Atît de mult se vorbește în aceste zile despre Balonul Aur de ai senzația că e cel mai important trofeu la care s-ar gîndi un fotbalist. Dacă ar fi să ne luăm după discuțiile din media sau de pe rețelele de socializare, cîștigarea Campionatului Mondial ori a Champions League nu se compară cu performanța de a obține Balonul de Aur. În esență, FIFA și-a atins scopul. În publicitate se spune că nivelul de discuții e cheia oricărei campanii reușite. Ba chiar există și teoria discuțiilor negative. La cît se comentează despre Balonul de Aur, campania e o mare reușită la nivel mediatic și propagandistic și mă gîndesc că festivitatea de decernare va fi la fel de urmărită ca finala Champions League.
Pentru că de vreo cîțiva ani, Balonul de Aur s-a transformat în ”Balonul Messi vs Cristiano”, m-a gîndit că n-ar fi rău să cunoaștem și alți posesori ai acestui trofeu. De pe vremea cînd el era doar un premiu oferit de France Football și redactorii săi din toată lumea, pe criterii subiective ori nu, pe care nu le comenta însă nimeni. Despre bătălia de anul acesta pentru Balonul de Aur am scris pe acest blog, despre dezbaterea Messi vs Cristiano Ronaldo de asemenea. Așa că, hai să vedem și alte exemple!
Am ales astăzi trei dueluri. Din trei epoci diferite. Ronaldinho vs Zidane, Van Basten vs Rumenigge și Cruyff vs Beckenbauer. O să încerc în zilele următoare să completez acest tablou de onoare al premianților cu alte nume. Sînt filme ceva mai vechi, e de fapt o serie produsă de France Football despre trofeul pe care prestigioasa revistă l-a inventat. Filmele sînt în limba franceză, dar imaginile nu au nevoie de traducere.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Mai întîi RONALDINHO vs ZIDANE. Despre fiecare dintre ei am postat pe acest blog diverse filme. Despre Zidane, AICI. Iar despre Ronaldinho, AICI. Cei doi au fost de multe ori față în față. În aceeași echipă, niciodată. Ar fi fost, să admitem, genial.
În continuare, VAN BASTEN vs RUMENIGGE. Doi mari atacanți din istoria fotbalului. Van Basten a fost și e prezent pe acest blog, AICI. Rumenigge însă nu. E un prilej să-l descoperiți, sau redescoperiți după caz, pe ”Kalle”, un uriaș golgeter.
Și, în sfîrșit, CRUYFF vs BECKENBAUER. Două legende alte fotbalului, două nume imense. Fiecare creator de legende în felul său, fiecare un reper în felul său. Puțini i-am văzut jucînd pe viu. Dacă aș putea, m-aș întoarce în timp ca să trăiesc pe viu finala Mondialului din 1974, dintre Germania Federală și Olanda. Merită însă efortul de a-i revedea pe ambii.
Se tot vorbește în zilele astea despre Balonul de Aur. E inevitabil, finalurile de an aduc după sine astfel de premii și astfel de dezbateri. Vreau să vă invit în cele ce urmează să ne întoarcem puțin în timp și să revedem cîteva momente din cariera unui Balon de Aur, unul dintre cei mai mari fotbaliști ai lumii: Zinedine Zidane.
Am promis acum ceva vreme că voi posta pe acest blog ceva despre Zidane. A fost unul dintre jucătorii mei preferați. Ceea ce făcea el pe teren mi se părea magic, felul în care atingea mingea, mîngîind-o ca pe o fată frumoasă, felul în care se mișca pe teren, parcă dansînd, felul elegant în care dădea golurile. Totul era special la Zidane. Posesor al unui fizic privilegiat, al unei tehnici desăvîrșite, al unei clarviziuni depline în joc, Zidane face parte din categoria marilor fotbaliști ai planetei.
Din păcate pentru el, n-a avut parte de retragerea pe care poate o merita. Acea finală a Mondialului din 2006, acel incident în urma căruia a fost eliminat, incident care, veți găsi mai jos, are un film documentar dedicat, acel incident așadar a făcut ca ieșirea lui Zizou de pe scena fotbalului să nu primească ovațiile pe care le-ar fi meritat.
