-ului și Florentino Perez. Între Real Madrid și Ancelotti totul e clar. Părțile s-au pus de acord, salariu, durata contractului, echipă tehnică. Mai rămîne ca Ancelotti să se poată dezlega de PSG.
Iar aici cred că e o problemă. Născută din acea suspendare pe care a primit-o Leonardo, sancțiune la care puțini se așteptau, mai bine zis puțini se așteptau să fie atît de dură. Și se aude că 9 luni nu e pedeapsa finală, ea ar putea fi chiar mai drastică. Cu Leonardo apt, exista o variantă. Pentru că, în momentul ăsta, ce antrenor ar putea prelua PSG?
Se spune tot mai apăsat că visul șeicilor a fost, mai întîi, Jose Mourinho. Pe care l-au sondat, unii zic că au și negociat cîte ceva. Atunci s-a instaurat un soi de război între PSG și Real Madrid, căci francezii au intrat în discuții cu un antrenor sub contract, ceea cee interzis. În discuții mai erau implicați Cristiano Ronaldo și Di Maria, avînd și ei, ca și Mourinho, același impresar, Jorge Mendes. Madridul a fost extrem de deranjat de acest amestec, deși nu-s manevre care să-i fie străine lui Florentino Perez. Pe principiul, ușor modificat față de original, ”ce mie nu-mi place, altora le mai fac”.
Parisul răspunde acum cu aceeași monedă. Ancelotti e sub contract, e interzis, conform regulilor, să încerci măcar o apropiere de el. În paranteză fie spus, aceste reguli sănt flagrant încălcate de toată lumea, dar asta e o altă discuție.
Se mai spune că al doilea vis al șeicilor parizieni se numește Arsene Wenger. Doar că și contractul acestuia expiră în 2014, iar Wenger nu pare dispus să părăsească pe Arsenal acum. Pînă în vara viitoare însă e timp destul, iar șeicii au destule argumente cu care să-l poată convinge pe alsacian să schimbe, în sfîrșit, campionatul.
Pentru asta însă au nevoie de un antrenor în sezonul acesta. Iar Ancelotti e ideal, dovadă și declarațiile de dragoste trimise de jucători. Rafa Benitez s-a dus la Napoli, Laurent Blanc nu pare dispus a accepta un contract pe un an, Antonio Conte nu vrea să plece de la Torino, Villas Boas stă bine la Tottenham. Pe cine să pui în condițiile astea, astfel încît să-i dai drumul lui Ancelotti?
E posibil ca asta să fie cheia. E la fel de posibil ca totul să se schimbe în interval de cîteva ore. Deocamdată, e anunțată o întîlnire între Florentino Perez și Zinedine Zidane. Într-un fel, Zizou e Leonardo al Madridului, cu deosebirea că el nu e suspendat. În ultimele zile, timid sau mai puțin, s-a vehiculat numele lui Zidane ca posibil antrenor. Nu prea e o mișcare de tip Florentino, dar nu cred că ar fi chiar atît de surprinzătoare.
Pînă una alta, Real Madrid n-are antrenor.
P.S.
În aceeași situație e și Manchester City. Oficializarea trecerii lui Pellegrini la City întărzie la fel de suspect. A spune că există o legătură cu povestea de mai sus e ușor hazardat, dar în nici un caz nu e SF.
Așadar, Jose Mourinho nu mai e nici ”Special One”, nu mai e nici ”Only One”, începînd de azi e ”The Happy One”. De azi, de cînd a fost prezentat oficial la Chelsea, deși are toate motivele să fi fost ”happy” din prima zi de cînd legăturile sale cu Real Madrid au încetat.
Așa cum îl știm, ”The Happy One” n-a uitat să dea replică la înțepăturile pe care le primise din Spania. L-a atacat pe Iniesta, probabil singurul jucător al Barcelonei care se bucură de simpatie constantă în toată țara, dar, să recunoaștem, n-a făcut-o la modul agresiv ori arogant. Chestiune de feeling, probabil. Dacă nu s-ar fi simțit ”happy”, ar fi știut el să-i răspundă mai tăios. I-a spus totuși un adevăr. El, pe vremea cînd oscila între ”Special One” și ”Only One” a dat o mînă de ajutor la stoparea supremației Barcelonei în fotbalul spaniol și mondial. Eu un punct de vedere cu care am fost și sînt de acord. De altfel, am și scris despre asta.
Așa cum îl știm, Mourinho se va apuca imediat de treabă. A lăsat puține repere legate de viitor, ceea ce, cu siguranță, n-a convenit jurnaliștilor. Toată dimineața s-a speculat pe ideea că la respectiva conferință de presă va fi anunțat și transferul lui Cavani. Așa, ca un cadou de ”welcome” din partea lui Roman Abramovici. Nu s-a întîmplat așa. În schimb, Mourinho a anunțat că Lukaku e pregătit să revină la echipă după împrumutul la West Bromwich.