Se spune că ultima impresie contează. E foarte adevărat, știm cu toții asta. Cred însă că la Zidane nu se aplică. Cred că la Zidane contează mai mult tot ceea ce a făcut pe teren de-a lungul carierei decît acea lovitură aplicată lui Materazzi. Între voleul din finala Ligii Campionilor din 2002 și capul dat în pieptul lui Materazzi, eu rămîn cu prima execuție.
Hai să lăsăm imaginile să vorbească! Vă propun nu unul ci doua filme documentare despre Zinedine Zidane. Poate vi se par multe, dar eu zic că merită să le vedeți pe toate. Chiar să treceți peste eventualul handicap al lipsei unei traduceri. Filmele sînt în franceză, dar imaginile n-au nevoie, în cea mai mare parte, de traducere. Ele sînt cele care contează.
Vizionare plăcută!
Pentru început, filmul carierei sale:
Al doilea film, de care vorbeam și mai sus, e un documentar realizat de postul M6 exclusiv despre incidentul cu Materazzi. Studiat din toate unghiurile și cu toate mărturiile posibile, filmul ne oferă o altă perspectivă a cazului
Toată săptămîna s-a discutat despre Messi și Cristiano Ronaldo. A fost mai întîi El Clasico, apoi declarația nepotrivită a lui Sepp Blatter, (președintele FIFA dînd senzația unui om serios urmărit de bolile bătrîneții atunci cînd a spus ce-a spus, uitînd totuși ce funcție are), care a reaprins eterna, dar și terna, dezbatere ”cine e mai bun, Messi sau Cristiano?”. O dezbatere despre care mi-a manifestat opinia, încercînd să explic că nu prea merg comparațiile între doi oameni ce nu practică un sport individual, ci unul de echipă.
Apoi a venit ziua lui Maradona, prilej pentru alții să consideră că Diego e cel mai bun din istoria fotbalului. O altă dezbatere inutilă, zic eu. Pe parcursul ei însă au fost scoase la înaintare numele lui Pele, Cruyff, Di Stefano, Eusebio sau Zidane. Exceptîndu-l pe Zizou, despre care promit solemn să postez săptămîna viitoare un documentar cu adevărat excepțional, toți ceilalți fac parte dintr-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat, în orice caz destul de puțin mediatizat.
Televiziunea era altfel atunci, fotbalul de asemenea. De aceea orice comparație între jucători aparținînd epocilor diferite mi se pare un demers ridicol. Am scris jucători. Am greșit. Cei de care pomeneam mai sus fac parte din categoria Fotbaliștilor, cu ”F” mare. Jucătorii de fotbal sînt alții, vedem destui la televizor în zilele noastre.
Dacă nu mă credeți, priviți filmele de mai jos. Sînt realizate de SKY Sports, deci calitatea lor nu se discută. Sînt nume mari, foarte mari aș zice, care au adus acestui sport titulatura de ”sport rege”. Puteți alege ce film preferați, în funcție de simpatie sau antipatie, eu vă sfătuiesc să găsiți timp să le vizionați pe toate. Sînt imagini pe care probabil nu le-ați mai văzut, deci cu atît mai mult merită efortul.
Geniile există în toate domeniile, deci și în fotbal. Vă veți convinge!
PELE
JOHAN CRUYFF
EUSEBIO
ALFREDO DI STEFANO
ZIDANE
De fiecare dată cînd Messi marchează un gol cosmic, un adjectiv se sinucide. Atunci cînd Cristiano Ronaldo reuşeşte o prestaţie precum cea din ultima partidă, metaforele iau și ele calea sinuciderii. Cînd cei doi sînt puși față în față, sinuciderea devine în masă. Adjectivele sînt brusc puţine, metaforele la fel, parcă toate au fost folosite, e greu să găseşti ceva inedit pentru a descrie o parabolă, o acţiune, un şut sau o pasă. Şi atunci nu-ţi rămîne altceva de făcut decît să deschizi celebra discuție: cine e mai bun, Messi sau Cristiano?
De cîte ori aţi auzit această dezbatere în ultima vreme? De cîte ori v-aţi contrazis cu cineva, cu argumente, pe această temă? De cîte ori aţi spus că da, Messi e cel mai bun sau, după caz, că nu, nu e cel mai bun. Iar acest “după caz” devine deja chestie de preferinţă personală, plecînd evident şi de la vîrsta fiecăruia.
A fost ziua lui Maradona, prilej pentru mulți să declare că Diego e cel mai mare fotbalist din toate timpurile. Alte dezbateri, alte păreri împărțite, alte diferențe de opinii și, inevitabil, alte certuri. După unii, n-ar fi Maradona. După alţii ar fi Pele. Nu puţini cred că e Zidane. Destui îl văd pe Johan Cruyff. Există şi păreri pro Eusebio, Di Stefano, Ronaldinho. Cei mai tineri, al căror orizont informațional nu se întinde prea departe (nu din vina lor, evident, deși cei mai bătrîni simt o ușoară invidie față de cei mai tineri), cred că lupta pentru supremația istorică se duce, ați ghicit, între Messi și Cristiano.
Cît de corecte sînt oare aceste aprecieri? Trăim într-o lume în care oamenii sînt tot mai mult guvernaţi de certitudini, cei care mai au şi dubii sînt din ce în ce mai puţini. “Cutare e cel mai bun pentru că aşa cred eu!”. De cîte ori aţi auzit această exprimare?! ”Cutare e un bou pentru că nu are aceeași părere cu mine, eu fiind evident mult mai deștept”.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Dezbaterea în sine e falsă. Motivul e atît de simplu încît nu-l vedem. Fotbalul e un sport de interactivitate colectivă, unde nu există lupta unui individ contra altui individ decît la o scară redusă. Nici măcar statisticile abundente nu oferă o bază de plecare, căci ele aduc doar nişte date, importante în context, dar nu determinante. Ne putem întreba cine e mai bun între Nadal şi Djokovici, ne-am întrebat ani de-a rîndul între Karpov şi Kasparov, între Borg şi McEnroe, între Carl Lewis şi Ben Johnson. E o diferenţă. Ei stăteau faţă în faţă, fiecare cu forţele lui.
Messi e determinant la Barcelona, dar în “naţionala” Argentinei nu e, pentru că diferenţele dintre cele două grupări sînt mari. Acelaşi lucru e şi la Cristiano. Una e Real Madrid, alta e Portugalia. Nimeni în fotbal n-a reuşit de unul singur. Se vorbeşte de Maradona, dar se uită pe cine a avut Maradona lîngă el, cu Argentina şi la Napoli. Valdano, Burruchaga, Ruggeri sau Batista, ori Careca, Alemao, Ferrara nu erau doar piese de umplutură. Zidane nu putea fi acelaşi fără Djorkaeff, Deschamps, Blanc sau Henry, Cruyff fără Neeskens sau Rensembrink, Pele fără Garincha, Vava sau Rivelono.
Timpul e și el important. Cumva un Mercedes din 2012 are aceleaşi caracteristici ca unul din 1986? Sau ca unul din 1970? Sigur un BMW de azi e mai bun decît unul de acum 40 de ani. Timpul nu stă pe loc, ştiinţa nici atît, iar fotbalul e şi el o ştiinţă. Messi beneficiază de avantajul mass-media. Cristiano la fel. De fiecare dată cînd ei marchează un gol cosmic, lumea începe să scrie. O ştire, un editorial, o opinie, un sms, o postare pe reţele de socializare. Maradona n-a avut şansa asta. Pele nici atît. Presa era alta, fotbalul era altul, lumea era alta. Nimic nu era comparabil cu ce e azi. Pînă şi faulturile parcă sînt altfel acum.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Contextul e fundamental în fotbal. Comparaţia nu se poate face departe de preferinţele individuale ale fiecăruia dintre noi, dar mai ales departe de ceea ce reprezintă ei în grupurile din care fac parte. Mai nou s-a trezit și Sepp Blatter să-și exprime o părere. Ar avea tot dreptul, dacă n-ar fi președintele FIFA. Așa că reacțiile n-au întîrziat, chit că vorbele lui Blatter n-au fost nici pe departe atît de aspre la adresa lui Cristiano și laudative la adresa lui Messi. Eu însumi am scris despre diferențele dintre cei doi, e ceva ce simte multă lume. Dar reacțiile sînt și ele dictate de elementele subiective. Cînd am postat pe acest blog două filme documentare, unul despre Messi altul despre Cristiano, mi s-a reproșat că filmul despre Messi e mai lung. De parcă l-aș fi făcut eu. Cîteodată, pînă la nebunie e doar un pas.