Pesemne nu din teama de a-l lăsa pe tînărul internațional belgian să împartă vestiarul cu Tamaș s-a gîndit Mourinho să-l readucă la bază. E un semn al filozofiei cu care va aborda noua lui etapă la Chelsea. Filozofie fotbalistică, evident.
La Real, Mourinho a jucat un 4-2-3-1 suficient de clar. Cu doi închizători și un singur vîrf, cu o bună densitate în zona centrală, dar și cu două benzi extrem de agresive și extrem de importante. Mergînd înapoi, în perioada Inter, Mourinho a luat Liga Campionilor cu 3 atacanți, dintre are doi ”exilați” în benzi, doi inchizători de meserie și un număr 10, în persoana lui Sneijder, ale cărui calități nu aveau nici o legătură cu omologul său din perioada Real, l-an numit pe Ozil. Așa cum nici Eto`o și Pandev n-aveau mari legături cu Cristiano și Di Maria. În teorie, s-ar putea vorbi tot de un 4-2-3-1, dar nu e chiar așa. Am mai spus-o, atunci cînd vorbim de așezări, trebuie să facem distincție între campionatele pe care le discutăm. Fotbalul italian e singurul în care așezarea în teren e citită pe faza de atac și nu pe faza de apărare, cum e în Spania sau Anglia. Un modul cu 3 fundași în Italia, vezi Juve sau Napoli, nu are nimic în comun cu apărarea în 3 a Barcelonei, de exemplu. De aceea, 4-3-3-ul lui Mourinho din perioada Inter nu are nimic în comun cu 4-2-3-1 de la Real.
Revenind la Lukaku, e posibil ca Mourinho să încerce să readucă în echipa sa modelul de atacant central pe care l-a apreciat cel mai tare. Și anume Drogba. Lukaku are multe calități care-l apropie de Drogba, la fel cum mai are mult de muncă pînă să ajungă la varianta de vîrf a ivorianului. E încă tînăr însă și are timp. Mourinho l-a plăcut mult pe Drogba. A încercat să-l aducă la Real de mai multe ori, ultima dată chiar vara trecută, dar nu a izbutit să impună ideea. În primul său sezon, dacă vă amintiți, a încercat varianta Adebayor, oarecum asemănătoare și ea, semn că în mintea lui tot acel modul fantastic pe care-l pusese în scenă la Chelsea era cel preferat.
Era acea echipă de dinaintea venirii lui Șevcenko și Ballack. Cei doi, impuși de Abramovici în primul ”11”, au stricat acea dinamică senzațională, acel fantastic joc de reacție pe care-l impusese Chelsea. Cu Drogba împins și două extreme de mare viteză și maximă agilitate, Robben și Duff, cu un singur închizător de mesrie, Essien, dar cu doi mijlocași de mare acoperire, Lampard și Gudjohnsen, ambii cu goluri multe în acele timpuri.
E posibil ca pe Mourinho să-l încerce aceleași idei și acum. Cu toate astea, cred că va trebui să se și adapteze la ceea ce are la dispoziție. Aducerea lui Lukaku cred că-i deschide serios ușa de plecare lui Fernando Torres. Rămîne de văzut ce se va întîmpla cu alți jucători. Essien și Lampard încă există în lot, dar nu mai sînt la nivelul de atunci, e clar. Mata, Eden Hazard, Oscar, Ramires, iată 4 nume care vor fi nevoite să coabiteze cu noua filozofie tactică.
Se tot vorbește de Cavani. Se vorbește cam mult totuși. E o strategie în fotbal și asta, se vorbește insistent despre un jucător, se lansează un soi de cortină de fum, în timp ce interesul real e pentru altul, iar negocierile decurg în liniște. Sînt multe tertipuri, multe strategii care se utilizează în această perioadă. Dacă-l va aduce pe Cavani, Mourinho ne va da un semnal cît se poate de clar asupra gîndirii sale.
Și ar mai rămîne un mijlocaș la închidere. Nu-s convins că-l apreciază Mourinho prea tare pe David Luiz în această poziție. Mai degrabă pe Obi Mikel, pe care el l-a adus la Chelsea, furîndu-l de sub nasul celor de la Manchester United. Atenție la pista De Rossi, unul dintre peferații portughezului, dispus, pentru prima dată, să accepte o plecare de la Roma.
Deocamdată, Mourinho e ”happy”. Cît de curînd vom începe să avem vești despre ce înseamnă, de fapt, această fericire. Cum se traduce ea în termeni fotbalistici.