Ne putem întreba la nesfîrşit cine e mai bun, Messi sau Cristiano? Ne putem certa pe tema asta. Ne putem imagina chiar că Messi şi Cristiano ar încinge o cafteală dacă, presupunere absurdă, s-ar întîlni pe înserat pe o stradă pustie. Mult mai bine ar fi totuşi să ne bucurăm că sîntem contemporani cu ei, că putem admira, săptămînă de săptămînă, ceea ce pot ei realiza. Să nu uităm că timpul în fotbal e limitat! Şi, mai ales, să nu uităm altceva, mult mai important! Că fiecare experienţă trăită alături de o altă fiinţă nu se va mai repeta niciodată. Din păcate, am vrea să retrăim vremurile în care Maradona era cel mai bun. Sau Pele. Sau cînd Cruyff făcea ce voia pe teren. Din păcate asta nu se poate.
Peste 20 de ani, dacă ne vom mai regăsi pe planeta asta, ne vom aminti cum un băiat timid, nu foarte înalt, Lionel pe numele lui, bătea record după record şi cîştiga trofeu după trofeu, fiind bănuit a fi cel mai bun din istoria fotbalului. Și ne vom aminti cum un alt băiat, mai înalt și mai bine făcut, mai prezentabil și mai puțin timid, dar la fel de bun fotbalist, dădea peste cap recordurile. O vom face privind, în 3D pesemne sau în cine știe ce mod, cum un alt băiat, poate mai înalt, poate mai timid, sau poate o fată, de ce nu?, va face ca Messi să fie doar o amintire frumoasă a unor ani grei.
Pînă atunci, avem tot timpul din lume să dezbatem. Doar că pierdem din timpul pe care ar trebui să-l petrecem admirîndu-i.
N-am apucat pînă acum să scriu mai deloc despre Carlo Ancelotti și nici despre noul proiect al lui Florentino Perez la Real Madrid. Am făcut-o o singură dată, atunci cînd PSG-ul punea bețe-n roate relației de înțelegere dintre Real și don Carlo, ce se înfiripase de ceva vreme. Între timp lucrurile s-au schimbat.
N-o să mă refer decît punctual la meciul amical al Realului cu Lyon. Un meci amical e un meci amical, e făcut pentru teste și probe, doar la noi se trag concluzii și se caută scandal după un simplu meci de pregătire. De aceea n-o să abordez în nici un fel celălalt ”amical” de lux al zilei de miercuri, cel dintre Bayern și Barcelona, din simplul motiv că n-ai ce analiza de la un meci care aduce, pe de-o parte, o echipă aflată de aproape o lună în pregătiri și o alta ce avea doar 8 zile de antrenamente, ba se mai prezenta și fără o grămadă de jucători importanți, ca să nu mai zic de problema apărută cu antrenorul. De aceea, nici despre Bayern nu se pot spune prea multe. E redundant să spui că e foarte puternică, eu sînt tare curios cum va decurge asimilarea filozofiei lui Pep. Nu văd cine le-ar putea sta în cale în Bundesliga. M-aș hazarda să spun și-n Europa, dar pînă în martie-aprilie, cînd vor începe meciurile adevărate în Champions League mai e timp și se pot întîmpla destule.
Înapoi la Real Madrid! Și la Carlo Ancelotti.
Dupa 3 ani de furtuni și uragane de tip Mourinho, Ancelotti reprezintă un front atmosferic de care madrilismul în general avea nevoie. Italianul nu va face niciodată spectacole mediatice de genul celor făcute de portughez. E caracterizat ca un ”un om al președintelui”. Nu vă grăbiți să trageți concluzia că primește echipa de start în plic sau schimbările prin telefon. Nu e cazul. Florentino e prea deștept pentru asta. E omul președintelui pentru că, în general, lucrează cu ce are la dispoziție. Nu cere transferuri halucinante la preț și nici n-are nevoie să facă servicii impresarului său, solicitînd doar jucători de-ai acestuia. Încearcă să se acomodeze el cu ce găsește în lot.
Merită reamintit, cred, că Ancelotti n-a fost un fotbalist oarecare. Descoperit la Roma, a atins maturitatea deplină în Milanul lui Sacchi, prima echipă completă a fotbalului modern. De la principiile lui Sacchi a plecat și Guardiola. Ancelotti juca la mijloc, lîngă Rijkaard, cu Evani și Donadoni completînd o linie colosală. Era epoca unui 4-4-2 ce greu se schimba.
Mai merită reamintit că a antrenat Parma, Juve, Milan, Chelsea și PSG și că a luat titlul în 3 țări. Milanul său din perioada 2002-2007 ar fi trebuit și el să marcheze o epocă. A luat de două ori Liga și poate ar fi trebuit s-o mai ia de două ori, căci acea eliminare din 2004, contra lui Depor după 4-1 acasă în tur, și acea finală pierdută cu Liverpool, la Atena, după 3-0 la pauză, fac parte din categoria accidentelor, a miracolelor. În acele campanii, Milanul era cea mai bună echipă și e intersant de discutat ce s-ar fi ales din destinul lui Jose Mourinho dacă ar fi întîlnit, în semifinalele sezonului 2003-2004 cu Milan și nu cu Depor.
Mai merită reamintit, nu știu dacă în ultimul rînd, că Ancelotti a fost cel care l-a reinventat pe Pirlo. S-a inspirat un pic de la bătrînul Carlo Mazzone, care-i atribuise, în 2001, un rol asemănător pe cînd Pirlo juca la Brescia. Ancelotti și-a dat seama că Pirlo răspunde mai bine jucînd mai retras și a procedat în consecință. Am scris într-un text anterior că-l simpatizez pe Rafa Benitez, la fel trebuie s-o spun și în cazul lui Pirlo, e unul dintre fotbaliștii pe care-i am cel mai mult la inimă.
Să mergem spre prezent! Mai bine zis spre viitor. Spuneam mai sus despre noul proiect al lui Florentino Perez. E un fel de-a spune. Florentino și-a schimbat un pic strategia. A adus 3 spanioli pînă acum, l-a confirmat pe Morata, i-a prelungit contractul lui Jese Rodrguez. E o schimbare de optică, dată poate și de recentele studii care reflectă că Real Madrid nu mai e echipa numărul unu în sentimentele spaniolilor. FC Barcelona i-a luat acest loc, iar asta, ținînd cont ce reprezintă Barcelona la nivel politic și social, sigur nu i-a convenit lui Florentino. Nici lui și nici prietenilor săi din administrația de la Madrid. Un Real Madrid mai spaniol ca niciodată în mandatele lui Florentino reprezintă o notabilă schimbare de atitudine din partea celui supranumit, într-o vreme, ”vînătorul de Baloane de Aur”.