Acum e clar. Odată cu semnarea contractului pe 4 ani și prezentarea oficială a lui Jose Mourinho, orice fel de dubiu a fost înlăturat. Asta dacă într-adevăr exista, deși în fotbal pînă nu e pune semnătura pe un contract oficial, nimic nu e sigur. Jose Mourinho și Pep Guardiola se vor întîlni la Praga, vineri 30 august, în Supercupa Europei. Bayern Munchen – Chelsea, reeditarea finalei Ligii Campionilor dn 2012, devine cu această ocazie și mai atractivă. Practic nu se putea un început mai bun de sezon european decît această confruntare.
Despre Jose Mourinho am scris de nenumărate ori în timpul acestor aproape 6 luni de existență a acestui blog. Unul dintre primele articole importante a fost despre el și despre problemele lui de la Real Madrid. Am încercat să găsesc cîteva explicații ale conflictului pe care l-a avut cu Casillas și alți jucători importanți din lot, am scris despre cearta pe care a avut-o cu Cristiano Ronaldo, ceartă ce e acum dovedită de declarațiile ranchiunoase ale antrenorului la adresa jucătorului, am postat filmul documentar realizat de ITV despre ”Special One” Jose Mourinho, iar la final am încercat să-i iau apărarea, într-un moment în care toate tunurile erau îndreptate împotriva sa, în Spania și în general, și căutat să explic că perioada sa la Real Madrid n-a fost un eșec.
Despre Guardiola am scris mai puțin. Aici, pe blog, în altă parte am mai făcut-o. S-a suprapus scurta perioadă de existență a blogului cu anul sabatic pecare și l-a luat. Am încercat și eu să anticipez unde va merge să antreneze (veți găsi în această postare și un filmuleț cu pasele pecare le dădea Pep în perioada sa de jucător și veți rămîne, ca și mine, surprinși cît de mult seamănă Xavi cu el), am rămas un pic surprins, ca toată lumea de altfel, căci știrea a fost realmente surprinzătoare, cînd am aflat că va antrena pe Bayern Munchen, iar apoi am încercat să analizez, așa cum se putea face fără prea multe date, ce-ar putea face Pep la Bayern.
Duelurile dintre Guardiola și Mourinho au fost întotdeauna excelente. Am avut ocazia să comentez foarte multe ”Clasico”, fie la Barcelona, fie la Madrid. erau, așa cum spune mereu Ilie Dumitrescu, adevărate seminarii. Partide de șah, în care mutările erau gîndite cu mult timp înainte. Extrem de bun prieten cu Pep în perioada comună la Barcelona, Mourinho n-a putut uita apoi, sînt convins de asta, că el ar fi putut deveni antrenor al Barcelonei, în vara lui 2008 și a încercat mereu să le arate catalanilor că au greșit. La fel cum sînt convins că plecarea lui Pep de la Barcelona are mare legătură cu Mourinho și cu felul în care acesta a dus lupta, devenită uneori de gherilă, dintre ei.
Mourinho vs Guardiola a fost, în acești ani, un film excepțional. Cu doi actori colosali. Pînă sa-i avem din nou față în față, în august, vă propun să vedeți un film cu adevărat excelent despre ei, despre duelul lor.
Se numește ”Pep y Mou, vidas cruzadas”. Pe mine unul m-a captivat. Poate și pentru că e în limba spaniolă și mi se pare că sună foarte bine. Vizionare plăcută!
Încă de la început trebuie să precizez că pot fi ușor subiectiv. Andrea Pirlo e unul dintre jucătorii mei preferați. N-am mulți, dar Pirlo e unul dintre ei. Mi-a plăcut întotdeauna, mi s-a părut formidabilă liniștea pe care o degaja cînd era în teren, felul în care stăpînea jocul și se stăpînea, căile pe care le găsea de a ieși din presiunea adversarilor.
L-am văzut în 2003, la Manchester. Imediat după finala Ligii Campionilor pe care o cîștigase cu Milan împotriva lui Juventus. În pranteză fie spus, una dintre cele mai urîte finale pe care le-am văzut la viața mea, și am văzut destule. A ieșit la zona mixt aimediat în spatele lui Neded, care era la Juve atunci și care nu jucase acea finală din pricina unui cartonaș galben stupid luat în semifinala cu Real Madrid. Nedved n-a răspuns la nici o întrebare, ba chiar a dat un picior la gardul metalic, ce delimita culoarul pecare ieșeau fotbaliștii de zona în care stăteau jurnaliștii, de multora le-a stat inima, crezînd că e un atentat ceva. 11 septembrie era încă foarte proaspăt în memorie. Pirlo a părut ușor amuzat de situație, logic, căci el era din tabăra învingătoare. L-am oprit, s-a oprit, i-am spus că sînt din Romania și l-am întrebat ceva de Lucescu. Printre altele. Interviurile din zona mixta sînt un amestec de banal și obligație, așa că răspunsurile sînt de cele mai multe ori politicoase, dar nespectaculoase. Așa a răspuns și el, apoi mi-a spus să-i transmit ”tanti auguri” lui Mircea. Chiar așa i-a spus, Mircea. Mi s-a părut simpatic. Cred că am făcut și o poză cu el, dar nu mai știu pe unde e, e posibil să se afle în arhiva unui cotidian de mare succes altădată, dar pe care se chinuie unii să-l închidă acum și nu știu cum să facă.