Ancelotti acum. Surprinzător aș zice, ținînd cont de trecutul său, pare a încerca un modul 4-3-2-1, pe care l-a probat la Juventus și care i-a ieșit de minune la Milan. Surprinzător pentru că n-a făcut asta nici la Chelsea, nici la PSG. La Chelsea a încercat un 4-3-3, la PSG a mers pe 4-4-2, cu varianta sa derivată, 4-4-1-1. S-a văzut cu Lyon încercarea de a așeza echipa în această formulă. În așteptarea lui Xabi Alonso, de a cărui continuitate la Real eu nu sînt foarte convins (îi expiră contractul în vara viitoare și nu pare prea hotărît să prelungească, e într-un fel în situația lui David Villa), Ancelotti părea să încerce o linie de trei, cu Isco-Illaramendi-Khedira, apoi una de doi, Cristiano și Ozil, plus Benzema pe poziție de 9, de vîrf. Cu Lyon nu s-a jucat de la început cu acești jucători, dar s-a jucat în acest sistem. În repriza a doua a mai schimbat, echipa s-a așezat în 4-2-3-1, dar cu Cristiano împins. N-ar fi ceva inedit la Cristiano. El a mai jucat ca atacant împins și la United și la Real, cu Mourinho. Nu cred însă că e cea mai bună soluție, căci Cristiano pierde mult în acea poziție. Poate doar să fie o idee de avarie, fiindcă odată cu plecarea lui Higuain, Madridul a rămas doar în Benzema și Morata.
Așa cum am spus, a fost doar un meci amical. Vor mai fi, mai sînt 3 săptămîni pînă începe Primera. E timp de experimente. Ancelotti e un tip maleabil și va căuta să se adapteze. Nu are, probabil, geniul lui Guardiola sau Mourinho, dar e un tip liniștit, care a arătat la PSG că poate pune la un loc 11 caractere ce abia se cunoșteau.
Ceva mi-a venit însă în minte în aceste zile, apropo de Campionatul Mondial la care ne chinuim să ajungem. De curînd s-au împlinit 15 ani de la ultimul meci al echipei naționale a României la un turneu final de campionat mondial. Se întîmpla la Bordeaux, în 1998, Croația-România.
Mi-am adus aminte de asta după o întîlnire cu prietenul Cosmin Băleanu. Împreună ne-am reamintit de ”Coupe du Monde 1998” și am constatat că au trecut 15 ani de atunci.
A fost primul meu turneu final făcut la fața locului. Au urmat și altele, și de European și de Mondial, dar îmi mențin părerea că Mondialul din Franța a fost cel mai bine organizat. Chiar mai bine decît cel din Germania, din 2006. Despre cel asiatic, din 2002, nu am cum să vorbesc pentru că, din motive de avion+distanță l-am ratat, ca și pe cel din 2010 de altfel. Așa mi se pare mie, chiar și acum, după 15 ani și mult mai multă experiență, că Franța `98 a reprezentat maximul.
Sînt extrem de multe amintiri de la acel turneu final. Am stat 44 de zile atunci în Franța, jumătate la Bordeaux jumătate la Paris. Îmi revin în minte cu mare plăcere orașele frumoase pe care le-am descoperit, stadioanele frumoase pe care le-au construit francezii, TGV-urile cu care ne deplasam, de multe ori noaptea, între orașe. Am uitat să amintesc, eram la ProSport, ziarul cel mai la modă în România acelui an, care a trimis 10 oameni la acel turneu final.
Îmi vine să rîd cînd îmi amintesc hotelul de la Bordeaux pe care l-am ales. Internetul nu era atît de prezent, habar n-aveam de rezervări cu card de credit, n-auzisem de Booking sau Tripadvisor. Am ales hotelul cu vreo 10 zile înainte de plecare, abia după ce am primit viza de intrare în Franța, căci așa era pe atunci și evident că n-am avut prea multe variante. Sunam la telefon și întrebam. Din cîteva variante am ales unul în zona ”Bordeaux-Le Lac”, în mintea fiind că ”Le Lac” trebuie să însemne și o eventuală zonă cu plajă, numai bună pentru timpul liber. N-a însemnat. Lac era, plajă însă ioc, zona fiind undeva în afara orașului și aveam nevoie să schimb două autobuze ca să ajung la centrul de presă sau gară.