Recent am dat peste autobiografia lui Andrea Pirlo. Se cheama ”Penso quindi gioco”. Mi se pare un titlu excelent. E o lectură bună pentru pasionați și o recomand. Nu costă mult, plus că bănuiesc că există ”soluții” și pentru un download pe internet. Miercuri, la Fotbal European, am discutat un pic despre Pirlo. M-a surprins, și ne-a suprins pe toți cei din studio, faptul că Pirlo nu figura în echipa campionatului pe care o trimiseseră cei de la televiziunea italiană. Cred că n-avea cum să lipsească din linia de mijloc, de lîngă Vidal, căci societatea pe care o crează cei doi mi se pare fundamentală pentru victoriile lui Juve din ultimele două sezoane.
Să revin la carte. E un pasaj acolo care mi-a reținut atenția, căci i s-a părut că sesizez o undă de regret în acele rînduri. Pirlo povesteste despre o discuție cu Pep Guardiola. Pirlo povestise inițial despre pasiunea lui pentru Playstation. Și despre orele pe care le petrecea, împreună cu Nesta, colegul lui de cameră în cantonamente, jucînd fotbal. ”Mergeam devreme la micul dejun, pe la 9, apoi pînă la masa de prînz nu mai ieșeam din cameră și jucam. Amîndoi voiam să jucăm cu FC Barcelona, așa că alegeam amîndoi această echipă. Jucam Barcelona cu Barcelona, așa că oricum se termina, Barcelona cîștiga”.
Episodul cu Guardiola s-a petrecut în 2010, imediat după un ”amical” dintre Barcelona și Milan jucat pe ”Camp Nou”. Povestește Pirlo: ”Manuel Estiarte a venit la noi în vestiar și mi-a zis <<Andrea, Pep vrea să te vadă>>. Îl știam pe Estiarte de cînd juca polo în Italia, dar la început nu l-am recunoscut, pentru că nu-l văzusem niciodată în afara bazinului, în costum”. În paranteză fie spus, Manuel Estiarte e un fost mare jucător de polo, cu o carieră impresionantă, care și-a petrecut mulți ani în Italia și care e cel mai bun prieten al lui Pep Guardiola, cu care va merge și la Bayern. Revenim la poveste. ”Am ajuns în biroul lui Pep. Ne intersectasem de cîteva ori prin campionatul italian. Mi-a zis << Uite, noi avem o echipă senzațională. Dar aș vrea să te gîndești dacă nu vrei să vii să joci la noi. Mi-a trebui cineva care să-i completeze pe Xavi și Iniesta, să-i concurezez, și cred că tu ai fi ideal. Te rog să te gîndești și dacă accepți o să încercăm să vorbim cu Milan”.
Nu s-a concretizat nimic. A fost vara lui Ibrahimovici, trecerea lui de la Barcelona la Milan a captat toate energiile. Pirlo amintește doar că Milan n-a fost de acord cu plecarea lui, destul de ciudat, dacă stăm să ne gîndim că peste doar un an îl lăsa să plece gratis la Juventus. Ce s-ar fi întîmplat dacă arfi ajuns la Barcelona, cu ce ar fi putut să ajute el o echipă ce va cîștiga campionatul și Liga Campionilor, iată întrebări la care nu avem răspuns. Dar putem să ne imaginăm. Mie, unul, Pirlo mi se pare singurul italian care ar fi fost capabil să joace în acea echipă a Barcelonei.
Mai nou, circulă un zvon cum că Ancelotti l-ar vrea lîngă el la Real Madrid. Evident în caz că va ajunge, în cele din urmă, să antreneze pe ”Bernabeu”. Pirlo are acum 3 ani mai mult, uzura sa a crescut, în sezonul trecut a comis destule greșeli pe care altădată nu le comitea. Dar eu, subiectiv fiind, repet, tot cred că ar face față. Pentru cine totuși nu are încredere, cîteva imagini poate vă vor schimba impresia.
Caută-mă!