La Paris în schimb a fost superb. Am avut închiriate, zău dacă-mi amintesc cum, două apartamente în zona Montparnasse, la două minute de turnul cu pricina. Am împărțit unul din ele cu Marius Mitran și Cristi Crețu, care mi-erau colegi atunci. Era la etajul 17, cu o vedere colosală spre Tour Eiffel, dar noi ne gîndeam cu groaza românilor obișnuiți cu astfel de lucruri ce naiba ne facem dacă se strică liftul. Nu s-a stricat niciodată. La parter aveam o ”boulangerie”, unde am descoperit croissantele proaspete și celelalte produse specifice, pe care azi le găsim și în București. Atunci, pentru noi, erau ceva inedit. La fel cum inedite erau multe alte lucruri. Cînd eram mai liberi mergeam la Louvru sau la alte muzee, ori ne plimbam cu vaporașul pe Sena, căci primisem din partea organizatorilor gratuitate la tot ceea ce însemna și înseamnă atracție turistică. Nu stăteam la rînd, intram prin față cum se zice, cu ajutorul acreditării.
Eram priviți cu destul de multă simpatie noi românii atunci. Și fotbalistic, dar și în general. Reprezentam o forță în fotbalul mondial, iar jucătorii veneau din campionate tari. Atmosfera se stricase un pic, se știa că va pleca Iordănescu, Hagi anunțase că se lasă, iar umbra lui Pițurcă se simțea din ce în ce mai apăsat. Meciul cu Columbia l-am văzut în centrul de presă de la Bordeaux, iar la golul lui Adi Ilie am urlat și eu și Cosmin de au crezut ceilalți ziariști că s-a întîmplat ceva.
Meciul cu Anglia l-am văzut pe viu, la Toulouse și era cît p-aci să începem un conflict fizic, după ce avusesem unul verbal, cu un grup de ziariști englezi, deranjați de felul zgomotos în care ne manifestam. Eram tineri, eram la începuturile meseriei, iar ei erau și scorțoși și cam supărați de derularea ostilităților. La golul lui Dan Petrescu ne-am urcat direct pe mese, fără să ne mai pese de reacția englezilor.
La meciul cu Croația am avut o stranie senzație de neputință. Și o stranie senzație că ceva rău urmează să se întîmple atunci cînd Iordănescu l-a scos pe Hagi, puțin după pauză. N-o să uit prea curînd ziua aceea. 30 iunie 1998, la Bordeaux, era destul de cald afară, dar atmosfera la lot părea rece, din ce în ce mai rece.
A fost Mondialul în care ne-am simțit ziariști. Scriam despe fotbal, făceam cronici de meci adevărate, foloseam laptopul pentru prima dată și nu ne concentram pe alte lucruri. La finala de la Paris n-am prins festivitatea de premiere, căci fugeam cu laptopul într-o mînă și telefonul mobil în cealaltă, încercînd să găsim semnal și căutînd să ținem cele două dispozitive cît mai aproape unul de altul, căci erau conectate prin infraroșu.
A fost turneul lui Zidane și al unei splendide echipe a Franței. A fost primul meu Mondial. Și ultimul al României.
Vă las plăcerea să urmăriți cum s-a scris istoria acestui turneu final, dar și un documentar excepțional despre Franța campioană mondială. Iar cei care n-au avut ocazia, pot revedea, integral, finala Franța-Brazilia, cu comentariul în limba franceză. Cei mai bătrîni vor recunoaște comentariul lui Thierry Roland și Jean Michel Larque. Iar la final, am adăugat și cîteva fotografii de atunci.
COUPE DU MONDE 1998, GOL DUPĂ GOL
LES YEUX DANS LES BLEUS
FRANȚA – BRAZILIA 3-0
Iată și cîteva fotografii de atunci:
Impreună cu Cosmin Băleanu, la Bordeaux.
Cu Marius Mitran și Cristi Crețu, la Paris.
La Toulouse, înainte de România-Anglia. Pachetul de Kent de pe masă este al lui Ovidiu Ioanițoaia:
La Bordeaux, un grup de ziariști români cu o seară înainte de România-Croația:
La Bordeaux, dupa România-Croația. Ultimul meci al României la un Mondial
La Paris, înainte de finala Canpionatului Mondial. ”J`y etais”:
Grupul de ziariști acreditați de ProSport la acea finală:
https://www.facebook.com/media/set/?set=a.103700726321004.8239.100000432301274&type=3
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!